Citate
Orașul singuratic

Orașul singuratic

A devenit deja un loc comun să spui că 2020 a fost un an atipic sau ciudat sau altfel sau „plin de provocări”. Știm cu toții asta, chiar dacă fiecare l-a resimțit diferit. Dincolo de boală, de teamă, de restricții și de dezinfectarea obsedantă a mâinilor și suprafețelor, am încercat să ne adaptăm și să ne vedem mai departe de viață, așa cum a fost ea. Cum încă e.

Pentru unii dintre noi a fost mai ușor, fiindcă firea noastră introvertită, învinuită de multe ori înainte pentru stângăcia din situațiile sociale și nevoia de singurătate, ne-a prins bine într-o lume în care izolarea a devenit recomandată, nu blamată. Confortul dat de spațiul familiar al casei și de oamenii apropiați pentru numărarea cărora poate nici nu avem nevoie de toate degetele de la o mână a fost o binecuvântare, un atu, o asigurare că putem să rămânem întregi la minte, chiar dacă suntem nevoiți să ne petrecem cea mai mare parte din timp între patru pereți. Obișnuiți și de multe ori dornici să ne dăm întâlnire cu una sau două persoane mai degrabă decât cu grupuri mari și gălăgioase sau, și mai frecvent, cu o carte bună, un fotoliu confortabil și o cană cu ceai, nu am resimțit foarte dureros intervalul acesta de câteva luni de izolare. Dar până și pentru introvertiți, distanțarea și lipsa ocaziilor obișnuite de socializare, dificultatea de a călători liber și în siguranță, precum și grija permanentă pentru cei dragi au devenit copleșitoare pe alocuri.

Mi-e greu să îmi închipui cum s-au adaptat extrovertiții la noua ordine a lucrurilor; la ce soluții au recurs pentru a păstra senzația de comuniune, de socializare, de normalitate într-o lume tot mai diferită de ce cunoșteam noi. Noroc cu internetul, cu Facebook, cu Instagram și alte aplicații menite să ne aducă mai aproape. Noroc și nu prea, pentru că tot în perioada asta am văzut parcă mai acut și divizarea oamenilor, nu doar apropierea lor: există/nu există virusul, purtăm/nu purtăm masca, vrem școală online/vrem să meargă copiii la școală, ne vaccinăm/nu ne vaccinăm și tot așa.

În contextul ăsta, am citit o carte care m-a atras de la titlu: The Lonely City: Adventures in the Art of Being Alone, de Olivia Laing, și în care speram să găsesc un ecou, o explicație și poate o soluție pentru numeroasele și diferitele momente de singurătate resimțite de mine de-a lungul timpului. Ce am găsit, în schimb, a fost o conexiune între diverse figuri publice și arta pe care singurătatea lor a creat-o, sub diverse forme. Cel mai mult mi-au plăcut capitolele despre tablourile lui Edward Hopper și despre viața zbuciumată și bizară a lui Andy Warhol, dar mi-am notat și redau mai jos câteva fragmente care, cred eu, au valențe universale.

Edward Hopper – Nighthawks (sursa)

You can be lonely anywhere, but there is a particular flavour to the loneliness that comes from living in a city, surrounded by millions of people. One might think this state was antithetical to urban living, to the massed presence of other human beings, and yet mere physical proximity is not enough to dispel a sense of internal isolation. It’s possible – easy, even – to feel desolate and unfrequented in oneself while living cheek by jowl with others. Cities can be lonely places, and in admitting this we see that loneliness doesn’t necessarily require physical solitude, but rather an absence or paucity of connection, closeness, kinship: an inability, for one reason or another, to find as much intimacy as is desired. Unhappy, as the dictionary has it, as a result of being without the companionship of others. Hardly any wonder, then, that it can reach its apotheosis in a crowd. Loneliness is difficult to confess; difficult too to categorise. Like depression, a state with which it often intersects, it can run deep in the fabric of a person, as much a part of one’s being as laughing easily or having red hair. Then again, it can be transient, lapping in and out in reaction to external circumstance, like the loneliness that follows on the heels of a bereavement, break-up or change in social circles. Like depression, like melancholy or restlessness, it is subject too to pathologisation, to being considered a disease.

*

What does it feel like to be lonely? It feels like being hungry: like being hungry when everyone around you is readying for a feast. It feels shameful and alarming, and over time these feelings radiate outwards, making the lonely person increasingly isolated, increasingly estranged. It hurts, in the way that feelings do, and it also has physical consequences that take place invisibly, inside the closed compartments of the body. It advances, is what I’m trying to say, cold as ice and clear as glass, enclosing and engulfing.

*

The revelation of loneliness, the omnipresent, unanswerable feeling that I was in a state of lack, that I didn’t have what people were supposed to, and that this was down to some grave and no doubt externally unmistakable failing in my person: all this had quickened lately, the unwelcome consequence of being so summarily dismissed. I don’t suppose it was unrelated, either, to the fact that I was keeling towards the midpoint of my thirties, an age at which female aloneness is no longer socially sanctioned and carries with it a persistent whiff of strangeness, deviance and failure. If it’s difficult to respond to people in this state, it is harder still to reach out from it. Loneliness feels like such a shameful experience, so counter to the lives we are supposed to lead, that it becomes increasingly inadmissible, a taboo state whose confession seems destined to cause others to turn and flee.

Andy Warhol – sursă

E eliberator să te poți întoarce spre interior, fără presiunea exteriorului. E o sursă de cunoaștere și de creativitate. E acceptare și asumare. Și abia pe urmă vine și deschiderea. Mâna întinsă. Mâna acceptată. Orașul cu singurătatea lui, a ta, a altora, încetează să mai fie un decor cenușiu și rece. Tu îți devii ție oraș, pe care îl populezi și îl colorezi și în care îi poți invita și pe alții. Și dacă nu, rămâne arta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *