Despre cărți
Memorie

Memorie

Pe blogul ăsta, în diferitele lui forme, am scris într-o vreme în care entuziasmul față de cărți era atât de mare, încât dădea pe dinafară. Trebuia nu numai să citesc tot ce mă interesa, ci și să vorbesc despre asta fie singură aici, sperând că nu o să strig în pustiu, fie cu alții, într-un dialog virtual.

Din punctul ăsta de vedere, blogul mi-a fost o cameră doar a mea, în care scriam netulburată, tribună, de la care mă adresam altora, trambulină, care m-a aruncat în relații personale și profesionale, pretext de discuții, oglindă, joc. Acum, că nu mai dau pe aici cu lunile și nu mai am timp sau disponibilitate nici măcar să șterg praful de pe postări, îmi dau seama că a rămas numai memorie.

Dacă îmi iese în cale un titlu sau un autor de care nu-mi mai amintesc prea bine, mă întorc aici să văd ce am gândit la un moment dat despre el. Dacă am nevoie de un citat sau o rememorare rapidă a subiectului, vin tot aici. Dacă nu mai știu sigur ce și când am citit, ați înțeles, blogul e locul unde mă întorc cu coada între picioare, rușinată că informațiile și impresiile s-au rarefiat sau chiar au dispărut în timp.

Nu e rău să ai un dulăpior cu sertărașe în care să cauți ce-ți trebuie sau o memorie externă, care să te ajute la nevoie. Ăsta e probabil și motivul pentru care nu m-am îndurat să renunț la el, deși am fost tentată de nenumărate ori să-l șterg. Nu-i mai vedeam rostul: dacă eu nu mai scriu, iar alții nu-l mai citesc, de ce să rămână aici, părăsit? Mă gândeam că poate nici nu mai e valabil ce am scris acum patru sau cinci ani, poate o carte care m-a entuziasmat atunci mi se pare doar modestă acum. Dar scopul meu când am creat blogul ăsta nu era nici să fiu o vizionară, nici să am dreptate în cronicile mele, nici să dăinui în amintirea cititorilor. Scopul era să scriu și să port conversații despre literatură.

Și atunci, blogul ăsta e ca o oglindă în care se reflectă eul meu de-a lungul timpului, iar conversațiile le port acum cu mine cea de atunci. Văd în el cine eram acum opt ani, sau cinci sau trei. Ce-mi plăcea, ce gândeam, cum scriam, ce știam, ce încă nu. E ca un jurnal în care sunt nu numai impresiile mele, ci și interacțiunile cu alții. Și încă zâmbesc când regăsesc comentarii, glume, informații.

A fost o vreme în care blogul era o parte importantă din rutina mea zilnică și din imaginea mea despre mine. Acum e doar o amintire, dar îi sunt recunoscătoare pentru tot ce a însemnat și pentru felul în care a ajutat o introvertită să se exprime și să lege prietenii care încă durează.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *