Just Kids, de Patti Smith

Just Kids, de Patti Smith, Ecco, 2010

Am citit memoriile lui Patti Smith cu o curiozitate avidă față de tot ce a însemnat lumea artistică din America la sfârșitul anilor ’60 și în anii ’70. Din punctul ăsta de vedere, chiar nu am fost dezamăgită, pentru că relația de dragoste și prietenie strânsă dintre Patti Smith și Robert Mapplethorpe se desfășoară pe fundalul unei lumi în continuă fierbere și transformare, populate de nume celebre de cântăreți, fotografi, poeți, actori, tot soiul de artiști care mai de care mai nonconformiști și mai originali.

Despre cei doi nu știam mare lucru, de fapt, auzisem de ea doar în calitate de cântăreață, dar am aflat cu surprindere că la cântat a ajuns târziu, după ce s-a dedicat inițial artei grafice și poeziei. Ce m-a impresionat plăcut pe tot parcursul cărții au fost referințele ei constante la cărți și literatură, setea ei de lectură și identificarea cu poeții francezi din secolul al nouăsprezecelea (în special, cu Rimbaud și ale sale Illuminations). Iată mai jos începutul acestei pasiuni, care avea să o ducă peste ani spre propria voce în poezie și literatură:

My love of prayer was gradually rivaled by my love for the book. I would sit at my mother’s feet watching her drink coffee and smoke cigarettes with a book on her lap. Her absorption intrigued me. Though not yet in nursery school, I liked to look at her books, feel their paper, and lift the tissues from the frontispieces. I wanted to know what was in them, what captured her attention so deeply. When my mother discovered that I had hidden her crimson copy of Foxe’s Book of Martyrs beneath my pillow, with hopes of absorbing its meaning, she sat me down and began the laborious process of teaching me to read. With great effort we moved through Mother Goose to Dr. Seuss. When I advanced past the need for instruction, I was permitted to join her on our overstuffed sofa, she reading The Shoes of the Fisherman and I The Red Shoes. I was completely smitten by the book. I longed to read them all, and the things I read of produced new yearnings. Perhaps I might go off to Africa and offer my services to Albert Schweitzer or, decked in my coonskin cap and powder horn, I might defend the people like Davy Crockett. I could scale the Himalayas and live in a cave spinning a prayer wheel, keeping the earth turning. But the urge to express myself was my strongest desire, and my siblings were my first eager coconspirators in the harvesting of my imagination. They listened attentively to my stories, willingly performed in my plays, and fought valiantly in my wars. With them in my corner, anything seemed possible.

Nevoia de libertate și de creație o determină să plece din South Jersey și să-și caute o nouă cale în New York, unde are loc întâlnirea providențială cu Robert Mapplethorpe, cel care avea să-i devină iubit și cel mai bun prieten pe viață. Cei doi cresc împreună, se susțin reciproc în sărăcie, boală, diverse crize personale și, în tot acest timp, se dezvoltă ca artiști. Se completează reciproc, se acceptă, se încurajează și se înțeleg aproape la nivel telepatic.

We used to laugh at our small selves, saying that I was a bad girl trying to be good and that he was a good boy trying to be bad. Through the years these roles would reverse, then reverse again, until we came to accept our dual natures. We contained opposing principles, light and dark.

Lumea în care se învârt cei doi este plină de nume sonore și, citind, aproape că mi-a venit să întind mâna să-i ating pe cei care au devenit idolii mai multor generații: Janis Joplin, Jim Morrison, Jimi Hendrix, Andy Warhol, ca să numesc doar câțiva. Iată ce povestește despre prima sa întâlnire cu Jim Morrison, ca o premoniție pentru viitoarea ei carieră:

I had a strange reaction watching Jim Morrison. Everyone around me seemed transfixed, but I observed his every move in a state of cold hyperawareness. I remember this feeling much more clearly than the concert. I felt, watching Jim Morrison, that I could do that. I can’t say why I thought this. I had nothing in my experience to make me think that would ever be possible, yet I harbored that conceit. I felt both kinship and contempt for him. I could feel his self-consciousness as well as his supreme confidence. He exuded a mixture of beauty and self-loathing, and mystic pain, like a West Coast Saint Sebastian. When anyone asked how the Doors were, I just said they were great. I was somewhat ashamed of how I had responded to their concert.

Și un crez artistic, pe care Patti Smith chiar l-a întruchipat, fiind considerată în ziua de azi precursoarea muzicii punk, prin combinația de poezie și rock menită să fie o revoltă față de muzica disco:

I preferred an artist who transformed his time, not mirrored it.

Memoriile sale sunt presărate cu evenimente marcante din acea perioadă, cum ar fi războiul din Vietnam, primul pas al omului pe lună, asasinarea lui JFK, crimele lui Charles Manson, dar toate acestea parcă trec razant pe lângă ei, tot ce contează, dincolo de supraviețuire, este împlinirea visurilor lor artistice. Localurile frecventate (Max’s sau Chelsea Hotel) sunt un fel de lumi în miniatură, care se conduc după propriile „reguli”: muzică, poezie, artă, atmosferă boemă, droguri, sexualitate, spargerea barierelor de orice fel, căutarea libertății în artă și în viață:

The politics at Max’s were very similar to high school, except the popular people were not the cheerleaders or football heroes and the prom queen would most certainly be a he, dressed as a she, knowing more about being a she than most she’s.

Patti și Robert(fotografie preluată de aici)


Fotografiile cu Patti Smith și Robert Mapplethorpe aveau să devină celebre, iar fraza următoare mi se pare că rezumă cel mai bine simbiozia celor doi în actul artistic:

Robert was concerned with how to make the photograph, and I with how to be the photograph.

Parisul ocupă un loc special în memoriile ei, și în prima sa călătorie, de descoperire, dar și în a doua, de cercetare și sedimentare, iar cele două lumi (America și Franța/Europa) se completează armonios:

The train ride to Paris was uneventful. I realized at one point I was crying. Once in Paris, I boarded the Métro to the station Père-Lachaise, for I had one more thing to do before returning to New York. It was raining again. I stopped at a florist just outside the cemetery walls and bought a small bundle of hyacinths and proceeded to search for Jim Morrison’s grave. At that time there was no marker, and it was not easy to find, but I followed messages scrawled by well-wishers on neighboring headstones. It was completely silent, save the rustling of autumn leaves and the rain, which was becoming more pronounced. On the unmarked grave were gifts from pilgrims before me: plastic flowers, cigarette butts, half-empty whiskey bottles, broken rosaries, and strange charms. The graffiti surrounding him were words in French from his own songs: C’est la fin, mon merveilleux ami. This is the end, beautiful friend. I felt an uncommon lightheartedness, not sad at all. I felt that he might silently step from the mist and tap me on my shoulder. It seemed right for him to be buried in Paris. The rain began in earnest. I wanted to leave because I was so wet, but I felt rooted. I had the uneasy feeling that if I did not flee I would turn into stone, a statue armed with hyacinths.

Maturitatea artistică și faima vin odată cu înregistrarea primul său album, Horses, care avea să deschidă drumuri noi în muzică:

For the next five weeks we recorded and mixed my first album, Horses. Jimi Hendrix never came back to create his new musical language, but he left behind a studio that resonated all his hopes for the future of our cultural voice. These things were in my mind from the first moment I entered the vocal booth. The gratitude I had for rock and roll as it pulled me through a difficult adolescence. The joy I experienced when I danced. The moral power I gleaned in taking responsibility for one’s actions. These things were encoded in Horses as well as a salute to those who paved the way before us. In “Birdland,” we embarked with young Peter Reich as he waited for his father, Wilhelm Reich, to descend from the sky and deliver him. In “Break It Up,” Tom Verlaine and I wrote of a dream in which Jim Morrison, bound like Prometheus, suddenly broke free. In “Land,” wild-boy imagery fused with the stages of Hendrix’s death. In “Elegie,” remembering them all, past, present, and future, those we had lost, were losing, and would ultimately lose.

Deși cartea mi-a plăcut mai mult din punct de vedere informativ, recunosc că la final am fost chiar emoționată de moartea lui Robert și a lui Sam, iubitul său, de legătura indestructibilă dintre Robert și Patti, de ultimele lor întâlniri în care amândoi erau conștienți că unul purta în el moartea, iar celălalt viața.

Vă las cu una dintre melodiile ei cele mai cunoscute, compusă împreună cu Bruce Springsteen, prin care Patti Smith își respecta promisiunea făcută lui Robert de a crea într-o zi și o melodie pe care să se poată dansa:

2 thoughts on “Just Kids, de Patti Smith

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *