În țara ultimelor lucruri, de Paul Auster

In tara ultimelor lucruriÎn țara ultimelor lucruri, de Paul Auster, Editura Humanitas, 2005, traducere de Alexandra Maria Rusu

Dacă strada de zi cu zi vi se pare prea urâtă, dacă sărăcia, violența, murdăria fizică și morală din jurul vostru sunt suficiente pentru a vă scârbi, dacă vi se pare că totul e o luptă pentru supraviețuire într-o lume cenușie și lipsită de speranță, citiți o distopie. Vă puteți simți mai bine prin comparație cu lumea descrisă acolo sau, dimpotrivă, dacă sunteți panicarzi, veți vedea un semnal de alarmă că într-acolo ne îndreptăm cu toții.

Ideea romanului de față, deși pesimistă și înspăimântătoare, mi se pare ingenioasă și, din păcate, nu destul de mult exploatată. Într-o lume apocaliptică, în care oamenii se străduiesc fizic și psihic să supraviețuiască lipsurilor de tot felul, lucrurile încep să dispară și, odată cu ele, în timp, dispare și orice amintire despre ele. Nu numai că se degradează și dispar material, dar oamenii încep să uite că au existat vreodată și, prin urmare, nu mai înțeleg nici cuvintele care le denumesc. Cel mai rău este că nu uită toți aceleași lucruri și în același timp, așa că neînțelegerile dintre ei sunt sporite de festele memoriei (de parcă nu era destul de dificilă comunicarea și așa).

Descrisă sub formă de scrisoare a Annei Blume către un prieten de demult, lumea lui Auster se dezvăluie cenușie, degradată, periculoasă, violentă și divizată. Oamenii se adaptează ca să supraviețuiască, iar imaginile de la începutul cărții sunt cât se poate de deprimante, amintind de Drumul lui Cormac McCarthy sau de Eseu despre orbire a lui Jose Saramago. Astfel, vânătorii de obiecte, la fel ca Anna, străbat străzile pline de capcane ale unui oraș fără nume cu câte un cărucior în care strâng lucruri de valoare pe care să le vândă. Valoarea este redefinită și orice lucru banal sau mai puțin uzat devine o comoară (mai ales când vine însoțit de o poveste frumoasă, spusă cu talent de Boris Stepanovich, cum se poate vedea în ultima parte a romanului). Dar aceste lucruri trebuie găsite tocmai înainte să atingă starea de putreziciune absolută, și tocmai acesta este rolul vânătorilor de obiecte. Efemeritatea lor și a ființei umane este lucrul aproape cel mai trist din lumea imaginată de Auster, după dezumanizare.

Chiar și într-o lume atât de degradată (sau poate tocmai din acest motiv), totul devine o afacere. Până și moartea cere curaj sau bani: Alergătorii se antrenează îndelung să alerge până le cedează organismul, alții fac Ultimul salt de pe clădirile înalte, cei care au bani merg în Călătoria minunilor sau Călătoria de plăcere de la clinicile de eutanasiere sau apelează la cluburile de asasinate. La toate acestea, se adaugă prădătorii de cadavre și crematoriile, unde corpurile neînsuflețite sunt transformate în energie. Violența, înșelăciunea, lașitatea sunt la ordinea zilei, deși din când în când, timid, mai apare câte o speranță: prietenie, ajutor, dragoste. Dar aceste situații și sentimente pozitive, plăcute, înălțătoare sunt atât de răzlețe, iar disperarea, foamea, sărăcia, bolile și decrepitudinea atât de puternice, încât primele nu par să răzbată din pâcla ultimelor.

Poate de asta nici nu m-am hotărât dacă mi-a plăcut sau nu cartea. E greu să-ți placă ceva atât de apăsător și deprimant, e greu de citit și de suportat, dar poți să apreciezi ideea, intenția, scriitura (vezi Saramago). Și ca să nu închei cu o anti-reclamă, poate că ar trebui să îndemn la lectura romanului de față pentru motivele expuse la începutul acestei postări sau, pur și simplu,  pentru a vedea ce alte reacții stârnește.

12 thoughts on “În țara ultimelor lucruri, de Paul Auster

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *