De-ale mele
Gata, am zis!

Gata, am zis!

Știi cum stai așa, îți vezi de treburile tale, și deodată apare o notificare mică, roșie, amenințătoare în josul ecranului? Probabil te bucuri când îți scrie cineva, când te scoate din plictiseala cotidiană a jobului în corporație, când te gândești că te scot băieții la bere sau fetele la shopping.

Dar când știi că este un mesaj de la EA, notificarea aia seamănă cu un buton de alarmă sau cu o sirenă stridentă. Timp de câteva secunde inima îți bate mai tare, degetul îți înțepenește pe mouse, ochii nu se pot dezlipi de roșul ăla tot mai mare și mai aprins. Încerci să ignori, să te prefaci brusc preocupat de un raport pe care trebuie să-l predai, de un client pe care trebuie să-l suni, de o ședință la care e musai să participi. Degeaba. Nu te poți concentra la nimic. Punctul roșu din josul ecranului seamănă tot mai mult cu un cap ba furios, ba arogant, ba lăudăros, ba autosuficient, niște ochi bulbucați și o gură căscată, gata să te înghită cu totul, de care nu poți să fugi, nu poți să te ascunzi, care te cheamă și te ademenește, deși ai promis că nu, că niciodată de acum încolo nu o să mai, că nu-ți mai trebuie, te-ai săturat, e momentul să-ți vezi de viața ta mai departe, s-a terminat, gata. Gata, am zis!

Ieși în balcon sau pe terasă, fumezi o țigară, mâinile-ți tremură, abia reușești să ți-o aprinzi, colegul de la 4 sau vecinul de alături te salută, te întreabă ce mai faci, nici nu-l auzi, parcă a plutit ceva înspre tine așa, ca prin ceață, dar tu stai cu ochii ațintiți în gol, cu țigara consumându-se singură, întors brusc în trecut, în seara aia, ultima, în care ai simțit că-ți fuge pământul de sub picioare, că se face un mare hău în tine, că stomacul ți-a fost spulberat de o ghiulea, care a lăsat în urma ei o gaură imensă, aproape sferică, cu marginile arse, prin care poți să te uiți, încă nedumerit, întrebându-te: ce naiba tocmai s-a întâmplat?

Îți vin iar lacrimile în ochi, deși ai jurat că n-o să mai plângi niciodată, nici pentru ea, nici pentru alta. Strângi din dinți, țigara te arde la degete, vecinul sau colegul te privește lung. Ce o fi având și ăsta de nu mai răspunde? O fi supărat? Dar te lasă în pace, o fi trecut și el prin asta, toți trecem, la un moment dat, dar pentru tine încă n-a venit momentul ăla al resemnării, al vindecării, la tine rana este încă recentă, proaspătă, vie, supurează, doare al dracu’ de tare, nici nu știai că poate să doară așa. Tragi adânc aer în piept, te scuturi, te întorci la birou, sperând că roșeața aia amenințătoare și – în același timp – ademenitoare, a dispărut între timp, că a fost totul o iluzie, că ți-a jucat mintea feste.

Dar punctul roșu e tot acolo, cât se poate de real. Te hotărăști să deschizi doar ca să-l faci să dispară odată, sau poate să-i spui ei să te lase în pace, că nu te mai interesează, sau poate doar să vezi ce vrea, așa, de curiozitate, ce să se mai întâmple acum, sau poate doar ca să vezi dacă discutați normal, politicos, ca doi prieteni sau poate, cine știe, poate…

Alte articole (nu neapărat similare)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *