De-ale mele
Fantoma

Fantoma

Anuța se întoarce pe partea cealaltă în pat și strânge mai tare plapuma în jurul ei. Încă e întuneric afară, așa că poate să mai stea la căldurică o vreme înainte să se scoale și să se apuce de treburile zilnice. Întotdeauna i-au plăcut clipele astea dinainte de prima geană de lumină, când pretutindeni în jur e liniște și nimic nu-i tulbură pacea. Când poate să zăbovească în voie între somn și veghe, să se desprindă treptat de vise și să-și pună în rânduială ziua ce urmează.

Până nu demult, nu avea luxul ăsta. Ticu se trezea înaintea ei de fiecare dată și pornea televizorul, apoi se pornea pe vorbit. Și când vorbea Ticu, nu se mai oprea. Ea mai întâi se făcea că doarme și nu-i răspundea, încercând să mai prindă câteva minute de odihnă, dar el n-o lăsa: „Auzi, Anuță? Sau dormi? Cu tine vorbesc!” Și atunci mormăia ceva, cât să-l potolească, iar el își continua tirada. Ziceai că în alea câteva ore de somn suferise că nu avusese cu cine să vorbească, iar acum trebuia să-și scoată pârleala. Eh, ce bine-i să poată să lenevească un pic înainte să iasă în frig, să facă focul, să dea de mâncare la animale. Doar un pic.

La primul cântat al cocoșilor, se ridică și, zgribulită, își trage capotul pe ea. Înainte de orice, face patul, fiindcă nu-i place să lase nimic în dezordine, iar seara, când intră în cameră să se culce, priveliștea patului frumos aranjat îi dă senzația de nou, de curat, de confort. Nu o deranjează să facă efortul ăsta de două ori pe zi, măcar acum face și desface numai pentru ea, nu mai adună boscorodind șosetele aruncate pe jos, hainele murdare lăsate lângă pat, firmiturile de la ce ronțăia el noaptea, că îl apuca foamea la orice oră, sau tot felul de mărunțișuri îngrămădite într-un echilibru precar pe măsuța de lângă geam.

Se duce la bucătărie și pune apă la fiert. Își face câte un ceai în fiecare dimineață. Uneori, dacă se simte mai obosită, cafea. Până e gata apa, dă de mâncare câinelui, pisicii și găinilor. Vorbește cu fiecare în parte, le zice pe nume, îi întreabă una, alta, și curtea i se pare plină. Apoi se întoarce la bucătărie și pregătește și pentru ea un te miri ce la mic dejun. Ceaiul e gata, îl bea cu înghițituri mici, în liniște. Câteodată, apare câte o treabă presantă, câte o vecină în vizită, câte un telefon de la copii, și uită de ceai, uită de mic dejun, se trezește pe la prânz că n-a apucat nici să mănânce, nici să bea apă, s-a luat cu treburile. Dar azi nu, azi își savurează începutul de zi și orice altceva poate să aștepte.

Deja cu chef de treabă, se apucă de gătit. Alege câteva cepe, câțiva cartofi și morcovi și începe să-i curețe. Încet, cu un cuțitaș vechi, așa cum îi place ei, fără să mai simtă nodul în stomac și părul sculându-i-se pe ceafă la gândul că el o să zbiere iar la ea să folosească curățătorul de legume, pe care ea nu-l poate ține bine în mână. O să scoată din pungă pâinea de acum două zile, care este încă destul de proaspătă și bună, și o s-o rupă cu mâna în loc s-o taie cu cuțitul. Ticu făcea scandal dacă nu avea pâine proaspătă în fiecare zi și dacă îndrăznea careva să rupă din ea, în loc să o taie felii.

Sătenii o căinează că a rămas văduvă așa de tânără, că ce om era Ticu ăsta, priceput la toate și haaaarniiiic, ce păcat să se ducă așa devreme. Ea tace, dă din cap, nu zice nimic. Nu-i vorbă, harnic și priceput era, dar și rău de gură. Și uneori zău dacă nu-ți vine să te lipsești de toate pe care le face un bărbat gospodar doar pentru câteva minute de liniște. Doar să nu te mai auzi strigată și zorită pentru orice. „Anuuuuțooooo! Hai mai repede, dă aia, fă aialaltă, ce te uiți așa la mine, mototoalo!” Doar să nu te mai știi cicălită și contrazisă chiar și când tu ai dreptate, iar el nu. „Ce, tu nu știi, nu-i adevărat! Stai să-ți zic eu, că am făcut eu și am dres eu.” Doar să poți să stai în tihnă, nu să-ți vină să-ți iei câmpii. Dar lor nu le zice asta, nu-i place s-o știe lumea, a ținut în ea aproape o viață întreagă, ce rost ar avea să vorbească acum? De ridicat mâna asupra ei, slavă Domnului, n-a ridicat-o niciodată, dar și vorba doare, iar la vorbe nu-l întrecea nimeni.

După ce s-a dus, i-a adunat toate lucrurile în saci și cutii și le-a dat. N-a vrut să păstreze nimic, nu avea de ce. De la haine și încălțăminte, la poze și mărunțișuri, a strâns tot, n-a lăsat nimic, să fie ca și cum nici n-ar fi fost. Casa i s-a părut brusc eliberată, aerisită, înviorată, cu suflu nou. Anuța a făcut șmotru zile în șir, muncind cu o râvnă despre care lumea zicea că îi face bine, că o ajută să uite, să-și țină mintea ocupată, dar, de fapt, pe ea nu durerea o mâna de la spate, ci bucuria, speranța, senzația aia de ușurare, când știi că ți-a trecut glonțul pe lângă ureche și acum ai o șansă nouă la viață. Voia să șteargă orice urmă lăsată de el, ca să-l alunge cu totul din casă și din minte. Din casă, a reușit, acum camerele nu mai păstrează decât lucrurile ei și ale copiilor, obiecte puține, încărcate și ele cu amintiri, dar mai plăcute. Greul e să-l alunge din minte, fiindcă acolo încă pândește de după fiecare colț, gata oricând să-i dea peste mână, să o ocărască, să o toace mărunt cu meschinăriile și prefăcătoria lui. Ea alungă gândul, trage adânc aer în piept și dă din cap hotărâtă. De undeva, din adâncurile celor treizeci de ani petrecuți împreună, se aude încă vocea lui repezită. „Anuuuuțooooo!”

Alte articole (nu neapărat similare)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *