De-ale mele
Fântânița

Fântânița

Se opintește și mai ridică un bolovan, icnind. Îl sprijină pe burtă cei câțiva metri până la fântâniță, pufnind și asudând abundent. Acolo îl așază cu grijă, încercând să nu-l scape și să nu-i greșească poziția atent calculată dinainte. Uite, a ridicat deja două rânduri de dimineață, de când s-a apucat. Acu’ a venit soarele peste el și e mai greu. Asudă întruna și i se usucă gâtul. Fir-ar a naibii de treabă! își zice el mai trăgând o dușcă din petul de bere. Da’ trebuie să termine azi, că mâine îi vine nepoata de la București și vrea să fie gata, să-i facă surpriză.

Nu e chiar așa ușor, că și pietrele astea au rostul lor, trebuie potrivite, aranjate, lipite, să nu se dărâme și să arate și frumos. Ei, știe el cum, că doar a mai văzut pe la alții și e priceput, nu-i vorbă. Dacă ar mai avea pe cineva să-l ajute, ar fi bine, da’ merge și așa. Cine o să se mândrească pe urmă cu ea? Hai, doi bolovani mai mari aici, pe margine, și apoi din ăia mici, de umplutură. Tiiii, ce minunăție o să iasă! Arde soarele ăsta, fir-ar mama lui, da’ las că-i bine, merge berea. Hai, că nu e timp de stat, uite, încă un pic acolo sus și aproape gata.

Mai cară câteva pietroaie. Le-a luat de pe malul râului, că doar erau ale tuturor și ale nimănui. La fel și lemnele aduse de la primărie pentru baba aia de care are grijă satul, că n-a avut copii, dar pe ea au mutat-o în altă casă între timp și lemnele rămăseseră acolo. Doar nu era să le lase să le ia altul. A fost mai rapid. Păi ce, nu știe el să se descurce? Adică lui îi pică rău? Se încălzește câteva zile cu ele. Hi hi hi, chicotește iar când își aduce aminte. Ce le-a făcut-o! Așa s-a învârtit toată viața, de aici un pic, de dincolo alt pic, de unde nu curge, pică. Păi tre’ să trăiască și el, nu?

Bun, țeava-i trasă, fântânița-i construită, ia s-o orneze el cu câteva ghivece și niște lanterne din alea solare, să se aprindă singure seara, s-o lumineze ca pe scenă, ce mai! Face și proba, uite cum țâșnește apa, uite ce frumos susură și dă și răcoare, te pomenești. Hai că nu mai are răbdare până a doua zi, când vine nepoata, se duce acum să-l cheme pe vecinu’, să i-o arate, că prea e bucuros.

– Ghiță, mă Ghiță, ia vino pân’ la mine, mă! strigă el peste gard. Hai să-ți arăt ceva!

Vine Ghiță încetișor așa, că-i cam bătrân și paradit, de tot umblă prin spitale pe la oraș, a fost și la București, ai naibii doctori, că nu-ți zic din prima ce ai.

– Ce-i, nea Nae, ce-ai aici?

– Eeeee? Ce zici de asta? Uite, dau drumu’ și la apă! Și seara se aprinde.

– Mata ai făcut-o? Bravo, dom’le! Știi că te pricepi?

– O nimica toată! zice nea Nae, da-i crește inima de bucurie. Hai să-ți dau o țuică! S-o ud, să nu se strice.

Care cum vine pe la poartă sau trece pe drum e chemat să vadă fântânița. Povestea ei e repetată de fiecare dată, cu câte un detaliu nou, cu câte o exagerare, până când capătă o viață proprie. E povestitor mare nea Nae, îi place să vorbească și nici nu‑i nevoie să-i răspunzi, că el oricum vrea doar un public. Și public are, așa cum stau cu toții în jur, sorbind din bere sau dând țuica pe gât și aprobând din cap.

– Al dracu’ nea Nae, ce-i al lui e-al lui!

Lenuș, nepoata lui și proprietara de drept a casei, vine a doua zi. Abia aștepta să fugă de gălăgia și poluarea din capitală ca să se relaxeze în weekend în curtea plină cu flori. Visa de mulți ani la un refugiu al ei, un sanctuar departe de forfota și zgomotul lumii, așa că a făcut economii și a căutat o căsuță modestă la țară. A făcut câteva reparații, a curățat curtea de buruieni, a mai cumpărat una-alta și a amenajat totul cochet. Pe unchiu’ Nae l-a lăsat să aibă grijă de ea, că tot se plângea că nu mai are pe nimeni și că vrea s-o ajute, să-l pomenească după ce n-o mai fi el.

Acum dă cu ochii de o enormitate hidoasă din piatră, un kitsch împopoțonat din care susură întruna un firicel de apă, ca un jet interminabil de pipi.

– Ei? întreabă unchiu’ Nae, umflându-și deja pieptul și așteptând mulțumirile.

Lenuș nu știe cum să reacționeze. E mută de uimire și nu într-un fel bun. Își dă seama că unchiul a muncit pe rupte la ea și parcă n-o lasă inima să-i strice bucuria. Dar e tare urâtă. În grădinița ei armonioasă, în care a plantat cu grijă, ordonat, flori pentru toate anotimpurile. În căsuța ei de vis, în care s-a străduit să facă totul cu bun-gust. Și mai și sparge liniștea atât de râvnită cu susuratul ăla strident.

– Ce zici? Îți place? insistă unchiul.

– E mare, reușește să îngaime Lenuș. Când ai zis fântâniță, mi-am închipuit ceva mai discret.

Fața lui se lungește treptat, iar zâmbetul îi piere sub ochii măriți de surpriză.

– Și mi-ar fi plăcut mai simplă, așa, fără brizbrizuri, continuă Lenuș, profitând de rarele clipe de tăcere ale unchiului.

– Ei, le dai jos, dacă nu-ți plac, na! Dar uite ce frumos se aude apa.

– Se poate opri? întreabă nepoata.

Ei nu, că asta-i prea de tot. Ce i-o fi învățând pe copiii ăștia la oraș de nu mai știu să aprecieze ce-i frumos? Și cât a muncit la ea! Și toată lumea a lăudat-o, numai ei nu-i place. A venit și primarul și a admirat-o. Are ea gusturi ciudate, ce să mai! Intră bombănind în casă și-și mai pune o țuică. Nepoata rămâne să se uite lung la fântâniță.

S-au aprins și luminițele. Ce minunăție! Cum să nu-i placă? Iese iar și o întreabă:

– Auzi, tu cât stai?

Alte articole (nu neapărat similare)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *