Câteva cuvinte despre literatura japoneză

Îmi plac autorii japonezi, atât cât am citit până acum. De altfel, observațiile de mai jos se bazează strict pe ce știu (cum altfel?), așa că spun din start că e posibil ca percepția mea să nu fie corectă dacă o aplicați la întreaga literatură japoneză.

Ce-mi place mie la ei e că au un stil aparte, sobru, politicos și, de multe ori, emoționant tocmai prin forța trăirilor înabușite sub presiunea convențiilor sau a obligațiilor sociale și morale. Recunosc că prefer romanele triste, profunde, meditative, pentru că umorul din cărțile japoneze, atunci când există, vine parcă din altă lume și-mi amintește de filmele vechi cu arte marțiale. 😀 De cele mai multe ori, mi-este greu să rezonez cu mentalitatea care se desprinde din scrierile lor și ori mă revolt, ori o observ de la distanță, ca un simplu spectator. Nu sunt numeroase lecturile mele de literatură japoneză (pe Haruki Murakami nu îl includ în această categorie, stilul lui este diferit), dar încerc să mi le multiplic ca să-mi conturez o imagine mai clară despre aceasta.

Pusca de vanatoareCa să dau doar câteva titluri, Pușca de vânătoare, de Yasushi Inoue, Valsul florilor, de Yasunari Kawabata, și Brocart de toamnă, de Teru Miyamoto, sunt povești emoționante despre iubire, trădare, onoare și sacrificii, pline de sugestii, metafore și delicatețe. Toate au apărut la Humanitas, în colecția Raftul Denisei, și se citesc ușor, dar îți lasă o impresie puternică încă o vreme după ce ai încheiat lectura. Că e vorba despre cupluri sau despre generații diferite, poveștile sunt la fel de intense și forța imaginilor te transportă ușor în lumile lor cutremurate.

Eu, motanul, de Natsume Soseki, și Peripețiile bunului părinte Mockinpott, de Hisashi Inoue, sunt niște scrieri umoristice și satirice, dar le-am gustat numai până la un punct. Eu, motanul e haioasă, detaliată, molcomă ca mersul de felină, filozofică pe alocuri, foarte de actualitate deși a fost scrisă în urmă cu peste o sută de ani. După vreo 300 de pagini, însă, m-am plictisit. Am sărit direct la final, care (atenție!) e surprinzător. Peripețiile…, din câte îmi aduc aminte, e o serie de gaguri și aventuri ale unor studenți teologici, despre care chiar autorul scrie așa în postfață:

… personajele mele sunt, fără excepție, încurcă-lume, neciopliți, escroci, inși de mâna a treia, tonți sau nerozi. (…)

Explicația o dă tot el, mai jos:

Se spune că în fiecare epocă eroul e personalitatea simbolică ce întruchipează gândirea raselor, a claselor sociale, a statelor și a feluritelor organizații, dorința ca un erou să le scoată pe acestea din criză apărând, cu predilecție, atunci când membrii numitelor organizații vor fi obosit, pe rând, din cauza efortului de depășire a impasului. Așadar, când omul ajunge la erodare totală (hiroo), apare eroul (hiiroo).

Deși îi înțeleg motivația, nu am prea multă răbdare cu categoria de personaje descrisă de el și nu pot să includ cartea printre preferate.

Cheia, TanizakiCu Cheia lui Junichiro Tanizaki, am experimentat altfel de trăiri. Începutul este promițător, întrucât anunță un joc interesant între doi soți care țin separat jurnale despre viața intimă, în speranța că celălalt va citi și, astfel, își vor îmbunătăți viața sexuală după douăzeci de ani de căsnicie. În Japonia anilor ’50, soția, educată tradițional, încă nu și-a lăsat niciodată soțul să o vadă goală și toată casnicia lor au făcut sex în aceeași poziție. Prezența unui alt bărbat și complicitatea fiicei celor doi transformă jocul într-unul mai complicat și mai periculos, în care intervin egoismul, disimularea, moartea și chiar continuarea farsei. Pe mine, finalul m-a lăsat cu o senzație bolnăvicioasă și cu iritarea că cineva (soția sau, mai exact, autorul prin intermediul ei) se joacă cu gândurile și trările mele, inducându-mă în eroare până la sfârșit: nu numai soțul, ci și cititorul este înșelat în privința ficțiunii și a realității. În plus, în partea a doua a cărții, m-a enervat stilul sec, aproape științific, cu care erau consemnate stările și tratamentele soțului, ca într-o fișă medicală. Personajul soției este destul de imoral, dar nu știu în ce măsură caracterul ei poate fi înțeles și/sau scuzat prin prisma culturii, educației, vieții ei într-un mariaj (auto)impus și naturii proprii.

Intenționez să încep Scandalul, de Shusaku Endo, cu recenzii foarte bune, din câte am văzut. O să revin, probabil, cu impresii. Voi ce autori japonezi ați citit și mi-ați recomanda?

13 thoughts on “Câteva cuvinte despre literatura japoneză

Dă-i un răspuns lui Pușca de vânătoare, de Yasushi Inoue | Cărți și călătorii Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *