Zei americani, de Neil Gaiman

Zei americaniZei americani, de Neil Gaiman, Editura Tritonic, 2006, traducere și note de Liviu Radu

Scriu recenzia asta „la cald”, pentru că abia am terminat de citit romanul și gândurile mi se învolbură în minte. Ca să scap de ele, trebuie să le aștern aici și sper să rămână valabile și mai târziu, când totul se va fi decantat și așezat.

Să încep cu începutul, așadar: Zei americani este primul roman de Neil Gaiman pe care îl citesc, deși numele lui mi-a tot trecut pe la ureche. Acum, după ce l-am terminat, am senzația că ar fi trebuit să-l citesc mai demult, că am „ratat” ceva până acum. Dar e bine și mai târziu decât deloc, cum se spune. Mi-au plăcut multe la cartea asta, începând de la idee, atmosferă, scriitură și până la amestecul de documentare și imaginație. Dar să le iau pe rând!

Începutul îl aduce în prim plan pe Shadow, care, după trei ani petrecuți în închisoare din cauza unei altercații, visează numai să se întoarcă acasă la soția lui, Laura. Cu două zile înainte de termen, află că aceasta a murit într-un accident de mașină, iar el este eliberat mai devreme să participe la înmormântare. Pe drum, cunoaște un personaj ciudat, domnul Wednesday, iar aici începe drumul lui inițiatic într-o lume în care oamenii nu sunt ceea ce par, zeii trăiesc camuflați printre americani, morții revin oarecum la viață, războiul amenință cu o baie de sânge, iar intrigile și comploturile descoperă adevăruri nebănuite.

Gaiman descrie o lume desacralizată, în care vechii zei, proveniți din tot felul de mitologii și culturi (nordică, irlandeză, egipteană etc.) aduse de imigranți în America, dar și din cea amerindiană, trăiesc acum camuflați printre oameni, sub forma unor personaje modeste (șofer de taxi, cioclu, prostituată etc.) sau sub formă de animale (corb, pisică), pentru că oamenii, care odată îi venerau, au ajuns de-a lungul vremii să le poarte doar un respect reținut și apoi să-i ironizeze și să-i dea uitării. În locul lor, au apărut alți zei, cei în care oamenii cred acum și cărora le sacrifică timp și energie: banii, internetul, telefoanele, avioanele, într-un cuvânt, tehnologia. Aceștia nu sunt tributari trecutului, le place să vorbească în clișee și se pare că vor să-i extermine pe ceilalți. Așadar, între zeii noi și cei vechi se pregătește un război pentru supremație, iar Wednesday (nimeni altul decât Odin, tatăl tuturor zeilor vechi), pleacă într-o călătorie prin toată America, însoțit de Shadow pe post de băiat bun la toate, pentru a-i convinge pe aceștia să lupte.

Călătoria lor înseamnă personaje care de care mai ciudate, morți care umblă și vorbesc, lumi paralele, actori celebri care își întrerup spectacolul pe ecranul televizorului și iau parte la intrigă, vise premonitorii și cu efecte resimțite în ambele lumi, dispariții misterioase, trucuri de magie și tot felul de povești bizare, ba chiar cruzime și violență. Atmosfera este fascinantă, iar munca de documentare pentru toate referințele mitologice trebuie să fie fost enormă (în acest sens, am găsit foarte utile notele de subsol din ediția de mai sus, dar dacă aveți altă ediție fără explicații, puteți consulta acest site, unde sunt prezentate toate zeitățile din roman).

Din când în când, firul narativ este întrerupt de alte povești, care reprezintă, de fapt, inserții din vremuri de demult, în care oamenii încă credeau în zei, se închinau lor și le aduceau ofrande, inserții care explică venirea zeilor pe tărâmul american. Gaiman scrie cu inteligență și, pe alocuri, cu un umor sec, având grijă să evidențieze fantasticul (sau sacrul) camuflat în profan și celebrarea unor forme lipsite de sens (a se vedea sărbătoarea Paștelui și etimologia denumirii Easter). El pune în permanență în opoziție vechiul, doar făcând aluzie la numele zeilor (de aceea este util site-ul de mai sus), cu noul, ai cărui susținători poartă la rândul lor nume simbolice: World, Town, Land etc. Printre toți aceștia, Shadow trece aproape apatic, făcându-și treaba pentru care este plătit, fără să mai pară șocat de ceva după cele întâmplate cu soția lui, așa cum singur declară. Drumul lui totuși nu este linear, el va avea propriile descoperiri de făcut și un rol important în deznodământ.

Zei americani este un roman ciudat, care te fascinează și-ți ridică semne de întrebare, dar în care poți să te și pierzi foarte ușor. Mi-ar fi plăcut ca în ediția aceasta să se fi acordat o atenție mai mare traducerii și/sau redactării, pentru a se evita unele scăpări de formă (cum ar fi: „fără să-și schimbe de loc dimensiunile”, „se înfiorează”, i-uri sau prepoziții lipsă), dar și de conținut (de exemplu, capitolul 10 are ca motto niște versuri din melodia lui Tom Waits – Tango Till They’re Sore, titlu tradus în subsolul paginii cu „ Tango până o să le pară rău”. :D). Că tot vorbim despre ediții, am înțeles că Editura Paladin a scos o ediție în 2014, care ar cuprinde și niște pasaje scoase din ediția inițială a lui Gaiman apărută în America, inclusiv o întrevedere a lui Shadow cu Isus. Dacă a citit cineva versiunea aceea, poate ne confirmă aici.

Oricum, romanul ăsta m-a captivat, drept pentru care am citit jumătate din el într-o singură zi, iar mai jos vă dau câteva citate, ca de obicei, pentru ilustrare și îndemn la lectură:

Pasărea se întoarse bănuitoare, cu capul într-o parte, privindu-l cu ochi lucitori.

-Spune „Nevermore”, îi zise Shadow.

-Hai sictir, spuse corbul.

*

Ați venit în America, ne-ați luat trestia de zahăr, cartofii și porumbul, apoi ne-ați vândut cartofi prăjiți și floricele de porumb în caramel, iar noi ne-am îmbolnăvit. (…) Neamul vostru e prea leneș ca să privească în jur și să-și dea seama unde se află, ca să citească munții și norii, de aceea are nevoie de indicatoare rutiere.

*

Sunt un erou cultural. Noi facem aceleași rahaturi ca și zeii, dar ne chinuim mai mult și nu ne venerează nimeni.

*

Casa mirosea a mucegai, umezeală și a ceva puțin dulce, de parcă ar fi fost bântuită de fantoma unor prăjituri moarte de mult.

8 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

8 Responses to Zei americani, de Neil Gaiman

  1. Am citit ediția apărută la Paladin (unde „Zei americani” e al doilea volum din Seria de autor): o ediția aniversară, cu câteva introduceri și textul revizuit de autor – „author’s preferred text” – dar tot în traducerea lui Liviu Radu. Și în ediția pe care am citit-o eu sunt câteva greșeli de tehnoredactare, dar, mi-am zis, la peste 650 de pagini e de înțeles… 🙂

    După cum ai scris, aș putea spune că am citit la fel cartea asta. Diferența e că tu ai scris despre ea mai bine decât mine. 😛

    • :)) Mulțumesc. Acum am citit și recenzia ta și mi-a plăcut. La mai multe! Văd că blogul tău e la început. 🙂

      • Da, e la foarte început! Practic, nici nu e gata încă: mai am de făcut una, alta la el, dar, cu timpul… facem să fie fain! 😀
        Citesc acum o carte care m-a surprins peste măsură: „Râul de sticlă” de Emil Adreev. După care, mai încolo, vreau să citesc și eu „Laur”.

  2. Ce fain! Uitasem de romanul asta, care chiar îmi placuse cînd l-am citit! recenzia ta mi l-a amintit în amanunt, mersi! Hi hi, buna aia cu tangoul. Seamana cu traducerea „sold la sold” (pentru „shoulder by shoulder”) pe care a facut-o unul la televizor cînd a venit nu-s ce presedinte american în România!

  3. Pingback: Ce am mai citit | Cărți și călătorii

Lasă un răspuns la Ladrian Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *