Zâtul, de Tatiana Tolstaia

Zâtul, de Tatiana Tolstaia, editura Curtea Veche, 2006, traducere de Luana Schidu

Inclusă din start în categoria distopiilor, Zâtul m-a surprins prin registrul diferit de cel la care mă așteptam eu (vezi Fahrenheit 451 sau 1984). Nici vorbă de atmosferă apăsătoare și lugubră, deși realitatea descrisă de Tolstaia este una profund nefericită.

După un dezastru, omenirea a fost readusă la stadiul primitiv (nu are cunoștințe elementare, șoarecii sunt moneda de schimb și principalul aliment, multe cuvinte sunt stâlcite, altele sunt inventate). Foștii sunt singurii care păstrează memoria lucrurilor de dinainte timp de sute de ani (nu îmbătrânesc, dar mor din diverse motive), însă fără a le pune în practică („ah, nu inventează nimeni un cârlig de rufe!”).

Guguștiucii sunt cei născuți după prăpăd, oameni de rând, cu diverse malformații. Cel mai reprezentativ mi s-a părut cel cu urechi crescute peste tot, inclusiv la subsuori, care își ridica brațele când trăgea cu urechea – simbol al informatorilor atât de răspândiţi în regimul comunist. Guguștiucii sunt caracterizați de un profund simț al superstițiilor, miturilor, fricilor, în schimb le lipsesc solidaritatea și bunătatea (nu vor să împrumute foc, element esențial pentru supraviețuire).

Mârzacii sunt elementele puterii, în frunte cu Mârzacul Șef, care dă numele său localității la care este redusă Rusia, izolată și ținută în beznă, întreține iluzia și naivitatea poporului asumându-și opere scrise de alții, atribuindu-și diverse titluri, dând decrete, etc. – imaginea conducătorului totalitar.

Sanitarii sunt foarte temuți, cei care „purifică” deținătorii de cărți – cărțile pretipărite și gândirea personală sunt interzise. Benedikt, personajul care evoluează pe parcursul cărții (sau așa ar trebui), este un avid devorator de cărți, dar nu trece de stratul de suprafață, nu înțelege lucrurile în profunzime, ia totul literal. Degeaba îl îndeamnă fochistul șef, cel mai dinamic dintre Foști, să „învețe alfabetul”. Benedikt amestecă manuale de croșetat cu poezii și romane, toate având aceeași valoare pentru el. Sanitarul Șef, al cărui ginere devine, îl atrage de partea sa ca să răstoarne puterea, dar nimic nu se schimbă, un tiran este înlocuit cu alt tiran.

Printre elementele amuzante care mi-au atras atenția: numele Mârzacului Șef este însoțit invariabil de „slăvit fie-i numele”, chiar și când este răsturnat de la putere și ucis; soacra lui Benedikt are un discurs limitat la mâncare, în orice circumstanțe, simbol al lipsei oricărei profunzimi în gândire; cuvintele pocite și cele inventate, superstițiile etc.

(Spoiler alert!!!) Zâtul – duhul pădurii de care se tem guguștiucii pentru că le fură mințile și nu mai știu ce fac, pot chiar să moară din cauza lui – se dovedește până la urmă a fi chiar neliniștea, gândurile, întrebările, căutările din mintea fiecăruia. Finalul romanului mi s-a părut deschis: focul pârjolește aproape tot, dând o șansă renașterii unei lumi noi, mai bune, sau… lăsând în urmă distrugere fără speranță („doar scrum rece și ruină”).

Mi s-a părut o carte surprinzătoare, adâncă, amuzantă, deși tratează un subiect grav, complexă și foarte imaginativă. O recomand tuturor, cu speranța că, spre deosebire de Benedikt, vor vedea dincolo de suprafață.

P.S. Am găsit o recenzie mai detaliată și mai legată decât a mea aici (citiți și comentariile).

2 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

2 Responses to Zâtul, de Tatiana Tolstaia

  1. Pingback: Eseu despre orbire, de Jose Saramago | Cărți și călătorii

  2. Pingback: Noi, de Evgheni Zamiatin | Cărți și călătorii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *