Vântureasa de plastic, Marius Chivu

Editura Humanitas, 2018, ilustrații de Dan Stanciu

Nu știu cum citiți voi poezie, dacă citiți, dar eu, de obicei, iau paginile la rând și desenez un asterisc în dreptul celor care îmi plac. Într-un volum de treizeci de poezii, să zicem, adun în medie cam cinci-șase asteriscuri.

Vântureasa de plastic,
la ceas de seară

Ei bine, cu Vântureasa de plastic mi s-a întâmplat ceva extraordinar. Nu numai că nu am trecut nerăbdătoare peste versuri sau chiar pagini întregi, cum mai fac atunci când nu rezonez cu ele, ci m-am aplecat cu grijă asupra fiecărui cuvânt, atentă să nu-mi scape vreun sens. Rar mi se întâmplă să citesc un volum de poezii cu atâta concentrare, să mă pătrund de fiecare stare, de fiecare înțeles, să stau chiar cu sufletul la gură până aflu deznodământul, așteptându-l și temându-mă de el totodată.

Cartea asta a dat cu mine de pământ și m-a făcut să plâng și să zâmbesc amar și să oftez. E multă durere în paginile ei, dar nimic strident, nimic indecent, nimic nelalocul lui. Niște imagini tare frumoase și surprinzătoare și multă simplitate, sensibilitate și onestitate în toată povestea. Fiindcă este o poveste de la cap la coadă, despre boala mamei și eforturile familiei de a face față situației, cu tot chinul, dar și zâmbetele și lecțiile de viață pe care le aduce schimbarea. Sunt scene grele din spital, cu toată recuzita și apăsarea caracteristice, dar și recurs la spiritualitate, și muncă de recuperare, și roluri inversate: copilul devenit părinte și mama devenită copil, și inserții cu sfaturi părintești emoționante prin simplitate, bunătate și înțelepciune, și – peste toate – dragostea filială.

Am citit-o în doze mici și, când am terminat-o, am luat-o de la capăt, cu lacrimi în ochi și cu gândul la părinți.

Noaptea o veghez
la lumina telefonului mobil
o ascult clipocind pe dinăuntru
plină de lichidele dulci-amărui ale
vieții la pungă
 
Sunt foița de indigo 
între nostalgia a ceea ce-mi amintesc că era
și compasiunea
cu care o învăț pe cea de acum:
Exclamația ei
când mi-a văzut în lumina soarelui
firele de păr alb de la tâmplă
regretul încurcat în limba amorțită
apoi iertarea cerută din priviri
tristețea
toate acestea

Suntem doar noi
noi doi
mai mult eu
însă ea
memento al unei morți amânate


Într-un eseu scris pentru Freeman’s, cu titlul A Stroke Made My Mother a Poet, I Merely Transcribed, Marius Chivu povestește despre evenimentele reale care au stat la baza volumului său de poezii. Un extras:

The stroke made my mother a poet. It was not I who wrote the daily notes that were to become the long fragmentary poem that is my first book, Vîntureasa de plastic, but she who suggested image after image, disclosed metaphor after metaphor, dictated word after word, drumming the rhythm of each line against the hospital bed. I became her voice in another dimension. I just transcribed; I was the carbon paper between her and the rest of the world. That was the reason I kept the manuscript in my desk drawer for six years and published it only when I knew for certain that I had written for my own sake, that I had not traded on my family’s tragedy just to make literature, that I hadn’t flaunted my pain and my despair for the sake of literary glory. Moreover, I needed time to put up with the indecency effect triggered by displaying myself through poetry.

Leave a Comment

Filed under Recenzii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *