Ușa, de Magda Szabó

Ușa, de Magda Szabó, Editura All, 2015, traducere din maghiară, note și postfață de Andrei Dósa

Magda Szabó a fost al doilea autor maghiar pe care l-am citit, după Péter Esterházy*. M-am aruncat în lectura cărții fără să știu mare lucru despre subiect sau despre scriitoare, în afară de cele câteva rânduri de prezentare de la începutul romanului. În curând însă, povestea celor două femei m-a acaparat și mi-a stârnit reacții dintre cele mai diverse.

Pe scurt, este o carte (semi?)autobiografică, în care scriitoarea rememorează o perioadă din viața ei în care a cunoscut și angajat o menajeră, pentru ca ea să se poată concentra asupra scrisului. Emerenc nu este o simplă femeie care face menajul în casele oamenilor, ci o adevărată forță a naturii, o personalitate extrem de puternică, temută și respectată în cartier, care nu se sfiește să-și exprime răspicat părerile sau să plece val-vârtej bodogănind. Ca personaj, mi s-a părut marele atu al cărții. Discursul ei m-a intrigat, m-a speriat, m-a întristat, ba chiar m-a emoționat și m-a amuzat (mai ales în scena în care o ceartă pe scriitoare, înainte de a o lăsa să intre în casa ei neumblată decât de pisici și de câinele scriitoarei, Viola, care o recunoaște mai degrabă pe Emerenc de stăpână). Las aici citatul, care este foarte lung, dar merită citit, pentru că mi se pare emblematic pentru toată relația lor și pentru întreaga carte:

― Ascultă-mă, a spus ea senină, fără o undă de emoție, ca și cum ar fi încercat să educe răbdătoare un copil greu de cap, îți dau una de nu te vezi, deși de-aia am ajuns să te-ndrăgesc, fiindcă știi să încasezi. (…) Ce te uiți așa? (…) Fii atentă, că acum o să dau! O meriți! Stăpânul n-o să trăiască mult, știi și dumneata asta. Crezi că de la prune prinde puteri? Păi ce-o să ducă cu el dincolo ca amintire, toți cei care pleacă iau ceva cu ei, nu? Samu Doamna Böőr o să ia cu dânsa onoarea de a-i fi stat alături chiar eu, Emerenc Szeredás, i-am promis c-o să am grijă de băiat așa cum și dumneata o să ai grijă, pot să garantez asta, pentru că altfel nu te las să trăiești, să nu dai tot timpul la societatea de binefacere, ăia nici nu știu că doamna Samu Böőr are un nepot de care n-are nimeni grijă, dar de-acum încolo dumneata n-o să mai poți nega, pentru că o să-ți reamintesc asta în fiecare zi. Deci, să nu-l lași pe soțul tău să plece cu prunele, nici cu dieta aia subțire cu care-l ții, nici cu obiceiurile astea, dumneata ori alergi undeva, ori, dacă ești acasă, bați toată ziua la mașină, nici azi-dimineață n-ai stat cu el, ci te-ai dus să te rogi. Valorează cât un Tatăl nostru să reușești să-l faci să râdă ca lumea. Mă întreb ce crezi dumneata despre Hristos, despre Dumnezeu, vorbești despre Ei de parcă I-ai cunoaște personal, ce ușor primești dumneata mântuirea! Eu nu dau nici doi bani pe religiozitatea dumitale limitată, dumneata doar acasă ești dezordonată, în viață îți place ordinea, deja mi-e scârbă. Luni după-amiaza la trei, chiar dacă vine sfârșitul lumii, mergem la dentist, ne arătăm colții, înapoi cu taxiul, fiindcă nu mai avem timp să mergem pe jos. În fiecare joi, coafor, în fiecare miercuri spălăm, niciodată altădată, joi călcăm, indiferent dacă hainele sunt uscate sau nu. Când e sărbătoare, duminica mergem la biserică, marți vorbim doar în engleză, vineri în germană, ca să n-o uităm. În rest batem fără oprire la mașină. Stăpânul o să audă păcănitul mașinii și de pe lumea ailaltă.

Am izbucnit în plâns. N-aș mai putea să spun dacă plângeam din cauza a ceea ce era sau a ceea ce nu era adevărat. Emerenc era pretențioasă când venea vorba de hainele ei impecabile, de șorțurile ei cu mânecă, apretate. A scos din buzunarul șorțului, călcat până la limita casabilității, o batistă albă, imaculată și a pus-o în fața mea. Dacă am fi avut vreun martor, acesta ar fi avut impresia că un copil de grădiniță a luat bătaie, dar atât de tare, că de-acum își va jura să se facă bun, pentru că umilința pe care o îndurase fusese mult prea mare.

― Să nu-mi spui că ai venit din cauza gulașului? m-a întrebat Emerenc. Cât timp trăiește stăpânul, în casa aia n-o să fie post, eu cel puțin n-o să gătesc mâncare de post. Ce umbli brambura pe aici în zi de sărbătoare, azi e vineri, du-te acasă să exersezi limba, la ora asta ar trebui să turui în germană. Deja râde de tine și câinele. Ce tot exersezi Dumnezeu știe ce limbi, dumneata ai face mai bine să înveți măcar o dată să uiți, zici că ai rășină în loc de creier, ce s-a lipit, lipit rămâne. Dumneata le-o plătești la toți ăia cu care ai avut probleme, până și mie. Și măcar de-ai țipa, dar zâmbești. Dumneata ești cea mai răzbunătoare ființă pe care am întâlnit-o vreodată, dormi cu cuțitu-n pat, aștepți momentul potrivit să poți înjunghia. Dumneata nu zgârii, dumneata, în caz că e ceva serios, ucizi. (…) mi-am făcut deja o părere despre dumneata, dar la așa ceva n-aș vrea să te expun. Deși ai merita. Regina Prunelor. No, du-te acasă, e vineri, du-te să citești Biblia-n germană!

Mi-a dat voie să plec. Viola a ridicat ochii spre ea să primească comenzi, Emerenc și-a pus mâna pe fruntea animalului, el a închis ochii drept răspuns, de parcă n-ar fi știut să comunice în alt fel că era conștient de grația divină ce radia din degetele deformate de muncă. Le-am întors spatele, mergeam încet și cu dificultate, ca oameni foarte bătrâni, ziua, cu toate întâmplările și precedentele ei, mă apăsa ca plumbul. Am fost urmată nu doar de câine, ci și de Emerenc, dar nu mi-am dat seama de asta decât atunci când am ajuns la gard, la tufele de iasomie, pentru că nu aveam cum să-i aud pașii, ori de câte ori se ivea ocazia, purta încălțări de pânză cu talpă de fetru în picioarele varicoase.

Emerenc este dură în comportament și limbaj, dar o muncitoare asidură, cu un acut simț al datoriei, și un ajutor de nădejde și pentru oameni care se ascund de autorități, și pentru vecini pe patul de moarte. Trecutul ei se lasă descoperit cu greu, prin frânturi de povești pe care le spune răzleț, când are ea chef, nu când este întrebată, iar viața ei, în general, și casa, în particular se află sub semnul secretelor și misterelor.

Câteva ființe reușesc totuși să treacă de zidul pe care l-a ridicat în jurul ei („ușa”, pa propriu și la figurat): pisicile pe care le crește în casă, câinele credincios, un polițist care a tot anchetat-o de-a lungul anilor, un nepot care va moșteni banii ei, vreo două vecine și, surprinzător, scriitoarea. Spun „surprinzător” pentru că cele două sunt extreme de diferite, iar relația dintre ele nu trădează aproape niciodată sentimentele obișnuite ce leagă doi oameni care se consideră prieteni. Nu am simțit în relația lor de „stăpână-servitoare” nici prietenie, nici dragoste, cel puțin nu așa cum înțeleg eu aceste două concepte. Nu mi-au plăcut nici văicărelile constante ale naratoarei, decât poate în măsura în care erau un contrapunct la felul sever de a fi al lui Emerenc. Poate ăsta este și motivul pentru care nu am reușit să empatizez cu niciunul din personaje – nici cu Emerenc cea dură și singuratică, nici cu scriitoarea cea slabă de înger – și pentru care aș acorda cărții mai degrabă 3.5 în loc de 4 steluțe.

Sunt totuși și excepții (sau o excepție?) la răceala și raportul acesta inegal de forțe dintre cele două femei (scena din spital când Emerenc își exprimă recunoștința).

A fost momentul cel mai cutremurător, cel mai șocant al vieții mele de până atunci, când brusc și-a deschis gura și mi-a prins degetele cu gingia lipsită de dinți. Dacă ne-ar fi văzut cineva, ar fi crezut că suntem perverse sau nebune, dar eu știam ce vrea să-mi transmită și cum era când Viola nu mai putea să exprime ceva cu niciun sunet, cunoșteam foarte bine acea mică mușcătură, încântarea și fericirea fără margini, pe limbă câinească. Emerenc s-a bucurat că se înșelase, nu o trădasem, chiar o salvasem, nu devenise ținta batjocurii, într-adevăr, strada nu aflase nimic, nu văzuse murdăria, onoarea ei era intactă, putea să se ducă acasă.

Lectura nu m-a plictisit deloc, am urmărit cu interes evoluția lucrurilor, chiar dacă indiciile presărate pe parcurs, ba chiar de la început, de scriitoare eliminaseră orice element de surpriză. Momentele care marchează decăderea lui Emerenc sunt extrem de realist redate, la fel și tumultul naratoarei. Deci o carte bine scrisă, cu personaje puternic individualizate și opuse și destulă tensiune cât să te țină în alertă până la sfârșit. Sunt curioasă însă dacă alți cititori au empatizat cu cele două protagoniste. 😀

Astăzi deja știu ceea ce atunci nu știam, că sentimentele nu pot fi exprimate calm, controlat și articulat și că eu nu aveam dreptul să formulez în locul nimănui modalitatea lor de expresie.

 * Uitasem de Agota Kristof, dar ea a scris în franceză, așa că nu am asociat-o inițial cu literatura maghiară. 😀

5 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

5 Responses to Ușa, de Magda Szabó

  1. Gabriel

    Mie mi s-a parut o carte inselatoare, pentru ca nu ii descoperi adevaratul subiect decat aproape de final – mai bine de jumatate din roman e o lunga introducere, un pic plictisitoare si „seaca”, dar necesara ca punere in scena pentru ce urmeaza. Sau cel putin asa am interpretat-o eu, o carte despre vinovatie, o marturie cutremuratoare prin intensitate, ca o rana vie pe care o apesi cu degetul, pana la tipat de durere. Si prin renuntarea la orice scuza, reala sau inchipuita, in favoarea sinceritatii autoacuzatoare…
    E greu sa empatizezi cu cineva care se acuza. Dar ii invit pe cei care nu s-au simtit niciodata vinovati fata de altcineva sa arunce ei primii piatra!

    • Naratoarea într-adevăr se acuză și probabil că, prin scris, urmărește catharsisul, dar mie prima parte a romanului nu mi s-a părut o introducere lungă și puțin plictisitoare, cum zici tu, pentru că nu voiam neapărat să ajung la final, ca să aflu motivul, misterul, desfășurarea exactă a faptelor care au dus la acest deznodământ, ci mă interesau și elementele premergătoare: dezvoltarea relației lor, atmosfera, frânturile din trecutul lui Emerenc etc. Lipsa de empatie cred că se trage nu atât din vinovăția naratoarei, cât din faptul că nu am rezonat nici cu caracterul ei slab, nici cu relația dezechilibrată dintre cele două.

  2. Pingback: Prin blogosfera literară (20 – 26 februarie 2017) | Recenzii filme si carti

  3. Hm, foarte interesant. Am s-o pun pe lista, nu prea sint nici eu la curent cu literatura maghiara.

  4. Cred că o să-ți placă, Stela! 😉

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *