Ursică

Toată viața mi-au plăcut pisicile. Mi se păreau frumoase, elegante, demne, leneșe într-un sens bun – adică ăla în care le cam invidiezi că ele pot face asta, iar tu nu – și, pe deasupra, stăpâne pe situație.

De avut, n-am avut niciodată pisică, mai întâi, în copilărie, pentru că mamei nu-i plăceau, apoi pentru că stăteam în cămin sau în chirie și animalele de companie nu erau acceptate, iar după ce am avut casa mea, pentru că am devenit mai sensibilă la implicații: părul pe care l-ar fi lăsat peste tot, litiera pe care ar fi trebuit s-o curăț, mâncarea, veterinarul, mobila și eventualele stricăciuni și, poate cea mai importantă dintre ele: plecările dese de acasă, ceea ce ar fi însemnat să o las singură prea mult timp și să risc să mă scuipe la întoarcere.

Continuam să le admir în poze și când mergeam în vizite și, mai ales, de fiecare dată când oamenii din bula mea de Facebook arătau interioare instagramabile cu cărți și pisici languroase, să exclam cumva cu jind: „Și tu, Brutus!?” După ce ne-am luat casa la țară și ne-am mai liniștit (mult spus) cu organizarea și cu treburile, am hotărât cu toții că la curte este nevoie de un câine. Am fost de acord fără să mă gândesc prea mult, era ceva logic.

Relația mea cu câinii de-a lungul timpului a fost una de admirație și respect, de la distanță. Unul (un dobermann oare?) m-a speriat când eram mică, de vreo 5-6 ani, cred, sărind spre mine. De fapt, cum s-a dovedit mai târziu, spre pisica din spatele meu. În general, îi vedeam doar în lesă, plimbați de stăpâni prin oraș, sau lătrându-mă de după gardurile caselor din cartier. Dacă era vreunul care îmi plăcea, nu îndrăzneam să mă apropii de el și să-l mângâi, iar în cazurile în care dădeam nas în nas cu vreun câine vagabond, mai ales pe munte, îl lăsam mai întâi pe G. să se împrietenească cu el, să știu că e safe. Apropo, știți faza aia dintr-o Armă mortală, când Mel Gibson îmblânzește un câine rău lăsându-se în patru labe și ronțăind biscuiți de câini? Ei, cam așa e și G. The dog whisperer îi zic eu.

Aveam ideea asta că între câini și oameni se leagă poate cele mai frumoase prietenii, dar, cum eu nu trăisem așa ceva niciodată, nu știam dacă e posibil și pentru mine. Cred că mă gândeam la câine ca la ceva care urma să facă parte din peisaj, din dotările casei și ale curții. Într-o sâmbătă, am mers cu S. într-un sat vecin să luăm un cățelandru de la o bătrână, dar nimic nu m-a pregătit pentru ce a urmat. Adică pentru pufoșenia asta, care mi-a topit inima pe loc:

Avea două luni și aici era cam speriat și trist. Burtica îi era tare caldă, iar inima îi bătea repede-repede. Femeia ni l-a dat cu drag și ne-a rugat să avem grijă de el. Îi pusese deja numele Ursică. Mi s-a părut foarte potrivit și i l-am păstrat.

Cât l-am ținut în brațe și am vorbit cu el, a stat cuminte, chiar și în mașină, la curbe. Când am ajuns în curtea noastră, și-a dat seama că e într-un loc străin și a început să scâncească. A încercat să urce treptele spre poartă, dar ultima era prea înaltă pentru el. L-am ținut în brațe și i-am vorbit ca unui copil, că doar copil și era, i-am arătat toată curtea, m-am jucat cu el, ne-am alergat, am obosit, i-am dat ceva bun să mănânce, și am așteptat. S-a băgat în cel mai strâmt și întunecat loc din sufragerie, pe atunci neamenajată încă, în spatele unui fotoliu plin cu troace, și n-a mai vrut să iasă de acolo, indiferent cu ce l-am ademenit. Mi se rupea inima de mila lui. În locul ăla în care probabil se simțea el mai în siguranță a stat toată noaptea, iar eu abia dacă am putut să dorm. În zori, am coborât repede să văd ce face.

Treptat, ca vulpea și Micul Prinț, ne-am apropiat și ne-am împrietenit. Încet-încet, a plecat în explorarea curții. A început să ne recunoască. Să ne aștepte la poartă și, la vederea noastră, să facă pipi de bucurie, învârtindu-se în jurul cozii (mă rog, are doar un ciot). Când eram plecată, mi-era atât de dor de el cum nu credeam că îmi va fi vreodată de un animăluț. Iar când citeam în curte, venea și se așeza la picioarele mele, de nici nu-mi mai stătea gândul la carte.

Ursică a crescut și, din cenușiu, s-a făcut roșcovan. Nu a crescut mare, așa cum era tatăl lui și cum prezicea toată lumea când îi vedea labele groase, ci a rămas de talie mică, dar e blănos și tare frumos. Roade tot, se agață mereu de picioarele noastre, fugărește fluturi și tot felul de insecte prin curte sau trece la pradă mai serioasă, ca mierlele care tot coboară să ciugulească diverse sau ca pisicile vecinilor (noi nu ne-am mai luat). Păsările sunt mai rapide, iar pisicile îl ignoră, tacticoase. El rămâne, haios, uitându-se în urma lor.

Și acum mai stă la picioarele mele când citesc, uneori cuminte, alteori ronțăindu-mi șosetele.

(Întâmplarea face că în ambele poze citeam autori maghiari. Sun foarte buni, îi recomand oricând.)

Ziua latră la căprițele de pe deal, seara la mistreții care vin pe albia pârâului. De unde nu putea să urce o treaptă, acum sare peste câteva la rând, de zici că-i în reclamele alea la mâncare pentru câini. L-am dus și la veterinar, îi spăl și castronașul de mâncare, îi curăț blănița, deși nu mi-aș fi închipuit vreodată că o să fac lucrurile astea cu plăcere. Iar pofta lui de joacă și afecțiunea pe care o oferă necondiționat sunt molipsitoare. De câte ori eu și G. ne îmbrățișăm, vine și se bagă între noi, ca pentru a cere atenție. Pe care o și primește imediat, în hohote de râs, bineînțeles.

E atent, jucăuș, drăgăstos și gata oricând să-ți primească afecțiunea, chiar dacă dormea și tu l-ai trezit, dacă l-ai ignorat toată ziua, pentru că ai avut de lucru și abia seara ai timp de el, sau dacă tocmai l-ai certat. Nu pot să rămân supărată pe el, când mă privește cu puppy eyes și vine și mă linge pe mână; de fapt, nu pot să rămân supărată, indiferent de motiv. Într-o seară, după o zi tare grea și stresantă, m-am dus în spatele curții, m-am așezat pe o buturugă, cu un pahar de bere în mână, și m-am uitat în jur, doar absorbind peisajul și liniștea. Ursică a venit lângă mine și, în mai puțin de un minut, m-a făcut să râd cu lacrimi, cățărându-se pe mine și chemându-mă la joacă.

Acum înțeleg de ce câinii sunt atât de ușor de iubit și cât de multe poți învăța de la ei. Și sunt cu atât mai uimită cu cât nu-mi închipuiam vreodată că o să iubesc un câine mai mult decât pisicile. Pe ele încă le admir la prieteni, încă mă opresc să le fac poză sau să le chem la mine, dacă le văd pe undeva, dar acum nu le mai privesc cu jind, ca înainte, ca pe o dragoste imposibilă, ci trecător, cochet, fie, chiar superficial, fiindcă știu că am deja dragoste adevărată acasă.

(Va urma)

4 Comments

Filed under Viața la țară

4 Responses to Ursică

  1. Foarte fain articolul, ca toată seria. Mersi Mihaela, îmi mai descrțești fruntea în vremuri de pandemie!

    • Mulțumesc, Stela! Nu știu exact de ce am început să povestesc, mi s-a părut că se cer spuse cumva toate astea așa, într-o formă mai organizată, mai ales că se apropie aniversarea de un an. Nu mă așteptam să stârnească atâta interes și, mai ales, atâtea reacții frumoase. Mă bucur dacă reușesc și să descrețească niște frunți în perioada asta grea. Te îmbrățișez de la distanță! 🙂

  2. Jeni

    Am citit și recitit apoi de câteva ori și de fiecare dată m-a emoționat povestea voastra. Am zâmbit și mi-au dat lacrimile in același timp.
    Vai ce mult mi-a plăcut partea aia cu burtica foarte caldă! M-am visat și eu acolo, ținând în brațe ghemotocul cu ochi dulci și miros de lăptic.
    Să-i dai te rog un pupic pe năsuc și din partea mea.🤗🥰

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *