Un interviu cu Adina Rosetti

Pentru că în momentul în care citesc o carte îmi pun diverse întrebări pe care aș vrea, de fapt, să le adresez autorului, am ajuns firesc și la întrebarea „cum ar fi dacă…?” Cum ar fi dacă aș avea, într-adevăr, ocazia să întreb diverși scriitori la ce s-au gândit când au scris un anumit pasaj, de unde le-a venit ideea pentru un anumit roman și așa mai departe. 

Cam ăsta ar fi, pe scurt, motivul pentru care am hotărât să dedic o categorie de blog interviurilor cu diverse personalități din lumea literară/culturală din România și, cine știe, poate că în curând și din străinătate. După interviul cu Ciprian Măceșaru, astăzi v-o prezint pe Adina Rosetti.

Adina Rosetti

Întâi de toate, mulţumesc că ai apreciat și popularizat recenzia mea pentru romanul Deadline și, apoi, pentru că ai acceptat să-mi acorzi acest interviu. Trebuie să mărturisesc că am fost frapată de realismul romanului. Cum de ai reuşit să redai atât de veridic atmosfera din birouri şi senzaţiile angajaţilor din corporaţii? Cum te-ai documentat? Ai lucrat chiar tu într-o multinaţională sau ai discutat cu alte persoane?

Am lucrat în trusturi de presă, unde, deşi atmosfera este mult mai relaxată decât într-o – să zicem – instituţie financiară, există multe dintre detaliile care se întâlnesc de regulă în ceea ce numim „multinaţionale”. Prânzuri mâncate deasupra tastaturii, pauze de ţigară chinuite, în curţi interioare, geamuri care nu se deschid niciodată, birouri tip open-space în care te simţi ca o furnicuţă într-un muşuroi – până acum se pare că totul ar avea de-a face cu spaţiul  Dar nu e vorba numai despre asta… Terminând o facultate economică, am mulţi prieteni care lucrează în astfel de companii, aşa că am ajuns să cunosc foarte bine această lume, cu toată rutina şi angoasele ei. Cum nu am descris vreo civilizaţie extraterestră, efortul de imaginaţie n-a fost foarte mare. Pe de altă parte, începând să scriu Deadline, am descoperit foarte repede că nu mă interesează numai “corporatismul” în sine, ci felul în care se întrepătrund lumi şi poveşti foarte diferite. Pentru mine, povestea motanului Ben este cel puțin la fel de importantă ca celelalte din carte – și mulți cititori mi-au spus că și pentru ei. 🙂

Deadline, Adina RosettiAşa cum am scris şi în recenzie, mi-au atras atenţia în mod deosebit câteva scene, printre care şi dialogul dintre mama Mirunei şi surorile ei la înmormântare. Este o veritabilă secvenţă de teatru, care mie mi-a amintit de Gaiţele lui Kiriţescu. Care a fost sursa ta de inspiraţie? Vreo piesă de teatru? Vreo scenă observată pe viu? Doar imaginaţia ta?

Uf, nu vreau să deconspir foarte mult din „bucătăria” mea şi a cărţii  Cred că un scriitor toarnă foarte multă autobiografie în tot ce scrie. Chiar dacă vorbim despre SF. Tot ceea ce observi, tot ceea ce trăieşti, discuţii auzite întâmplător, fragmente de realitate, vântul şuierând printre frunze sau o ceartă de la coada la Circa Financiară, toate astea se topesc în ficţiunea pe care o scrii într-un fel sau altul. Alchimia rămâne, până la urmă, o ştiinţă secretă. În fine, sunt născută la Brăila, un oraş de pe malul Dunării în care am multe rude, şi locuiesc într-un bloc în formă de U, cu o biserică în curte….

O secvenţă foarte interesantă şi originală, după părerea mea, a fost cea în care relaţia dintre Miruna şi Daniel este relatată din punctul de vedere al hainelor, al obiectelor din casa Mirunei şi al motanului. Totul prinde viaţă acolo, iar dinamica poveştii nu are deloc de suferit, ba chiar dimpotrivă. Cum ţi-a venit ideea?

Mulţumesc, mă bucur că ţi-a plăcut. 🙂 Sinceră să fiu, habar nu am cum mi-a venit ideea, probabil de la o imagine care mi-a stăruit în minte, cam aşa se întâmplă. Nu obişnuiesc să-mi notez mai multe variante şi să aleg apoi în ce fel voi descrie o secvenţă. Uneori cuvintele curg pur şi simplu şi-şi găsesc singure forma potrivită (dar asta, ce-i drept, nu se întâmplă întotdeauna). S-a întâmplat să pornesc povestea de dragoste a Mirunei cu Daniel de la felul în care erau îmbrăcaţi la balul de absolvire – nu a fost ceva programat – iar după aceea nu am făcut decât să urmăresc acest fir. Cumva, deşi mă feresc să teoretizez în vreun fel, cred că seamănă cu fotografia: trebuie să găseşti unghiul potrivit din care să prinzi imaginea, în cazul asta – să spui povestea.

După cum ai observat probabil, mă tot interesează sursele tale de inspiraţie. De fapt, mă fascinează întreg procesul prin care la un moment dat, în mintea cuiva încolţeşte o idee, care creşte şi creşte până când dă pe dinafară şi trebuie neapărat pusă pe hârtie. Ce idei noi mai ai acum? Ce urmează?

Urmează răspunsul ăla nesuferit: nu-mi place să vorbesc despre ceea ce scriu până nu e gata şi eventual, până nu e şi coperta gata J Mă interesează mult copilăria, în toate formele ei, port asta în minte de dinainte de Deadline şi sper să prindă contur cât mai curând un volum de povestiri. Chestia e că, de la o vârstă încolo, nu-ţi mai lipsesc atât ideile, cât timpul și liniștea…

Domnisoara poimaineDespre Domnişoara Poimâine şi joaca de-a Timpul am citit numai lucruri frumoase, inclusiv interviul de pe Bookaholic, aşa că o să te întreb un singur lucru, că să nu ne repetăm. Spuneai atunci că abia aştepţi să mai scrii cărţi pentru copii şi că îi eşti datoare cu una fiului tău. Au mai avansat lucrurile de atunci? A luat planul acela o formă concretă?

Uite, de-aia nu ar trebui să vorbesc ni-cio-da-tă 🙂 despre planurile de scris! De la interviul cu pricina, nu s-a mai întâmplat nimic şi deja am început să resimt o presiune. Ceea ce nu face bine deloc la scris, pentru că începe să se ascundă, timid, în cotloanele lui şi trebuie multă răbdare şi tertipuri ca să-l momeşti să iasă de-acolo.

Dacă ai putea să-i întrebi tu ceva pe cititorii tăi, ce ar fi? Sau, dacă nu o întrebare, poate le adresezi totuşi câteva cuvinte…

Mi-ar plăcea să stau la taclale cu cititorii, pentru că mi se pare fascinant cât de diferit putem recepta aceeaşi poveste, cât de mult o filtrăm prin propria noastră grilă. Mi-ar plăcea să stăm la taclale despre scriitorii pe care-i iubim – ceva în genul lepşelor care au circulat zilele astea pe Facebook. J Şi i-aş mai întreba dacă ei cred că e mai mişto Llosa sau Marquez, dacă preferă muntele sau marea, muzica rock sau electro, ce-au visat ultima oară şi dacă au jucat înecatea în copilărie.

Mulţumesc din nou și sper că întrebările mele nu au fost o sursă suplimentară de stres, ci mai degrabă un impuls.

Mulţumesc şi eu!

Leave a Comment

Filed under Interviuri

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *