Blog Archives

Valea lui Stan

Aflată în apropiere de Lacul Vidraru, Valea lui Stan nu este foarte cunoscută și practicată, în mare parte din cauza nivelului mai înalt de dificultate. Ca să poți să parcurgi traseul liniștit, îți trebuie echipament adecvat: nu neapărat costum de neopren, dar măcar bocanci și un rucsăcel cu strictul necesar. Spun asta pentru că noi am fost acolo de două ori și de ambele dăți am văzut turiști în haine și sandale de oraș, care nu erau corect informați și-și închipuiau probabil că e ca o plimbare pe bulevard. E bine de știut, așadar, că traseul este presărat cu multe scări din fier pe care piciorul îți poate aluneca destul de ușor (dacă sunt ude), bolovani, bucăți de lemne, porțiuni care se traversează prin apă și altele care se urcă pieptiș.

Prima dată am fost în 2012 și, pentru că “ne place pericolul” (cum au declarat senini niște turiști din categoria descrisă mai sus), am traversat canionul, ne-am căţărat pe stânci, am trecut prin apă, am escaladat muuulte scări, am făcut echilibristică pe trunchiuri de copaci, am admirat peisajele de la înălţime, am testat adâncimea apei (unii mai mult ca alţii), am simţit adrenalină, noduri în gât şi am răsuflat uşuraţi şi mândri de noi, am căpătat febră musculară, una-două vânătăi şi zgârieturi, am făcut multe poze chiar dacă am deteriorat două aparate de fotografiat, am râs şi ne-am bucurat şi da, am hotărât unanim că „mai vrem o dată şi înc-o dată”!
 DSCF2373DSCF2382DSCF2386DSCF2392DSCF2396DSCF2414DSCF2424DSCF2454DSCF2493DSCF2515DSCF2535 DSCF2581 DSCF2617

Asta am și făcut un an mai târziu, când lucrurile deja se schimbaseră. Scările vechi de lemn, înclinate și nesigure fuseseră înlocuite cu scări solide din fier, bine înfipte în stâncă, ceea ce scădea considerabil dificultatea traseului, dar parcă îi lua și o parte din farmec. Am refăcut drumul pe o vreme mai proastă decât data trecută și am fost nevoiți să ne adăpostim de ploaie sub o pelerină și să ne încălzim cu pălincă după ce am trecut prin apa rece ca gheața.

DSC_1777 DSC_1790 DSC_1805 DSC_1817 DSC_1835 DSC_1851 DSC_1863 DSC_1874

În concluzie, Valea lui Stan este un traseu foarte frumos și provocator, care poate fi făcut fie în câteva ore, deci întreaga excursie să dureze o zi, fie cu popas peste noapte la una dintre cabanele și pensiunile de pe lângă Lacul Vidraru. Noi ne-am oprit a doua oară la Cabana Cumpăna (**) unde peisajul este superb și spațiul din jur foarte mare și diversificat (foișoare, leagăne, terasă, spațiu verde, loc de pescuit etc.), păcat însă că clădirea în sine este veche și nerenovată. Peisajul din interior era destul de dezolant, iar dacă nu aveam sacii de dormit la noi, în mod sigur tremuram în camere.

DSC_1902 DSC_1904

Dacă v-au plăcut povestirea și pozele, poate data viitoare ne întâlnim pe traseu. 😉

1 Comment

10/08/2014 · 14:07

Buila-Vânturarița

Foc de tabără nocturn

 

„Căprițe”

Cheile Bistriței

Un „drumeț”

Pui căzut din cuib

 Stână pe înserat

Paznic

 

Cai pe creastă

Perspective

Se apropia furtuna

 

1 Comment

06/08/2014 · 14:00

Jurnal esențial, de Monica Lovinescu

Jurnal esențial, de Monica Lovinescu, Editura Humanitas, 2010

Jurnalul Monicăi Lovinescu este o mărturie complexă, emoționantă și erudită despre viața și rezistența românilor din țară și din străinătate în perioada comunistă.

Dacă la început mi se părea că sunt scoasă din context şi că referinţele sunt greu de înţeles sau de plasat în timp şi spaţiu, acum, la final, sunt impresionată. De viaţa ei şi a celor care, ca ea, au luptat, fiecare cum a putut, pentru libertate; de bogăţia de personaje de elită ale epocii care au înconjurat-o; de eforturile continue, în ciuda dezamăgirii şi oboselii, de a crede într-o viaţă mai bună posibilă pentru români; de obsesia neputincioasă pentru drama mamei sale; de modestia şi luciditatea de care dă dovadă; de prietenia exemplară cu Liiceanu şi admiraţia pentru Pleşu, Patapievici, Lucia Hossu-Longin; de multiplele referinţe culturale, politice şi sociale.

Nu-mi găsesc cuvintele ca să-mi exprim coerent admiraţia şi interesul, dar redau mai jos doar câteva citate, unele încă de actualitate, care, sper, vor incita şi pe alţii la lectură.

Am impresia (…) că delirul şi cultul lui Ceauşescu contaminează şi alte sectoare: obişnuinţa hiperbolei.

Ce ne-a izbit mai mult la Andrei Pleşu n-a fost inteligenţa – pe care i-o ştiam din cărţi şi articole – nici hazul şi darul de povestitor, legendare în Bucureşti -, ci bunătatea. Nu numai că hazul lui nu face rău nimănui, dar şi în replica intelectuală e profund generos cu “adversarul” de idei (…). Vizibilă şi la el, şi la Liiceanu, şcoala lui Noica, discuţia nu e improvizaţie, înflăcărare, o replică se constituie ca un mic sistem riguros. (…) O zi cu ei, într-adevăr o sărbătoare.

Noica scrie scrisori dumnezeiesc de simple, Liiceanu de profunde, Pleşu de inspirate.

Mahalaua nu era pitorească decât atunci când te duceai spre ea, la grădină, chef etc., ca spre un exotism sau o expediţie antropologică. De când s-a instalat la cârmă, domină totul, proliferează, e intolerabilă. (…) Mi-e frică, totuşi, că au reuşit să schimbe un popor.

… revelaţia mitocăniei, prostiei, inimaginabilului prost-gust sigur de el. E ca o transformare biologică a acestui popor, nu numai a limbii, dar şi a înfăţişării sale. Imposibil să crezi că ţara asta a fost odată civilizată. Uluitor, orice râs îngheaţă pe buze. Se confirmă marea noastră spaimă. Va mai putea fi recuperat ceva? Nu printre scriitori şi artişti (cu ei nu e nici un decalaj), dar în toate celelalte pături sociale. S-au îngroşat cefele, s-au mitocănit feţele, s-au idiotizat expresiile.

Fascinant de sinistră perspectivă.

… manifestaţia nonstop din Piaţa Universităţii, un mai ’68 de-a-ndoaselea (în mai ’68 tinerii parizieni făceau saltul în utopie, în aprilie-mai ’90, tinerii bucureşteni făceau saltul din utopie). Erau mai ales tineri (nu numai) toţi cei care şi-au făcut din injuria lui Iliescu – “golani” – titlul de glorie şi de umor. “Zona liberă de neocomunism”, putând să cuprindă de la Intercontinental la Universitate zece până la cincisprezece mii de oameni, a fost, este, încă, la ora când scriu aceste rânduri, nu doar o zonă a sfidării şi a lucidităţii politice (…), dar şi una a inventivităţii orale neîntrerupte. Folclor studenţesc şi citadin de cea mai bună calitate, din care erau alungate şi minciuna, şi vulgaritatea. “Golanii” ocupau spaţiul cel mai lipsit de primejdie din ţară. Te plimbai printre ei în linişte, emoţie, mirându-te ce buni pot fi oamenii.

(…) era să ne dea – în seara dinaintea plecării – lacrimile, când toată piaţa relua în cor refrenul unui cântec folk, inventat pe loc de un chitarist, la balcon: “Doamne, vino, Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni”.

Cu masca-i tragică (dar deschisă generos spre afară), drept (ca o lumânare), Regele are o atare ţinută încât nu pot să mă împiedic a-i spune mai târziu, acasă la Ioneşti, că dacă l-ar avea drept model, românii ar fi obligaţi să-şi îndrepte coloana vertebrală.

Lucia Hossu-Longin înlocuieşte toate instituţiile inxistente ce-ar fi trebuit să să ne foreze memoria cât mai sunt martorii vii. Ea pregăteşte arhivele viitorului. Ne desemnează şi vinovaţii de care nu se sinchiseşte nici o justiţie.

Eu am de ce s-o admir pe mama, nu doar pe intelectuala care a fost, dar şi pe eroina care a devenit în închisoare, refuzând cu preţul vieţii să dea Securităţii armele (o scrisoare către mine) pentru a mă şantaja. Atunci şi acolo, mama m-a născut a doua oară. După ce-mi dăduse viaţa, mi-a dat şi libertatea să mă comport după firea mea, fără a avea de ales între sinucidere sau a deveni unealta “lor”. Or, cum să găsesc cuvintele pentru a o descrie pe mama fără a cădea în clişeele sublime? Trebuie probabil să ai geniu, iar eu n-am nici măcar talent. Cel puţin nu destul pentru a rivaliza cu un astfel de Model. Totuşi, o singură carte aş fi vrut să scriu: tocmai Cartea Mamei.

1 Comment

06/08/2014 · 13:02

Octavian Paler

Deși este cunoscut pentru romanele și eseurile sale, precum și pentru articolele și prezența în spațiul public românesc, Octavian Paler este mai puțin știut și ca poet. Iată mai jos trei dintre poeziile sale, apărute în volumul Poeme, Editura Semne, 2008.

 

Memorie

O pasăre cu o singură aripă

şi cu alta transformată în lanţ,

o pasăre cu o aripă rămasă să spere

şi alta pe care o tîrăşte în zbor,

o pasăre-mi trece noaptea prin somn

şi dimineaţa o găsesc răstignită

în acelaşi loc unde seara

am lăsat-o

lovindu-şi lanţul cu aripa.

 

Jocul

Mai am o scoică şi cîteva pietre,

cum să clădesc din ele o mare

şi-un ţărm unde să stau pe nisip

şi cum să mă conving că am fost pe un asemenea ţărm

urmînd fericit o pasăre

care acum nu mă mai lasă să dorm?

O scoică şi cîteva pietre

şi un nume ciudat

pe care nu-l înţelege nimeni

şi speranţa mea de-a ajunge

să nu-l mai înţeleg nici eu într-o zi.

Sărbătoarea s-a terminat,

îmi aştept pedeapsa lîngă tribunele goale,

dar eu am văzut arzînd la amiază un nor

şi-am auzit cîntecul care îngenunchea caii sălbateci,

îți spun, ţărmul acela nu-i simplă poveste,

eu am văzut norul şi-am ascultat cîntecul

şi înainte de a mă învinge

soarele m-a făcut fericit.

 

Nopţile

Nopţile, cînd îmi amintesc iarăşi de noi,

totdeauna pe întuneric şi ameninţaţi totdeauna,

îmbrăţişaţi sub ghilotină mereu,

totdeauna obsedaţi de timp şi de noapte,

hăituiţi de umbre în care ne recunoaştem pe noi,

totdeauna ca în prima noapte a lumii

şi totdeauna vorbind despre sfîrşitul iubirii,

totdeauna amintindu-ne de mări şi de soare

şi totdeauna pe acest nisip negru al nopţii

fără să ştim dacă mîine vom mai fi împreună,

totdeauna aşteptînd cuţitul ghilotinei să cadă,

totdeauna despărţirile,

totdeauna dragostea ameninţată de alţii

şi de noi înşine,

totdeauna sub acest soare negru

care ne luminează, cînd se ating, mîinile,

totdeauna înfricoşaţi că mîinile noastre

vor ajunge la capătul dragostei noastre

şi totdeauna visînd să ne iubim fără să ştim

dacă suntem primii oameni pe lume sau ultimii,

dacă lumea începe cu noi sau sfîrşeşte.

Totdeauna dragostea în umbră ca înţelepţii lui Rembrandt,

ea care n-are nevoie de înţelepciune, ci de speranţă

şi totuşi dacă vom muri vreodată dragostea noastră,

va muri nu din pricina nopţii

ci din pricină că noi înşine am ameninţat-o prea mult.

4 Comments

06/08/2014 · 12:48