Toată lumina pe care nu o putem vedea, de Anthony Doerr

All the Light We Cannot SeeAll the Light We Cannot See, de Anthony Doerr, apărută și în română cu titlul Toată lumina pe care nu o putem vedea, la Editura Humanitas, în 2016, traducere de Iulia Gorzo. Romanul câștigător al prestigiosului premiu Pulitzer în 2015 abordează subiectul celui de-Al Doilea Război Mondial, „văzut” din perspectiva a doi copii.

Marie-Laure e o franțuzoaică rămasă fără vedere de mică, pe care tatăl ei o învață să citească Jules Verne în Braille și să recunoască obiectele, clădirile și străzile cu ajutorul unor machete ingenioase din lemn. La vârsta de doisprezece ani, Marie-Laure este obligată să fugă din Paris împreună cu tatăl ei,  în încercarea de a se salva din calea nemților invadatori. Tatăl, angajat al Muzeului de Istorie Naturală din Paris, este însărcinat de acesta să ascundă o piatră prețioasă (sau poate numai o copie reușită a acesteia, trebuie să citiți cartea ca să aflați), despre care se spune că este purtătoarea unui blestem. Cei doi ajung în Saint-Malo, frumosul oraș-citadelă din nord-vestul Franței (pe care l-am revizitat și eu în minte, cu ajutorul descrierilor din roman), unde sunt adăpostiți de un unchi și de buna și curajoasă doamnă Manec, care se va implica în mișcarea de rezistență. Pe urmele lor, ajunge și un neamț obsedat de diamant, în stare să ucidă pentru el. Așadar, avem și o poveste emoționantă, și suspans.

Werner este un băiat neamț rămas fără părinți, crescut împreună cu sora lui la un orfelinat, fascinat de tehnică și radiouri, ajuns în rândurile copiilor îndoctrinați și înregimentați în armata lui Hitler. Odată admis la academia militară, el descoperă că până și copiii pot deveni foarte cruzi și violenți, iar o victimă a acestora și, indirect, a sistemului nazist este chiar prietenul lui, Frederick. (Aici, parcursul celor doi –  un orfan sărac care se împrietenește cu un soi de geek bogat, cu un destin trist – mi-a amintit de Sticletele, de Donna Tartt. Aceasta se adaugă la cealaltă referință literară care mi-a venit în minte citind romanul de față, și anume Hoțul de cărți, de Markus Zusak, despre o fetiță nemțoaică în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.) Werner oscilează între dorința lui de a studia și rigorile impuse de sistem, între dorul și dragostea de sora lui și amenințarea muncii în subteran, care i-a lăsat fără tată, între dorința de a reuși și fidelitatea față de prietenul lui. Un suflet destul de chinuit, care își află lumina de la capătul tunelului abia spre sfârșit, dar prea târziu.

Pe parcursul romanului, perspectivele celor doi alternează, la fel și planurile temporale, astfel că ne aflăm într-un du-te-vino permanent de întâmplări, locuri, momente, gânduri și emoții. Drumurile și poveștile celor doi copii/adolescenți se intersectează pentru foarte puțin timp, iar finalul aduce în prim plan urmările războiului pentru protagoniști, dar și – prin extensie – pentru cele două popoare, după câțiva ani, cu concluziile evidente. Este o carte despre solidaritate și prietenie, curaj și frică, familie și străini, cunoaștere prin știință și intuiție, război, violență, moarte, dar și despre speranță și reconcilierea cu trecutul; este o carte cu imagini vizuale și olfactive puternice, cu multe metafore și un stil atent, căutat, cizelat; și, nu în ultimul rând, este o carte frumoasă, emoționantă, dar care pe mine m-a pierdut un pic în a doua jumătate, unde mi s-a părut că trenează inutil până să se precipite lucrurile spre final, motiv pentru care am ezitat între trei și patru steluțe pe Goodreads. Mi-au plăcut în mod deosebit personajele unchiului, al surorii lui Werner, Jutta, și al doamnei Manec, chiar dacă secundare. La fel, mi-a plăcut grija pentru detalii și pentru stil.

Cam aici se încheie această mică recenzie și, ca de obicei, vă las doar cu un citat, ales aleatoriu, deși poate sunt altele mult mai sugestive:

The city, thinks Marie-Laure, is slowly being remade into the model upstairs. Streets sucked empty one by one. Each time she steps outside, she becomes aware of all the windows above her. The quiet is fretful, unnatural. It’s what a mouse must feel, she thinks, as it steps from its hole into the open blades of a meadow, never knowing what shadow might come cruising.

7 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

7 Responses to Toată lumina pe care nu o putem vedea, de Anthony Doerr

  1. ma bucur ca ai citit-o si ca ti-a placut! inteleg ca totusi ceva te-a retinut sa o notezi cu cinci stelute, poate partea a doua a cartii? oricum, au am dat azi comanda si abia astept sa ajung la ea!

    • Da, am mai spus, poate pentru că am citit-o în doze mici, serile, obosită fiind, aveam senzația la un moment dat că se lungește inutil, că nu se mai întâmplă nimic care să facă acțiunea să avanseze. Dar dau vina pe oboseala mea… Sunt curioasă cum o să ți se pară și ție. 🙂

  2. cristian sirb

    „Prestigiosul Premiu Pulitzer” (intr-un anume fel, ca si Nobelul), nu premiaza neaparat valoarea literara a unei proze, cat valoarea ei sociala, de solidaritate… Nimic nu poat intrece Man Booker, Pen/Faulkner, National Book etc. Eu ma tot intreb cum sa iei Premiul Pulitzer (un premiu mai degraba pentru reportaj jurnalistic) cu o tematica despre WWII in anul 2015!?
    Bineinteles, germanii sunt oamenii cei rai, ce bine! Acum stim ca raul este numai in nazism si in Germania, noi, ceilalti, de stinga, din restul lumii, mai ales noi, saracii – suntem puri, buni, inocenti. La germani, pana si copiii au potential diabolic… 🙂
    Pulitzer e un premiu socialistoid. 🙂

    • Păi nu poți să negi că e prestigios. 🙂
      Nu știu dacă ai citit-o, dar cartea nu împarte lucrurile în alb și negru, adică nemții = răi, francezii = buni. Ar fi simplist și chiar grav. Sper că nu am lăsat eu să se înțeleagă asta din ce am scris. Werner și Jutta și alții ca ei sunt dovada că nu se face o generalizare în sensul ăsta. La fel cum și francezii au „faliții” lor.
      Cât despre potențialul diabolic al copiilor, nu e prima dată când este exploatată ideea asta; vezi Lord of the Flies al lui Golding.
      Nu am nimic împotrivă ca un premiu să încurajeze literatura cu valoare socială, de solidaritate, cum zici tu. E nevoie de așa ceva. Iar dacă literatura în cauză mai e și bine scrisă, cu atât mai bine. Nu am citit nici pe departe toate romanele câștigătoare ale premiului Pulitzer, dar chiar mi-am făcut o listă cu ce am citit și mi-a plăcut (Sticletele, de Donna Tartt, Drumul, de Cormac McCarthy, Beloved, de Toni Morrison, Conjurația imbecililor, de J. K. Toole, Darul lui Humboldt, de Saul Bellow, Să ucizi o pasăre cântătoare, de Harper Lee (tocmai am citit și Go Set a Watchman/Du-te și pune un străjer, continuarea, deși a fost scrisă prima); și cu ce aș vrea să citesc: Pastorala americană, de Philip Roth, pe care o am deja, seria cu Rabbit, a lui John Updike, Gilead, de Marilynne Robinson și poate și Middlesex, de Jeffrey Eugenides…).

  3. Deci nu că poate și Middlesex, neapărat!

    Și văd că nu-i pe listă, dar musai să-l pui: Empire Falls / Richard Russo, Pulitzer 2002. Please, please, please! Nici un prieten român din lista mea de GR nu l-a citit. Așa ceva e inadmisibil! 🙂

    Apropo de All The Light, nu mă atrage nici ăsta și nici Deep North, nu știu de ce… probabil războiul, astea. Sînt mai superficială.

    • :))) Chiar așteptam sugestii și completări la listuța aia. Am reținut Empire Falls, mersi! 😉 Nu se poate ca tocmai eu, care de la pasopt, mă-nțeledgi, care va să zică… să rămân fără… asta citită. :p

  4. Pingback: Toată lumina pe care nu o putem vedea – cu punga de popcorn în brațe | Singur pe bancă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *