Tag Archives: Univers

Blestemul copilei de zăpadă alintate nr. 64

Spuneam la un moment dat că mă simt destul de obosită la sfârșit de an și că probabil voi aborda lecturi mai ușurele, de relaxare, în perioada imediat următoare. S-ar potrivi numai bine cu vacanța de iarnă și cu sărbătorile, cu leneveala la care visez și cu timpul liber promis, dar până să ajung acolo, aș vrea să trec în revistă ultimele titluri citite.

blestem-curgerea-timpuluiBlestem curgerea timpului, de Per Petterson, Editura Univers, 2014, traducere de Karmen Bålko

Despre cartea asta am scris doar câteva rânduri pe Goodreads și nici acum nu intenționez să dezvolt prea mult. Mai citisem It’s Fine by Me de același autor și îmi plăcuse, dar aici am găsit un stil și o atmosferă diferite, care, deși m-au dus cu gândul la Javier Marias și Lydia Davis, nu m-au atras ca în cazul lor, ci mai degrabă mi-au îngreunat lectura. Așadar, am citit cu destule poticneli și am terminat-o doar pentru că nu voiam să abandonez. Au fost lucruri care mi-au plăcut, cum ar fi căutarea sinelui de către protagonist/narator, incursiunile lui constante în trecut, care scot la iveală o familie destul de tulburată și câteva alegeri de viață cam neinspirate, referințele literare, vulnerabilitatea lui, pe care nu se teme să și-o arate, peisajul norvegian…

Bine, bine, privind în retrospectivă, poate că nu merita chiar două steluțe pe GR, ci trei :D, dar – vă spun drept – m-a cam plictisit și asta se iartă greu unei cărți. Altora le-a plăcut, însă, așa că poate e doar o chestie de gust sau de moment prost ales pentru mine. Eu intenționez să caut Out Stealing Horses/La furat de cai, despre care am auzit numai de bine.

Copila de zapadaCopila de zăpadă, de Eowyn Ivey, Editura Polirom, 2012, traducere de Veronica D. Niculescu

Vaaaai, ce carte drăguță! :)) Serios, romanul ăsta e un fel de poveste pentru oameni mari, în care realitatea crudă din Alaska anilor ’20 se îmbină cu un strop de magie, de speranță, dragoste și prietenie. Este povestea clasică a unui cuplu trecut de tinerețe care și-a dorit mult un copil, dar n-a putut să-l aibă, așa că atunci când copilul mult dorit se arată, chiar și sub o formă mai ciudată, cei doi nu ezită să-l adopte și să-l iubească…

Mi-a plăcut și ideea în sine, și, mai ales, modul în care autoarea a știut să descrie trăirile celor doi soți izolați în Alaska, viața grea de acolo, transformările pe care copilul le-a adus în viața lor, ideea de libertate și sacrificii, de natural și supranatural, de dragoste care unește și alină…

E un basm minunat pe care vi-l recomand mai ales acum, în prag de iarnă!

Later edit: Am descoperit mai târziu un promo scurt, care poate va avea impact mai mare decât cele câteva rânduri de mai sus. Vă invit să-l vedeți, e o mică bijuterie:

Alint - Gary-AjarAlint, de Emile Ajar (Romain Gary), Editura Univers, 2015, traducere de Irinel Antoniu

Emile Ajar este pseudonimul lui Romain Gary, despre care am mai povestit un pic când am scris despre Ai toată viața înainte. Și aici, ca și acolo, Ajar/Gary se dovedește un maestru în arta limbajului, a jocurilor de cuvinte, a exprimărilor atipice. Personajul principal este domnul Cousin, un tip foarte singur în marele Paris, care adoptă un piton de 2,20 m, pe care îl numește Alint, care să-i aline singurătatea. El trăiește într-o lume proprie, în care întâlnirile întâmplătoare din lift cu o colegă de serviciu (o negresă sexi) sunt pentru el o înțelegere secretă și preludiul unei căsătorii, iar diversele persoane de la care cere sfaturi privind hrana și bunăstarea animalului său de companie îi devin prietene, chiar dacă, în realitate, acestea îl privesc ca pe un ciudat.

Felul său de a vorbi este extraordinar, particular, plin de noduri și întortocheat, ca pitonul său, cu care se și confundă până la urmă. Alături de umorul negru, tristețea și singurătatea lui, aceste trăsături fac din Cousin/Alint un personaj unic, ce stârnește în egală măsură emoție, compasiune, înțelegere, dar și amuzament. Unele comentarii deloc „corecte din punct de vedere politic” în ziua de azi (a se vedea observațiile despre negri și arabi) ne-ar putea duce cu gândul la înclinații rasiste din partea autorului, dar având în vedere faptul că el însuși era imigrant (lituanian de origine), cred că mai degrabă acestea se voiau o ironizare a unei anumite atitudini din societatea franceză a anilor ’70. Romanul ar putea fi citit și în cheie ecologică și/sau politică (am găsit o analiză mai minuțioasă aici).

Și pentru că e sfârșit de an și mi-am început deja bilanțul (cu topul de data trecută), am fost curioasă să văd și câte cărți am reușit să citesc anul ăsta. Eu respinsesem ideea de provocare de pe Goodreads, ca să citesc în continuare de plăcere, nu de obligație (îmi repugna ideea că și în lecturi aș avea de împlinit un obiectiv, ca în corporație sau în orice organizație care se respectă :p). Dar după ce am pierdut ceva timp răsfoind toate articolele de anul ăsta ca să fac o numărătoare, mi-am dat seama că un asemenea instrument este util dacă vrei să ții evidența cărților citite. Prin urmare, anul viitor cred că voi accepta provocarea, doar din acest motiv. În sfârșit, revenind, până acum (în 2015) am dat gata cam 64 de cărți, ceea ce înseamnă o medie de 5 cărți pe lună. Nu e rău deloc, zic eu, iar intensificarea lecturii pentru mine e în mare parte meritul blogului și al bloggeritului. Faptul că am cu cine să discut despre cărți, de la cine să primesc idei de lectură și cui să recomand, la rândul meu, e un mare stimulent. Așa că eu vă spun tuturor un simplu Mulțumesc!, iar dacă voiați să citiți mai mult și nu știați cum, iată o soluție! 🙂

Later edit: Chiar a doua zi dimineață după ce am publicat articolul ăsta, Goodreads mi-a trimis o sinteză a lecturilor mele pe 2015. Frumos din partea lui! 🙂 Așa cum îi ziceam și Laviniei în mesajul de mai jos, acolo nu am trecut toate cărțile, așa că apar numai 46, dar tot e frumoasă statistica. Ce să zic? La mai multe, nu? 🙂

Statistica GR 2015

4 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

Ted Hughes, Din cîntecele lui Kra

Apple Tragedy

So on the seventh day

The serpent rested.

God came up to him.

‘I’ve invented a new game’, he said.

 

The serpent stared in surprise

At his interloper.

But God said: ‘You see this apple?

I squeeze it and look – Cider.’

 

The serpent had a good drink

And curled up into a question mark.

Adam drank and said: ‘Be my god.’

Eve drank and opened her legs

 

And called to the cockeyed serpent

And gave him a wild time.

God ran and told Adam

Who in drunken rage tried to hang himself in the orchard.

 

The serpent tried to explain, crying ‘Stop’

But drink was splitting his syllable

And Eve started screeching: ‘Rape! Rape!

And stamping on his head.

 

Now whenever the snake appears she screeches

‘Here it comes again! Help! Help!’

Then Adam smashes a chair on its head,

And God says: ‘I am well pleased’

 

And everything goes to hell.

ted-hughes-din-cantecele-lui-kraTed Hughes, Din cîntecele lui Kra,

Editura Univers, 1977, ediție bilingvă,

traducere și prefață de Vasile Nicolescu

(n-am preluat aici decât textul în engleză)

Leave a Comment

Filed under Poezii

Plopii din Berlin, de Anne B. Ragde

plopii-din-berlinPlopii din Berlin, de Anne B. Ragde, Editura Univers, Colecția Ora 11, 2015, traducere din norvegiană de Aurora Kanbar și Erling Schøller

Dacă, la fel ca mine, văzând acest titlu, v-ați pregătit pentru o poveste care se petrece în Berlin, atunci înseamnă că, la fel ca mine, ați fost păcăliți de autoare. Acțiunea romanului ne poartă prin Norvegia și Danemarca, iar Berlinul cu plopii lui este menționat doar în trecere, ca o cheie a trecutului ce se lasă cu greu descifrat.

Subiectul poate părea un pic macabru, la început, dat fiind că primele pagini descriu sinuciderea unui băiat și ne fac cunoștință cu unul dintre personajele centrale, Margido Neshov, antreprenor de pompe funebre. Aflăm treptat că asta este doar o parte a poveștii și că el este doar unul din cei trei frați Neshov: Tor locuiește la ferma familiei împreună cu mama lui și cu tatăl cam absent și nebăgat în seamă; iar Erlend este fiul homosexual care a părăsit în urmă cu douăzeci de ani familia și țara și s-a stabilit în Copenhaga, unde a devenit decorator de vitrine și trăiește bogat și fericit cu iubitul lui, Krumme. Odată cu îmbolnăvirea mamei și internarea acesteia în spital, în peisaj apare și fiica lui Tor, Torunn, o femeie de 37 de ani pe care acesta abia o cunoaște, dar pe care o anunță de situația bunicii ei. Poarta este deschisă pentru o reuniune de familie la care niciunul dintre membrii ei nu visa măcar, iar întâmplarea aceasta contribuie la schimbări majore în viețile lor și la dezgroparea unui trecut misterios.

Mi-a plăcut că personajele sunt destul de bine individualizate, mai ales Tor cu dragostea lui de animale (vaci și porci), singurătatea și dependența de mamă, Erlend cu firea lui de artist, tonul afectat, umorul și căldura sa, și Torunn, cu felul ei deschis, prietenos și milos de a fi, un soi de liant al întregii familii din care, paradoxal, nu a făcut parte efectiv până în prezent. Lectura este plăcută, dramatismul situației este potențat de apropierea Crăciunului, iar atmosfera în general destul de apăsătoare este presărată cu dialogurile pline de culoare și umor ale lui Erlend. Nu lipsesc nostalgia și aducerile aminte, dar nici proiecțiile în viitorul nesigur acum. Marea surpriză vine la final, când trecutul iese la suprafață într-un mod neașteptat, într-o scenă demnă de o piesă de teatru. Romanul se încheie ciclic, ultimele pagini dând sens și paginilor care deschid cartea.

Se pare că autoarea a mai scris două volume cu aceiași protagoniști, creând o trilogie a familiei Neshov, ce s-a bucurat de mare succes și urmează să apară și la Univers. Eu una mă bucur că se traduce și literatură din țările scandinve, iar Anne B. Ragde se alătură celorlalți autori nordici pe care am avut ocazia să-i cunosc astfel: Liza Marklund și Henrik Fexeus (Suedia), Kjersti Skomsvold și Per Petterson (Norvegia), Sjon (Sigurjon Birgir Sigurdsson) (Islanda). La această listă aș vrea să-i adaug pe Knut Hamsum (deși am fost șocată când recent, la Muzeul de Istorie din Berlin, am aflat despre opiniile lui politice radicale: rasism, fascism, admirație pentru Hitler – dar despre asta poate vă povestesc cu altă ocazie) și Peter Hoeg. Voi ce autori nordici mai știți/recomandați?

2 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

Drumul înfometat, de Ben Okri

Drumul infometatDrumul înfometat, de Ben Okri, Editura Univers, 2009, traducere din engleză și note de Mircea Țara

Ben Okri este un scriitor de origine nigeriană de care eu am auzit abia recent, dar care se pare că este foarte apreciat și premiat pentru cărțile sale. De altfel, pentru romanul de față a câștigat Premiul Man Booker, în 1991, o recomandare mai mult decât suficientă. Până la el, singurii autori africani citiți de mine fuseseră J. M. Coetzee și Chinua Achebe, despre care am scris și pe blog, așa că am fost curioasă să-mi completez imaginea despre literatura africană.

Inițial, titlul cărții m-a trimis cu gândul la Drumul lui Cormac McCarthy, dar asemănarea dintre cele două se oprește la protagonistul copil obligat să îndure foamea într-o lume săracă și fără perspective. Fără să diminuez în vreun fel valoarea romanului lui McCarthy, cartea lui Okri mi se pare extrem de bogată stilistic, complexă, excelent scrisă și, într-un singur cuvânt, halucinantă. De altfel, a fost una dintre puținele cărți cărora le-am dat 5 steluțe pe Goodreads fără să ezit.

Despre ce e vorba, veți întreba. Ei bine, pe scurt, despre un copil aparte, Azaro, despre familia lui și mahalaua în care se zbat cu toții să supraviețuiască, despre sărăcie, foamete, spirite, vrăji, superstiții, dragoste și lupta pentru viață. Azaro este aparte pentru că este un abiku, adică face parte dintre copiii-spirit, care nu vor să se nască și să trăiască pe pământ, ci fac un pact să revină în lumea lor lipsită de griji. Cei care refuză sunt bântuiți de semenii lor până se întorc. Azaro alege să rămână în lumea oamenilor, chiar dacă viața de aici este foarte grea și plină de lipsuri. Ce îl ține aici?

Vă avertizez din start că nu este o lectură ușoară: nu prea știi ce e realitate și ce fantezie, imaginile de sărăcie, foamete, violență și neputință sunt destul de dure, galeria de personaje fantastice, grotești, diforme, amenințătoare, ce se perindă prin paginile cărții și în viața protagonistului pare să nu se mai termine, iar pericolele fizice și spirituale sunt la tot pasul. Să nu vă așteptați la un fir narativ obișnuit, la o desfășurare convențională a acțiunii! Totul pare un vis într-un vis, sau mai degrabă un coșmar ce dă în alt coșmar, cu motive care se repetă: rătăcirile lui Azaro, clienții dubioși și înspăimântători ai barului ținut de doamna Koto, relațiile când tandre, când violente din familia lui Azaro, amenințările politicienilor și ale suporterilor lor, lupta continuă pentru supraviețuire și munca grea a părinților, alcoolul, spiritele, vrăjile și vrăjitoarele, șobolanii și cerșetorii, o lume întreagă de sărăcie și disperare, din care pare să nu existe ieșire.

Și totuși, am devorat-o cu ochii măriți, cu buzele strânse, fascinată de lumea imaginată de Okri și, mai ales, de stilul lui. Este atât de frumos și de intens scrisă cartea asta că te prinde în „ghearele” ei și nu-ți mai dă drumul. Te pierzi într-o lume fantastică, grotescă, înspăimântătoare, dar nu vrei să te rupi de ea pentru că ți-e drag Azaro, te înduioșează imaginea mamei, te fascinează imaginea tatălui, te intrigă Doamna Koto și vrei să vezi ce se întâmplă până la urmă. Portretele lor sunt foarte bine individualizate pe un fundal ce oscilează între real și magic, între bine și rău.

Tema drumului și a foamei lui revine periodic în roman, fie sub forma legendei povestite de tată, fie a poveștii spuse de spiritul cu trei capete, fie în ofrandele lăsate pe marginea drumului de localnici, fie în rătăcirile lui Azaro. Dialogurile sunt puține și ori scurte, simple, ca cele dintre Azaro și protectoarea lui, Doamna Koto, ori având în ele ceva magic, ritualic, metaforic, poetic, ca cele dintre Azaro și părinții lui. Scenele care descriu luptele de box ale Tatălui sunt atât de intense și de minuțios și dinamic descrise, încât le citești cu răsuflarea întretăiată și le vezi desfășurându-se în fața ta ca pe un ecran cinematografic.

Toată această lume săracă, cu foamea și superstițiile ei, cu vrăji și vrăjitori, cu lupta permanentă pentru supraviețuire, cu dorința de îmbogățire politică (Doamna Koto) sau de salvare a semenilor (tatăl lui Azaro), cu spirite și ritualuri, cu supa de ardei și ogogoru, cu rivalitățile sau solidaritatea dintre vecini, cu dragostea și violența ca parte a vieții, este un simbol al Africii, o lume fascinantă, incredibilă, puternică și obsesivă, o lume care merită descoperită în romanul lui Ben Okri.

Am vrut să dau câteva citate, dar mi-a fost foarte greu să aleg. Până la urmă, m-am hotărât la începutul legendei drumului înfometat, la un fragment din povestea drumului spusă de spiritul cu trei capete și la premonițiile lui Ade, prietenul lui Azaro și copil-spirit la rândul lui. Sper să vă stârnească suficient interesul cât să căutați cartea și voi:

A fost odată ca niciodată, a început Tata dintr-odată, un uriaș căruia îi spuneau Regele Drumului. Picioarele lui erau mai lungi decât cei mai înalți copaci și capul îi era mai mare decât cele mai mărețe stânci. Putea să vadă o furnică. Atunci când bea, se golea un izvor. Când urina, apărea o fântână rea. Fusese unul dintre monștrii teribili ai Pădurii, și erau mulți ca el, întrecându-se să mănânce lucruri ciudate. Când Pădurea a început să se micșoreze din cauza Omului, când uriașii nu au mai găsit destule animale să mănânce, s-a transformat din pădure în drumurile pe care călătoresc oamenii. (…) Regele Drumului avea un stomac uriaș și nimic din ceea ce mânca nu îl sătura. Așa că era mereu înfometat. Oricine voia să călătorească pe drum trebuia să îi aducă un sacrificiu, atfel nu îl lăsa să treacă.

*

-Ceea ce voia profetul lor să le spună e că, în momentul în care drumul va fi terminat, vor pieri cu toții.

-De ce?

-Presupun că nu vor mai avea nimic de făcut, nimic la care să viseze și nicio nevoie de viitor. Vor muri de desăvârșire, de plictiseală. Drumul este sufletul lor, sufletul istoriei lor. De aceea, când termină o secțiune mai mare din el, sau au uitat cuvintele profetului și au început să se gândească că l-au terminat, au loc cutremure de pământ, lovituri de fulger, erup vulcani invizibili, râuri coboară peste ei, uragane le sfarămă pământul, drumul înnebunește și se autodistruge sau oamenii ajung denaturați în spirit și încep să transforme drumul în alte lucruri, sau muncitorii înnebunesc, oamenii încep războaie, revolte mutilează totul și mii de lucruri le distrag atenția și distrug ceea ce au construit și o nouă generație vine și începe din nou să construiască drumul din ruine.

*

-Vor fi schimbări. Lovituri. Soldați peste tot. Urâțenie. Orbire. Și apoi, când oamenii se așteaptă mai puțin, va avea loc o mare transformare în lume. Oamenii suferinzi vor cunoaște dreptatea și frumusețea. O schimbare minunată va veni de departe și oamenii vor înțelege marea însemnătate a luptei și a speranței. Va fi pace. Apoi oamenii vor uita. Apoi totul va începe din nou, înrăutățindu-se, îmbunătățindu-se. Nu te teme. Vei avea mereu ceva pentru care să lupți, chiar dacă este doar frumusețea sau bucuria. (…) Țara noastră e o țară abiku. Ca și un spirit-copil, tot pleacă și vine. Într-o zi, se va decide să rămână. Va deveni puternică. Eu nu o voi vedea.

 

 

3 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

Sfârșitul poveștii, de Lydia Davis

Sfarsitul povestiiSfârșitul poveștii, de Lydia Davis, Editura Univers, Colecția Globus, 2014, traducere de Veronica D. Niculescu

Lydia Davis este cunoscută ca autoare de proză scurtă, iar acesta este singurul ei roman, care a și câștigat Man Booker Prize în 2013. Cum până acum nu am dat greș cu cărțile câștigătoare ale acestui premiu (un subiect ce ar merita un articol separat, poate o să revin asupra lui), pentru mine a fost argumentul hotărâtor ca să citesc și Sfârșitul poveștii.

Romanul este, de fapt, autopsia unei relații. Paradoxal, sfârșitul este anunțat încă de la început, așa că nu ne mai rămâne decât să mergem înapoi pe firul poveștii de dragoste, însoțind-o pe protagonistă în analiza ei minuțioasă a momentelor petrecute împreună sau separat, a gândurilor, gesturilor și reacțiilor celor doi de-a lungul timpului. Atenția extraordinară la detalii, grija pentru nuanțe, alegerea migăloasă a cuvintelor potrivite și preocuparea pentru redarea adevărului, fie el și subiectiv, fac din acest roman un adevărat exercițiu de introspecție.

Reflecțiile autoarei, mai moderate la început, când descrie începuturile relației și desfășurarea ei, se acutizează pe măsură ce se apropie de momentul efectiv al rupturii, pentru a deveni cu adevărat intense și puternice când descrie suferința de după despărțire. Dacă nu ești o fire analitică sau introspectivă, dacă nu ai suferit niciodată din dragoste sau orgoliu rănit, dacă ești obișnuit să citești romane polițiste sau SF și afișarea unor stări atât de personale te sperie, atunci există riscul să crezi că romanul de față nu este decât o văicăreală continuă despre chinurile dragostei, numai potrivită pentru coafeze (mă scuzați, așa e vorba). Ei bine, nici nu ai putea să te înșeli mai tare și tocmai în asta stă, cred, secretul acestui roman. Lydia Davis nu cade nicio clipă în patetism, nu se vaită, nu plânge, ci înregistrează totul cu luciditate (Câtă luciditate, atâta dramă, vorba lui Gheorghidiu), la distanță de câțiva ani buni, din dorința de a găsi o explicație, de a pune punct poveștii, de a se exorciza. (Mi-a amintit un pic și de O dragoste, a lui Dino Buzzati.)

De altfel, scrisul ca exorcizare, ca modalitate de a găsi sfârșitul poveștii, vine să completeze căutarea fizică a bărbatului, încheiată ceremonios și sugestiv cu o cană de ceai oferită naratoarei într-o librărie de un bătrân amabil. Scrisul în sine joacă un rol important în roman și autoarea își povestește ezitările, amânările, rescrierile, eliminarea unor întâmplări și adăugarea altora, căutarea faptelor sau a senzațiilor relevante și îndoielile privind adevărul celor povestite. Faptul că este și traducătoare, deci obișnuită să lucreze cu cuvintele, să caute termenii cei mai potriviți, să dea nuanțele necesare, să facă muncă minuțioasă de cercetare și cizelare o ajută și ca scriitoare, dar și la nivel personal, pentru introspecție. Paginile dedicate acestei meserii (71-72), în care m-am regăsit în mare măsură, m-au bucurat pe de o parte, pentru că prin ele se acordă importanță unei profesii neapreciate la adevărata ei valoare de cele mai multe ori, dar pe de altă parte m-au și întristat, tocmai pentru că reflectă o realitate încă tristă.

Și lectura este des invocată, fie când obsesia ei pentru relația încheiată și bărbatul respectiv este prea mare și o împiedică să citească, fie când începe deja însănătoșirea și lectura acționează ca o terapie:

Încet-încet, de parcă paginile pe care le dădeam formau un scut între mine și durerea mea, sau de parcă cele patru margini ale fiecărei pagini deveneau patru pereți ai unui adăpost, un refugiu pentru mine în interiorul poveștii, am început să rămân înăuntru cu mai puțin efort, până când povestea a devenit mai adevărată pentru mine decât durerea. Acum citeam în continuare, tot rigidă și îngreunată de durere, dar având un echilibru între nefericirea mea și plăcerea poveștii.

Alternarea poveștii în sine cu inserții din prezent, din viața ei actuală, din procesul de creație, imprimă un anumit dinamism lecturii și acționează uneori ca un tampon: te ajută să iei distanță când atmosfera devine apăsătoare, sau să înțelegi mai bine anumite alegeri, explicate de autoare. La început, stilul ei mi s-a părut asemănător cu cel al lui Javier Marias, despre care am scris de mai multe ori aici, dat fiind că întâlnești aceleași fraze lungi, curgătoare, melodioase, introspective, cu multe explicații și ezitări, dar pe parcurs mi-am dat seama că Lydia Davis are o voce a ei, distinctă și personală. Sfârșitul poveștii este genul de roman care poate nu te cucerește din prima, dar ajunge să-și lase amprenta asupra ta și să-ți trezească admirație pe parcurs și, cu siguranță, la final. Dacă v-ați regăsit măcar puțin în cele de mai sus, dacă aveți înclinație spre introspecție și analiză, atunci o să vi se pară un regal!

3 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii