Tag Archives: umor

Donna Leon

Dacă nu ați auzit de Donna Leon, vă zic eu că este o scriitoare americană, autoare a unei serii de 24 de romane polițiste care îl au ca protagonist pe comisarul Brunetti și a căror acțiune se desfășoară în Veneția (unde scriitoarea și trăiește cam tot de atâția ani).

moarte in la feniceAm citit trei cărți din această serie, mai exact pe primele două: Moarte în La Fenice, Editura Polirom, 2009, traducere din limba engleză de Ruxandra Drăgan, și Moarte într-o țară străină, Editura Polirom, 2007, traducere din limba engleză și note de Mircea Pricăjan, și pe cea mai recentă, Falling in Love, care încă nu a apărut în română. De altfel, nu știu dacă au fost traduse toate romanele din serie, eu nu am mai găsit și altele în afară de cele de mai sus. Oricum, dacă rândurile mele vă vor convinge să le căutați, nu vă faceți griji dacă nu le citiți în ordine cronologică, pentru că lectura și înțelegerea celor câteva referiri sporadice la cazuri mai vechi nu vor avea deloc de suferit.

moarte_intr_o_tara_strainaÎn ce constau farmecul și interesul acestor romane polițiste? Păi, cred că, în primul rând, în atmosfera Veneției: străduțele, canalele, podurile, vaporașele și clădirile sunt descrise amănunțit și cu atenția cuiva care le cunoaște bine și le iubește de multă vreme. Citind pasajele respective, ai impresia că ești acolo, le vezi cu ochii minții, chiar dacă nu ai avut încă ocazia să vizitezi orașul canalelor. Comentariile la adresa venețienilor tradiționaliști sunt pe cât de directe, pe atât de amuzante (dar nici turiștii americani nu sunt iertați).

În trecut, atât în cursul seminarelor ţinute de Interpol unde întâlnise şi americani, cât şi‑n cursul celor trei luni de antrenament la Washington, dăduse deseori peste acest simţ naţional al superiorităţii morale, această credinţă atât de comună în rândul americanilor că fuseseră cumva binecuvântaţi să slujească drept sclipitoare lumină morală într‑o lume întunecată de fărădelegi. Poate că nu aşa stătuseră lucrurile de data asta; poate că interpreta greşit tonul lui Duncan, iar căpitanul nu făcuse altceva decât să‑l ajute să evite stânjeneala. Dacă era aşa, atunci răspunsul său nu făcuse altceva decât să confirme clişeul despre italienii cu sânge clocotitor şi iute la mânie.

(Moarte într-o țară străină)

La toate acestea, se adaugă abundența de cuvinte italienești și descrierile felurilor de mâncare, menite să sugereze și mai puternic atmosfera venețiană.

În al doilea rând, cred că Donna Leon a reușit să creeze un personaj principal foarte simpatic în persoana comisarului Brunetti. Relaxat, amuzant, destul de inteligent încât să rezolve ițele încurcate ale cazurilor cu care se confruntă, dar și să facă față unui șef caraghios, Brunetti cucerește încă de la început. Anchetele lui alternează cu scene de familie tipice, cu plimbările prin frumoasa Veneție și cu gândurile pe care, spre binele lui, acesta consideră că e mai sigur să nu le rostească.

Alte puncte forte: umorul, secretele lumii fastuoase a operei sau dedesubturile prezenței americane în Italia, relațiile de familie, abilitățile necesare pentru a supraviețui intrigilor din Questura etc. Cazurile sunt interesante, violența mai mult sugerată decât explicită, ritmul destul de domol, lectura plăcută. Dacă aveți chef de un roman polițist sau de o lectură relaxantă, vă recomand seria comisarului Brunetti.

Să mori din dragoste, Donna LeonLater edit: Între timp, cel de-al 24 volum din serie a apărut și în limba română cu titlul Să mori din dragoste, la Editura Trei, traducere de Mihaela Buruiană. Un rezumat și alte date despre carte puteți găsi pe site-ul editurii, eu o să vă spun doar că mi-a făcut plăcere să mă pierd pe străduțele venețiene, să mă amuz de gândurile comisarului și de relația cu familia lui, să încerc să ghicesc cine e vinovatul, dar și să gust dedesubturile din lumea operei și a artiștilor, în general. 🙂 Sper să vă placă și vouă. Aștept impresii!

Lectură plăcută!

 

4 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

Întâmplare cu o fetiță și o carte

Winter kidsA fost odată ca niciodată o fetiță pe nume Ina, care fusese în vacanța de iarnă la munte. Îi plăcuseră frigul și zăpada, faptul că se putea da cu schiurile în fiecare zi și că-și făcuse noi prieteni acolo. Dar cel mai mult și mai mult, îi plăcuse că nu trebuia să facă teme. Din păcate, cele două săptămâni de fericire se scurseră repede și, într-o duminică după-amiază, se văzu nevoită să se pregătească de plecare. Așa că își luă rămas bun de la prieteni cu lacrimi în ochi și promisiuni de revedere, apoi își făcu bagajele și porni la drum alături de tatăl ei.

Drumul era lung și anevoios (câteva ore de mers pe DN1, în aglomerație și porțiuni pe care se mergea bară la bară), iar mașina era foarte încărcată cu bagaje: schiuri, clăpari, geci, valize, suveniruri și tot felul de minunății mai mult sau mai puțin necesare. Tatăl fetiței era un șofer atent, dar mișcările sacadate îi făceau rău Inei. Degeaba se echipase ea cu cartea de colorat pe genunchi: minionii care așteptau să prindă culoare (nu numai în obraji) nu prezentau niciun interes. Of, după atâta veselie și joacă, drumul acesta se dovedea un coșmar!Crowded road

Întâmplarea făcu (așa cum apar ajutoarele, de obicei, în povești) că în mașină cu ei se mai aflau doi prieteni de-ai tatălui: un cuplu destul de simpatic, dar pe care Ina nu se strădui să-l cunoască mai îndeaproape. La început, nu le acordă prea mare atenție celor doi: oamenii mari au propriile subiecte de conversație, care nu prea sunt interesante pentru copii. Cele câteva încercări de a lega un dialog se loviseră de răspunsuri monosilabice din partea ei. Da, i-a plăcut la munte, Nu, nu i-e cald, Da, stă bine și tot așa.alice-in-wonderland-bored-gif

Când anunță însă că i s-a făcut rău, avu parte de o surpriză: străina din mașină se oferi să-i citească o poveste, ca să-i mai distragă atenția de la drum. Zis și făcut: scotoci într-o cutie neagră, subțire, parcă magică, și, cu o voce caldă, începu să-i citească despre un ținut minunat și niște creaturi ciudate și pașnice, numite hobbiți. Schimbându-și intonația în funcție de personajele din poveste, ea o purtă pe Ina într-o altă lume, în care hobbiții trăiau liniștiți și la adăpost de aventuri, vrăjitorii făceau rotocoale de fum, piticii dădeau buzna la masa lui Bilbo Baggins, devorând tot ce avea acesta în cămară și făcând paradă de scufii colorate, iar seara se lăsa pe versurile cântecelor lor străvechi…

Ina asculta cu atenție și, chiar dacă nu spunea nimic, în obraji îi apăreau din când în când gropițe, semn că zâmbea la auzul aventurii ce stătea să înceapă. În mașină se făcu liniște, până și ceilalți călători ascultau povestea. Încet-încet, ochii fetiței se închiseră, iar ea își continuă în somn aventura hobittului și a piticilor ajutați de marele vrăjitor Gandalf.SleepyGirl

Iar eu am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa!

Disclaimer:

Povestea de față se bazează pe un caz real. Orice asemănare cu persoane și locuri reale este intenționată și asumată. Joaca mea se termină aici, iar morala o găsiți singuri. 😉

4 Comments

Filed under Uncategorized

Lecturi de weekend

Nu știu cum v-ați petrecut voi ultimul weekend din august, dar eu am fost la munte, așa cum vă anunțam prin pozele de pe Facebook încă de vineri de la prânz. Știu, știu, v-am cam ofticat că unii dintre voi erați încă la birou, iar eu deja pusesem cortul pe malul pârâului, sub stânci, în marginea pădurii și citeam la umbră, în susurul apei și ciripit de păsărele. 🙂 Bine, hai că nu mai răsucesc cuțitul în rană, despre cum am petrecut la munte vă zic data viitoare, sper, deocamdată vă zic doar ce am citit.

Umilirea, de Philip Roth, Editura Polirom, 2010, traducere de Ana-Maria Lișman

De Philip Roth citisem doar The Human Stain și aveam de gând de ceva vreme să citesc Portnoy’s Complaint (Complexul lui Portnoy) și American Pastoral (Pastorala americană). Iată însă că m-am oprit mai întâi la acest roman, atrasă probabil de dimensiunile sale reduse (sunt 190 de pagini în format mic, pe care le-am citit într-o seară fără somn).

Pe scurt, subiectul romanului se învârte în jurul unui actor bătrân care și-a pierdut talentul și, odată cu el, curajul de a mai juca. Pe vremuri era admirat și ovaționat în roluri complexe, acum se blochează și este incapabil să mai intre în pielea personajelor și să mai rostească și cele mai simple replici. Prin urmare, refuză să se mai facă de râs și se internează într-o clinică. De aici, viața i se schimbă, în peisaj apar diverse personaje, inclusiv o iubită, iar noua turnură pare să-i dea și lui, și nouă speranța într-o renaștere, numai că, preveniți de titlul romanului, nu prea ne putem lăsa convinși.

În mare, acesta este un roman despre îmbătrânire și efectele ei, despre felul în care suntem percepuți de ceilalți, inclusiv de oameni pe care-i credeam prieteni, atunci când sunt la mijloc interesele lor, despre încercarea de a ne ridica după un eșec și lucrurile sau oamenii care ne motivează suficient de mult, despre limitele și slăbiciunile fiecăruia, despre viață și moarte. Un roman grav, din care nu lipsesc scenele de sex, o fostă iubită geloasă și hărțuitoare, o crimă justificată (?), câteva încercări de sinucidere, furia și dezamăgirea, demoralizarea și speranța – un amestec care este posibil să vă lase un gust amar sau, dimpotrivă, să vă trezească apetitul și pentru alte romane de Roth.

Interpretul grecInterpretul grec, de Max Davidson, Editura Humanitas, 2005, traducere de Cornelia Bucur

După un roman grav, a urmat unul comic, și ce alegere mai bună decât Colecția Râsul lumii, de la Humanitas? Sigur că mi-am comandat această carte atrasă de titlu, curioasă să văd ce fel de personaj ar putea fi un interpret de conferință. Mărturisesc că am râs în hohote la lectura acestui roman: Davidson are un umor spumos, personajul lui intră în tot felul de încurcături, iar firea lui sarcastică și zăpăcită te face să-l îndrăgești încă de la început. O nevastă cicălitoare, o iubită alunecoasă, un congresman american corupt, niște afaceri necurate în care sunt implicate autoritățile thailandeze, mafia rusească, traficanți de droguri, criminali și o mulțime de răsturnări de situație.

Dacă aveți chef de o lectură relaxantă și amuzantă, Interpretul grec este o alegere bună, indiferent dacă aveți sau nu tangențe cu acest domeniu. Un mic cuvânt de avertisment, totuși: să nu vă închipuiți măcar o clipă că munca interpreților este așa ușoară sau neprofesionistă cum reiese din acest roman, sau că toți interpreții sunt în stare să vorbească sau să traducă din/în cincisprezece limbi. Știind ce presupune munca de interpretare, m-am revoltat la diferite remarce răuvoitoare ale autorului, cum ar fi aceea că „Meseria lor nu era dintre cele mai fascinante: erau simpli funcționari, portavoci care repetau fără să gândească banalitățile altora” sau la descrierea haosului din organizarea unei conferințe internaționale și din cabina de interpretare. Dar nu am putut să mă supăr pe el, la fel cum nu am putut să-i iau în serios glumele cam incorecte din punct de vedere politic la adresa grecilor, pentru că am înțeles că totul făcea parte dintr-un scenariu menit să stârnească râsul cititorilor. Și pot să afirm cu siguranță și cu zâmbetul pe buze că obiectivul a fost atins.

4 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii