Tag Archives: umor

The Subtle Art of Not Giving a F*ck

The Subtle Art of Not Giving a F*ck, de Mark Manson, HarperOne, 2016

O carte care a făcut ceva vâlvă, pentru că autorul, blogger destul de cunoscut, se îndepărtează de tiparul cărților de self-help și promite nu să îndulcească și să aline, ci să spună lucrurile verde în față. Așadar, nu bate aceeași monedă a gândirii pozitive în vederea unei vieți mai bune, ci promovează o filosofie care se bazează pe acceptare și selectare. Un alt element de noutate este limbajul colorat, care, alături de exemple științifice și de umor, contribuie la succesul cărții.

Mie mi-a plăcut la început și mi s-a părut că vine cu o abordare nouă în literatura motivațională (atât cât mă pricep eu, că nu am citit prea multe de genul ăsta). Am avut totuși impresia că, după partea introductivă, foarte haioasă și dinamică, a cam alunecat așa, ușor, în liniile deja întâlnite ale cărților de self-help.

Oricum, per total, a fost o lectură plăcută, chiar dacă sunt puțin dezamăgită că restul cărții nu a fost la fel de bun și de proaspăt ca începutul. Las mai jos câteva citate, ca să vă faceți o idee.

The desire for more positive experience is itself a negative experience. And, paradoxically, the acceptance of one’s negative experience is itself a positive experience.

*

Subtlety #1: Not giving a fuck does not mean being indifferent; it means being comfortable with being different.

*

Subtlety #2: To not give a fuck about adversity, you must first give a fuck about something more important than adversity.

*

I once heard an artist say that when a person has no problems, the mind automatically finds a way to invent some. I think what most people—especially educated, pampered middle-class white people—consider “life problems” are really just side effects of not having anything more important to worry about.

*

Essentially, we become more selective about the fucks we’re willing to give. This is something called maturity. It’s nice; you should try it sometime. Maturity is what happens when one learns to only give a fuck about what’s truly fuckworthy.

*

Negative emotions are a call to action. When you feel them, it’s because you’re supposed to do something. Positive emotions, on the other hand, are rewards for taking the proper action. When you feel them, life seems simple and there is nothing else to do but enjoy it.

*

the value/metric isn’t based on reality: you may feel popular or unpopular, when in fact you have no fucking clue what anybody else really thinks about you. (Side Note: As a rule, people who are terrified of what others think about them are actually terrified of all the shitty things they think about themselves being reflected back at them.)

*

This, in a nutshell, is what “self-improvement” is really about: prioritizing better values, choosing better things to give a fuck about. Because when you give better fucks, you get better problems. And when you get better problems, you get a better life.

*

We don’t always control what happens to us. But we always control how we interpret what happens to us, as well as how we respond.

*

“outrage porn”: rather than report on real stories and real issues, the media find it much easier (and more profitable) to find something mildly offensive, broadcast it to a wide audience, generate outrage, and then broadcast that outrage back across the population in a way that outrages yet another part of the population. This triggers a kind of echo of bullshit pinging back and forth between two imaginary sides, meanwhile distracting everyone from real societal problems. It’s no wonder we’re more politically polarized than ever before.

*

As a teenager, I told everybody that I didn’t care about anything, when the truth was I cared about way too much. Other people ruled my world without my even knowing. I thought happiness was a destiny and not a choice. I thought love was something that just happened, not something that you worked for. I thought being “cool” had to be practiced and learned from others, rather than invented for oneself.

*

in the “free” West, my Russian teacher continued, there existed an abundance of economic opportunity—so much economic opportunity that it became far more valuable to present yourself in a certain way, even if it was false, than to actually be that way. Trust lost its value. Appearances and salesmanship became more advantageous forms of expression. Knowing a lot of people superficially was more beneficial than knowing a few people closely. This is why it became the norm in Western cultures to smile and say polite things even when you don’t feel like it, to tell little white lies and agree with someone whom you don’t actually agree with. This is why people learn to pretend to be friends with people they don’t actually like, to buy things they don’t actually want. The economic system promotes such deception. The downside of this is that you never know, in the West, if you can completely trust the person you’re talking to. Sometimes this is the case even among good friends or family members. There is such pressure in the West to be likable that people often reconfigure their entire personality depending on the person they’re dealing with.

*

Romeo and Juliet is synonymous with “romance” in our culture today. It is seen as the love story in English-speaking culture, an emotional ideal to live up to. Yet when you really get down to what happens in the story, these kids are absolutely out of their fucking minds. And they just killed themselves to prove it! It’s suspected by many scholars that Shakespeare wrote Romeo and Juliet not to celebrate romance, but rather to satirize it, to show how absolutely nutty it was. He didn’t mean for the play to be a glorification of love. In fact, he meant it to be the opposite: a big flashing neon sign blinking KEEP OUT, with police tape around it saying DO NOT CROSS.

*

It’s not about giving a fuck about everything your partner gives a fuck about; it’s about giving a fuck about your partner regardless of the fucks he or she gives. That’s unconditional love, baby.

Leave a Comment

Filed under Recenzii

Ultima țigară a lui Fondane, de Cătălin Mihuleac

Ultima tigara a lui FondaneUltima țigară a lui Fondane, de Cătălin Mihuleac, Editura Cartea Românească, 2016

Despre Holocaust am mai citit; unii au scris înduioșător și emoționant, învăluind realitatea istorică într-o ficțiune având drept personaje copii, menită să smulgă lacrimi (vezi Băiatul cu pijamale în dungi, de John Boyne, sau Hoțul de cărți, de Markus Zusak); alții au scris cu un umor negru, chiar cu ireverență, ca cineva care s-a săturat de problema evreiască și vrea să râdă puțin de cei care se (sau o) iau prea în serios (Speranța, o tragedie, de Shalom Auslander); unii au scris jurnale (Jurnalul Annei Frank), alții nenumărate memorii; s-au făcut filme după cărți (Procesul de la Nurnberg, Alegerea lui Sophie, Pianistul, Lista lui Schindler etc.), s-au făcut filme mute (capodopera lui Charlie Chaplin, Dictatorul) și documentare. Am aflat despre atrocitățile de atunci din Germania, Ucraina, Polonia, Serbia și alte țări din estul Europei, m-am cutremurat de ce grozăvii poate face omul dacă are o minte bolnavă și destulă putere, de cât de ușor pot fi manipulate masele, de ce consecințe tragice poate avea așa ceva la nivel macro și micro al istoriei.

Dimensiunea românească a acestei drame am văzut-o explorată prima dată în filmul Călătoria lui Gruber (2008, regizor Radu Gabrea) și în romanul de succes America de peste pogrom, al lui Cătălin Mihuleac (2015). În volumul de față, autorul ieșean continuă tematica aceasta prin intermediul a treisprezece povestiri cu personaje, locuri și întâmplări diferite, dar toate unite de același fir roșu: Pogromul de la Iași, din iunie 1941.

Iată ce declară autorul pe coperta a treia:

Cea mai frecventă întrebare care mi se adresează pe tărâm literar este de ce mă preocupă chestiunea Holocaustului românesc dacă nu sunt evreu. Răspunsul meu invariabil este că mă preocupă tocmai pentru că nu sunt evreu. America de peste pogrom și Ultima țigară a lui Fondane trebuie privite ca două replici la adresa acelui patriotism de tinichea care ne face să mototolim paginile neconvenabile din istorie și să le aruncăm la coș, în loc să ni le asumăm cu onestitate. Misiunea acestor cărți este să scadă nivelul îngrijorător pe care ura rasială îl arată în timpurile noastre și să facă lumea mai bună pe raza lor de cititori. În alegerea titlului de față a primat admirația mea pentru Fondane, această ființă superioară, care i-a suflat cu superbă impertinență abstinentului Hitler fumul de țigară drept în ochi.

Mi-au plăcut mai multe lucruri la povestirile lui Cătălin Mihuleac. În primul rând, că, deși toate tratează același subiect, sunt diferite: te plimbi, de exemplu, de la Dorohoi la Iași, la Auschwitz și până în America Latină, într-un du-te-vino permanent între trecut și prezent, trecând printr-o galerie de personaje care mai de care mai memorabile – ca bătrâna singuratică, cititoare avidă (Balada păduchelui) sau ca studenta urâțică de la Medicină (Ucigașul de micsandre) sau ca evreul ascuns în butoiul cu murături, așa! (Gard în gard, la Dorohoi) sau ca fostul torționar ajuns să fie obsedat de filmul Some Like It Hot (Filmul preferat al lui Eichmann) sau ca bătrânul supraviețuitor al Holocaustului, pe care nimeni nu mai are răbdarea să-l asculte (Supraviețuitorul).

În al doilea rând, mi-a plăcut că, indiferent de poveste, realitatea dureroasă este prezentată cu umor, fie el blând, fie sarcastic, și chiar dacă zâmbești discret sau râzi de-a binelea, în colțul ochiului amenință mereu să curgă o lacrimă.

Nu în ultimul rând, mi-a plăcut stilul mucalit, de povestitor experimentat, matur, care știe bine cum s-o întoarcă din condei și care, în câteva ocazii, chiar se implică în poveste și ne lasă să tragem cu ochiul la viața lui (Balada păduchiului, Cu dragoste peșin, Ucigașul de micsandre).

Tatăl ei o botezase Ludwiga, feminizând prenumele babacului Beethoven, principalul păstor al cirezii sale. Pe urmele tizului său, Ludwiga m-a cărat cu ea la Filarmonică și așa am început să mă furajez și eu cu muzică simfonică, fără să ating gradul de cultură al vacilor, pe care tatăl ei le venera mai dihai ca un indian.

Chiar dacă scrie cu umor, Cătălin Mihuleac spune lucrurilor pe nume și denunță neiertător autoritățile, sistemul corupt, Securitatea, istoria, ba chiar și mentalul colectiv:

Dormeau pe unde apucau, pe șuri sau în câmp, fiindcă nimeni nu se îndura să-i primească în casă, cu păduchii țesuți de ei ca lenjeria de corp. Zdrențele care le curgeau pe schelete nu erau confecționate din pagini de ziar, ca îmbrăcămintea celor din lagărele transnistrene de exterminare prin muncă. Totuși, la o privire mai atentă, puteau trece drept pagini de ziar pline cu știri, reportaje și interviuri despre Holocaustul românesc. Erau pagini capabile să înmoaie inimile tuturor cititorilor și, un timp, chiar le-au înmuiat.

Apoi, nu se știe cum, pe la sfârșitul mileniului doi și începutul mileniului trei, lumea a început să se îndoiască de ele și chiar să le conteste cu vehemență:

– Care Holocaust, frate, de unde scoateți enormitățile astea? E propagandă evreiască, în România n-a existat niciun Holocaust!

Recomand povestirile lui Cătălin Mihuleac și pentru tematica abordată, și pentru talentul de povestitor cu care ne-a obișnuit deja și, mai ales, pentru proiectul frumos și ambițios în care se înscriu ultimele lui două volume.

Leave a Comment

Filed under Lecturi, Recenzii

Olguța și un bunic de milioane, de Alex Moldovan

Olguța și un bunic de milioaneOlguța și un bunic de milioane, de Alex Moldovan, ilustrații de József Vass, Editura Arthur, 2016

Vă povesteam nu demult că printre cărțile cumpărate de la Bookfest s-a numărat și una pentru copii, de care tot auzisem pe Facebook și pe care eram foarte curioasă s-o citesc. Între timp, aceasta a devenit una dintre cărțile finaliste ale Trofeului Arthur, ediția 2014, ceea ce înseamnă că a fost publicată chiar de Editura Arthur. Pe mine m-a atras și coperta, recunosc, e suficient de zglobie și de intrigantă, cum e, de altfel, toată cartea.

Autorul e traducător literar, la rândul lui, și mi-era cunoscut datorită blogului său, Bicicleta galbenă, pe care îl mai citeam din când în când. Cum lumea traducătorilor e destul de mică, am descoperit că avem prieteni comuni și că e și o poveste cu o tiză pe undeva (asta e pentru cunoscători).

Prin urmare, am purces la lectură și am descoperit o minunăție de carte (pentru copii mai măricei, așa), pe care aproape că am citit-o pe nerăsuflate. Olguța e o puștoaică de doisprezece ani, cam zăpăcită și încăpățânată, care se trezește amestecată peste noapte într-o poveste cu o mătușă pe care nu o cunoaște, un bunic foarte bogat și cu aer de mafiot, un prieten nou și niște oameni răi pe urmele lor, câteva secrete de familie bine ascunse și multe aventuri demne de un film. Pe mine cartea m-a cucerit imediat cu umorul, naturalețea, modernitatea și dinamismul poveștii și personajelor, iar ilustrațiile completează și personalizează experiența lecturii.

Alături de Hendrik de Mol și Planeta de Aur, de K.J. Mecklenfeld, despre care v-am povestit cu altă ocazie, Olguța și un bunic de milioane este încă una dintre cărțile pentru copii moderne preferate de mine și puse la loc de cinste în bibliotecă. Așadar, eu îndemn pe oricine e, are sau se crede copil să o citească și să o recomande mai departe și altora.

Leave a Comment

Filed under Lecturi, Recenzii