Tag Archives: umor

Ultima țigară a lui Fondane, de Cătălin Mihuleac

Ultima tigara a lui FondaneUltima țigară a lui Fondane, de Cătălin Mihuleac, Editura Cartea Românească, 2016

Despre Holocaust am mai citit; unii au scris înduioșător și emoționant, învăluind realitatea istorică într-o ficțiune având drept personaje copii, menită să smulgă lacrimi (vezi Băiatul cu pijamale în dungi, de John Boyne, sau Hoțul de cărți, de Markus Zusak); alții au scris cu un umor negru, chiar cu ireverență, ca cineva care s-a săturat de problema evreiască și vrea să râdă puțin de cei care se (sau o) iau prea în serios (Speranța, o tragedie, de Shalom Auslander); unii au scris jurnale (Jurnalul Annei Frank), alții nenumărate memorii; s-au făcut filme după cărți (Procesul de la Nurnberg, Alegerea lui Sophie, Pianistul, Lista lui Schindler etc.), s-au făcut filme mute (capodopera lui Charlie Chaplin, Dictatorul) și documentare. Am aflat despre atrocitățile de atunci din Germania, Ucraina, Polonia, Serbia și alte țări din estul Europei, m-am cutremurat de ce grozăvii poate face omul dacă are o minte bolnavă și destulă putere, de cât de ușor pot fi manipulate masele, de ce consecințe tragice poate avea așa ceva la nivel macro și micro al istoriei.

Dimensiunea românească a acestei drame am văzut-o explorată prima dată în filmul Călătoria lui Gruber (2008, regizor Radu Gabrea) și în romanul de succes America de peste pogrom, al lui Cătălin Mihuleac (2015). În volumul de față, autorul ieșean continuă tematica aceasta prin intermediul a treisprezece povestiri cu personaje, locuri și întâmplări diferite, dar toate unite de același fir roșu: Pogromul de la Iași, din iunie 1941.

Iată ce declară autorul pe coperta a treia:

Cea mai frecventă întrebare care mi se adresează pe tărâm literar este de ce mă preocupă chestiunea Holocaustului românesc dacă nu sunt evreu. Răspunsul meu invariabil este că mă preocupă tocmai pentru că nu sunt evreu. America de peste pogrom și Ultima țigară a lui Fondane trebuie privite ca două replici la adresa acelui patriotism de tinichea care ne face să mototolim paginile neconvenabile din istorie și să le aruncăm la coș, în loc să ni le asumăm cu onestitate. Misiunea acestor cărți este să scadă nivelul îngrijorător pe care ura rasială îl arată în timpurile noastre și să facă lumea mai bună pe raza lor de cititori. În alegerea titlului de față a primat admirația mea pentru Fondane, această ființă superioară, care i-a suflat cu superbă impertinență abstinentului Hitler fumul de țigară drept în ochi.

Mi-au plăcut mai multe lucruri la povestirile lui Cătălin Mihuleac. În primul rând, că, deși toate tratează același subiect, sunt diferite: te plimbi, de exemplu, de la Dorohoi la Iași, la Auschwitz și până în America Latină, într-un du-te-vino permanent între trecut și prezent, trecând printr-o galerie de personaje care mai de care mai memorabile – ca bătrâna singuratică, cititoare avidă (Balada păduchelui) sau ca studenta urâțică de la Medicină (Ucigașul de micsandre) sau ca evreul ascuns în butoiul cu murături, așa! (Gard în gard, la Dorohoi) sau ca fostul torționar ajuns să fie obsedat de filmul Some Like It Hot (Filmul preferat al lui Eichmann) sau ca bătrânul supraviețuitor al Holocaustului, pe care nimeni nu mai are răbdarea să-l asculte (Supraviețuitorul).

În al doilea rând, mi-a plăcut că, indiferent de poveste, realitatea dureroasă este prezentată cu umor, fie el blând, fie sarcastic, și chiar dacă zâmbești discret sau râzi de-a binelea, în colțul ochiului amenință mereu să curgă o lacrimă.

Nu în ultimul rând, mi-a plăcut stilul mucalit, de povestitor experimentat, matur, care știe bine cum s-o întoarcă din condei și care, în câteva ocazii, chiar se implică în poveste și ne lasă să tragem cu ochiul la viața lui (Balada păduchiului, Cu dragoste peșin, Ucigașul de micsandre).

Tatăl ei o botezase Ludwiga, feminizând prenumele babacului Beethoven, principalul păstor al cirezii sale. Pe urmele tizului său, Ludwiga m-a cărat cu ea la Filarmonică și așa am început să mă furajez și eu cu muzică simfonică, fără să ating gradul de cultură al vacilor, pe care tatăl ei le venera mai dihai ca un indian.

Chiar dacă scrie cu umor, Cătălin Mihuleac spune lucrurilor pe nume și denunță neiertător autoritățile, sistemul corupt, Securitatea, istoria, ba chiar și mentalul colectiv:

Dormeau pe unde apucau, pe șuri sau în câmp, fiindcă nimeni nu se îndura să-i primească în casă, cu păduchii țesuți de ei ca lenjeria de corp. Zdrențele care le curgeau pe schelete nu erau confecționate din pagini de ziar, ca îmbrăcămintea celor din lagărele transnistrene de exterminare prin muncă. Totuși, la o privire mai atentă, puteau trece drept pagini de ziar pline cu știri, reportaje și interviuri despre Holocaustul românesc. Erau pagini capabile să înmoaie inimile tuturor cititorilor și, un timp, chiar le-au înmuiat.

Apoi, nu se știe cum, pe la sfârșitul mileniului doi și începutul mileniului trei, lumea a început să se îndoiască de ele și chiar să le conteste cu vehemență:

– Care Holocaust, frate, de unde scoateți enormitățile astea? E propagandă evreiască, în România n-a existat niciun Holocaust!

Recomand povestirile lui Cătălin Mihuleac și pentru tematica abordată, și pentru talentul de povestitor cu care ne-a obișnuit deja și, mai ales, pentru proiectul frumos și ambițios în care se înscriu ultimele lui două volume.

Leave a Comment

Filed under Lecturi, Recenzii

Olguța și un bunic de milioane, de Alex Moldovan

Olguța și un bunic de milioaneOlguța și un bunic de milioane, de Alex Moldovan, ilustrații de József Vass, Editura Arthur, 2016

Vă povesteam nu demult că printre cărțile cumpărate de la Bookfest s-a numărat și una pentru copii, de care tot auzisem pe Facebook și pe care eram foarte curioasă s-o citesc. Între timp, aceasta a devenit una dintre cărțile finaliste ale Trofeului Arthur, ediția 2014, ceea ce înseamnă că a fost publicată chiar de Editura Arthur. Pe mine m-a atras și coperta, recunosc, e suficient de zglobie și de intrigantă, cum e, de altfel, toată cartea.

Autorul e traducător literar, la rândul lui, și mi-era cunoscut datorită blogului său, Bicicleta galbenă, pe care îl mai citeam din când în când. Cum lumea traducătorilor e destul de mică, am descoperit că avem prieteni comuni și că e și o poveste cu o tiză pe undeva (asta e pentru cunoscători).

Prin urmare, am purces la lectură și am descoperit o minunăție de carte (pentru copii mai măricei, așa), pe care aproape că am citit-o pe nerăsuflate. Olguța e o puștoaică de doisprezece ani, cam zăpăcită și încăpățânată, care se trezește amestecată peste noapte într-o poveste cu o mătușă pe care nu o cunoaște, un bunic foarte bogat și cu aer de mafiot, un prieten nou și niște oameni răi pe urmele lor, câteva secrete de familie bine ascunse și multe aventuri demne de un film. Pe mine cartea m-a cucerit imediat cu umorul, naturalețea, modernitatea și dinamismul poveștii și personajelor, iar ilustrațiile completează și personalizează experiența lecturii.

Alături de Hendrik de Mol și Planeta de Aur, de K.J. Mecklenfeld, despre care v-am povestit cu altă ocazie, Olguța și un bunic de milioane este încă una dintre cărțile pentru copii moderne preferate de mine și puse la loc de cinste în bibliotecă. Așadar, eu îndemn pe oricine e, are sau se crede copil să o citească și să o recomande mai departe și altora.

Leave a Comment

Filed under Lecturi, Recenzii

Donna Leon

Dacă nu ați auzit de Donna Leon, vă zic eu că este o scriitoare americană, autoare a unei serii de 24 de romane polițiste care îl au ca protagonist pe comisarul Brunetti și a căror acțiune se desfășoară în Veneția (unde scriitoarea și trăiește cam tot de atâția ani).

moarte in la feniceAm citit trei cărți din această serie, mai exact pe primele două: Moarte în La Fenice, Editura Polirom, 2009, traducere din limba engleză de Ruxandra Drăgan, și Moarte într-o țară străină, Editura Polirom, 2007, traducere din limba engleză și note de Mircea Pricăjan, și pe cea mai recentă, Falling in Love, care încă nu a apărut în română. De altfel, nu știu dacă au fost traduse toate romanele din serie, eu nu am mai găsit și altele în afară de cele de mai sus. Oricum, dacă rândurile mele vă vor convinge să le căutați, nu vă faceți griji dacă nu le citiți în ordine cronologică, pentru că lectura și înțelegerea celor câteva referiri sporadice la cazuri mai vechi nu vor avea deloc de suferit.

moarte_intr_o_tara_strainaÎn ce constau farmecul și interesul acestor romane polițiste? Păi, cred că, în primul rând, în atmosfera Veneției: străduțele, canalele, podurile, vaporașele și clădirile sunt descrise amănunțit și cu atenția cuiva care le cunoaște bine și le iubește de multă vreme. Citind pasajele respective, ai impresia că ești acolo, le vezi cu ochii minții, chiar dacă nu ai avut încă ocazia să vizitezi orașul canalelor. Comentariile la adresa venețienilor tradiționaliști sunt pe cât de directe, pe atât de amuzante (dar nici turiștii americani nu sunt iertați).

În trecut, atât în cursul seminarelor ţinute de Interpol unde întâlnise şi americani, cât şi‑n cursul celor trei luni de antrenament la Washington, dăduse deseori peste acest simţ naţional al superiorităţii morale, această credinţă atât de comună în rândul americanilor că fuseseră cumva binecuvântaţi să slujească drept sclipitoare lumină morală într‑o lume întunecată de fărădelegi. Poate că nu aşa stătuseră lucrurile de data asta; poate că interpreta greşit tonul lui Duncan, iar căpitanul nu făcuse altceva decât să‑l ajute să evite stânjeneala. Dacă era aşa, atunci răspunsul său nu făcuse altceva decât să confirme clişeul despre italienii cu sânge clocotitor şi iute la mânie.

(Moarte într-o țară străină)

La toate acestea, se adaugă abundența de cuvinte italienești și descrierile felurilor de mâncare, menite să sugereze și mai puternic atmosfera venețiană.

În al doilea rând, cred că Donna Leon a reușit să creeze un personaj principal foarte simpatic în persoana comisarului Brunetti. Relaxat, amuzant, destul de inteligent încât să rezolve ițele încurcate ale cazurilor cu care se confruntă, dar și să facă față unui șef caraghios, Brunetti cucerește încă de la început. Anchetele lui alternează cu scene de familie tipice, cu plimbările prin frumoasa Veneție și cu gândurile pe care, spre binele lui, acesta consideră că e mai sigur să nu le rostească.

Alte puncte forte: umorul, secretele lumii fastuoase a operei sau dedesubturile prezenței americane în Italia, relațiile de familie, abilitățile necesare pentru a supraviețui intrigilor din Questura etc. Cazurile sunt interesante, violența mai mult sugerată decât explicită, ritmul destul de domol, lectura plăcută. Dacă aveți chef de un roman polițist sau de o lectură relaxantă, vă recomand seria comisarului Brunetti.

Să mori din dragoste, Donna LeonLater edit: Între timp, cel de-al 24 volum din serie a apărut și în limba română cu titlul Să mori din dragoste, la Editura Trei, traducere de Mihaela Buruiană. Un rezumat și alte date despre carte puteți găsi pe site-ul editurii, eu o să vă spun doar că mi-a făcut plăcere să mă pierd pe străduțele venețiene, să mă amuz de gândurile comisarului și de relația cu familia lui, să încerc să ghicesc cine e vinovatul, dar și să gust dedesubturile din lumea operei și a artiștilor, în general. 🙂 Sper să vă placă și vouă. Aștept impresii!

Lectură plăcută!

 

4 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii