Tag Archives: recomandări

În spatele blocului, de Mara Wagner

În spatele blocului, de Mara Wagner, Editura Nemira, 2017

În cafeneaua de la Cărturești Verona, la o masă stau autoarea și trei invitate, iar în fața lor sunt câteva rânduri de scaune, ocupate în cea mai mare parte. Mara Wagner, așa mignonă și timidă, abia își stăpânește și emoțiile, și bucuria. Le ascultă pe invitate vorbind cu căldură despre prima ei carte și răspunde modest la întrebările moderatoarei. Așa copilăroasă și bucuroasă și parcă nevendindu-i să creadă, zici că e chiar Maria, ieșită din paginile cărții și pusă să (se) povestească din nou.

Pentru că la fel e și În spatele blocului: caldă, inocentă, naturală, sinceră și izbitor de autentică. Este o carte despre noi toți cei care am copilărit în anii ’80 în oricare dintre orașele României comuniste și care avem încă imprimate în memorie și în felul nostru de a fi și lipsurile, și micile plăceri de atunci. Mara Wagner ne oferă o madlenă – e de ajuns să „mușcăm” din paginile cărții și amintirile și senzațiile dau năvală: cozile la Alimentara pentru lapte, tacâmuri și orice se auzea că „ar băga”, parizerul prăjit, penele de curent din fiecare seară, relațiile cu vecinii, de la care împrumutai câte o cană de făină sau altele trebuincioase pe moment, practica obligatorie a elevilor la câmp, manifestațiile patriotice, bancurile la adresa lui Ceaușescu și a regimului comunist, spuse pe furiș, la fel cum erau ascultate și posturile de radio interzise, programul limitat la TV, cu cele 10 minute de desene animate și numele invidiat al Rodicăi Bucur, raritatea bananelor, Nechezolul, pachetele de la rudele emigrate și scrisorile lor deschise de autorități și lista ar putea continua. Sunt realități pe care fie le-am trăit, fie doar le-am auzit de la alții, însă ele nu sunt evocate nici cu resentimente, nici cu nostalgie, ci inserate natural în povestea Mariei și a familiei ei, astfel încât unii cititori să și le amintească, alții poate abia acum să le descopere.

Dincolo de aspectul acesta istoric și documentar, cartea Marei Wagner a avut pentru mine și un mare atu la nivel personal. Am avut senzația că, dacă înlocuim câteva nume și detalii, toți cei din generația mea și din gașca de altădată ne-am putea recunoaște în poveste și am avea senzația că citim despre propria copilărie petrecută pe cimentul din spatele blocului: gloata de copii ieșiți afară la joacă, chemările părinților de la geam, primele prietenii, îndrăgostiri, trădări și dezamăgiri. Mara descrie bine toate trăirile legate de intrarea în adolescență, cu nesiguranța și preocupările specifice vârstei, cu o urmă de inocență rămasă din copilărie, dar și cu anticiparea complexităților și maturizării de mai târziu. Citind, am simțit că toate întâmplările și personajele au fost scoase dintr-un trecut pe care îl lăsasem de mult în urmă și povestite frumos, simplu, onest, ca pentru a-mi oferi o reconciliere cu mine cea de atunci. Am zâmbit și m-am emoționat, am revăzut în minte străzi, chipuri, nume, momente și m-am lăsat transportată când în Brașovul Mariei, când în Focșaniul copilăriei mele. Pentru experiența asta, Mara, eu îți mulțumesc!

După romanul Inocenții, al Ioanei Pârvulescu, o minunăție de confesiune despre copilăria în anii 60-70, petrecută tot în Brașov, În spatele blocului vine cu o poveste aparent obiectivă, spusă la persoana a treia, despre intrarea în adolescență în anii ’80 și nu pot să nu observ și să mă bucur că, deși prezente în ambele narațiuni, lipsurile, greutățile și sărăcia din perioada comunistă sunt întrecute în intensitate sau măcar puse în balanță cu bucuriile simple ale vieții de copil sau cu descoperirea vieții, cu bune și cu rele, de proaspăta adolescentă. Parcă ușor-ușor ne îndepărtăm de frustrări și începem să ne vindecăm, măcar la nivel literar. Pe blogul autoarei puteți citi câteva fragmente din carte, dar și alte postări legate de cărți, copii sau viața de zi cu zi văzută de Mara Wagner.

Leave a Comment

Filed under Recenzii

Inocenții, de Ioana Pârvulescu

Inocenții, de Ioana Pârvulescu, Editura Humanitas, 2017

O minunăție de carte, care te cucerește de la primele rânduri și te ține cu zâmbetul în colțul gurii și cu nodul în gât pe parcursul celor aproape 350 de pagini. Nostalgie, bucurie, tristețe, curiozitate, jocuri, povești, întâmplări, lecții, amintiri din copilărie și conexiuni de mai târziu, bunici, părinți, unchi, mătuși, frați, verișori și, mai presus de toate, casa în care au locuit cu toții, toate se amestecă și țes un tablou plin de candoare, de bonomie și de farmec, în cea mai frumoasă carte despre copilărie și viața de altădată pe care am citit-o în ultima vreme sau poate în toate vremurile.

Povestea este spusă de Ana, mezina familiei, ajunsă acum la maturitate, și prin ochii ei vedem lucrurile și ca atunci, în copilăria petrecută în casa de pe Strada Maiakovski, fostă și viitoare Sf. Ioan, din Brașov, în plină perioadă comunistă, dar și ca acum, cu înțelegerea și înțelepciunea date de înaintarea în vârstă. Casa cu toate ungherele ei, străzile dimprejur, copacul cel înalt în jurul căruia cei patru copii se adunau să-și împărtășească secrete, să facă planuri și să inventeze jocuri și povești, hotelul ARO vechi și muntele, fie că este vorba despre Tâmpa, fie despre traseele în Postăvaru sau în Caraiman, sunt tot atâtea crâmpeie de fericire, într-o lume și un timp marcate totuși de lipsuri materiale, de restricțiile regimului comunist și de supărările inerente oricărei familii.

Istoria familiei se împletește cu jocurile copiilor, orice poveste sau întâmplare este prilej de educație, la care contribuie din plin nu numai întrebările iscoditoare ale părinților, unchilor, mătușilor sau bunicilor, ci și uriașa bibliotecă de unde copiii își iau și fac schimb de povești în lunile lungi de iarnă. Discuțiile codate ale adulților (și faimoasa înjurătură „Porcu’ de Ninel!”) trădează o realitate pe care copiii nu o înțeleg încă, iar verișorii, deși formează un grup compact, sunt bine individualizați: Dina cu iubirile ei trecătoare și o înțelegere mai profundă a lucrurilor, Doru cu firea lui tăcută, dar atentă, Matei cu ideile trăznite și Ana care se străduiește să se țină după ei și să nu fie mai prejos. Prin ochii ei, fiecare rudă capătă proporții epice, fiecare expresie este interpretată literal, nu metaforic, și fiecare joc, secret sau apropo este înțeles cu întârziere.

Câteva citate dintre cele pe care mi le-am notat, ca să vă faceți o idee despre cât de frumos știe să scrie Ioana Pârvulescu:

Eu cred că fiecare om trebuie să aibă un secret al lui, ca să fie cu adevărat frumos. Şi mai cred că fiecare carte trebuie să aibă o viaţă secretă a ei ca să fie cu adevărat bună. Secretele astea nu-i bine să fie dezvăluite decât oamenilor încăpători pe dinăuntru. Când îţi pierzi un secret sau îl află cine nu trebuie e ca şi cum te-ai împuţina, ca şi cum ai scădea în înălţime în loc să creşti. Dar dacă-l spui unui om cu suflet mare, asta te întăreşte. Secretele cărţilor dăinuie ani de zile. Cărţile care au un secret pot fi citite şi după o sută de ani, şi după o mie de ani. De obicei scriitorul le-a scris pentru că a avut o mare durere tainică sau ca să înveselească pe cineva trist sau ca să uite că el însuşi e foarte bolnav sau ca să câştige dragostea cuiva care nu-l băga în seamă sau ca să pună un strop de aventură în viaţa lui monotonă. Dar asta nu trebuie să se vadă în carte, cartea se preface că nu ştie secretul scriitorului. Şi scriitorul se preface faţă de carte că nu-i cere să-şi dezvăluie ascunzişurile, o lasă chiar să-l mintă. Dar secretul adevărat există totuşi şi îl leagă pe scriitor de carte, şi-apoi leagă cartea de cititori.

*

Acest „tocmai atunci” apărea mereu pomenit la evenimentele petrecute în oraşul Stalin. Am înţeles mai târziu de ce: viaţa personală îşi permite, în anumite momente, să se lupte şi chiar să învingă istoria, s-o ia în râs şi-n răspăr. Uneori trăieşti câteva scurte momente de rai, în mijlocul iadului. Îmi plăcea deosebit de mult când mama sau tata ne povesteau despre lucruri din lumea de dinaintea naşterii noastre. Era aproape la fel ca atunci când citeam.

*

Era plin şi de alte flori cărora nu le ştiam numele şi de fluturi coada-rândunicii, care parcă aplaudau cu aripile trecerea noastră. Am observat că pe partea exterioară a aripilor culorile erau mai şterse, abia îi puteai distinge de ierburile din jur, dar pe interior, când se întindeau pentru câteva clipe pe flori, erau o splendoare, iar desenul de pe aripi căpăta ochi şi sens. Mi-am dat seama mai târziu că şi la unii oameni e la fel: în exterior par şterşi, adaptaţi la mediu, dar când îşi etalează interiorul, şi asta se întâmplă de-obicei când se îndrăgostesc, sunt cu totul alţii, frumos desenaţi şi coloraţi, devin deodată plini de miez şi de ochi. Mai târziu am aflat că dragostea e oarbă. Eu cred exact contrariul, că dragostea are ochii cei mai buni.

*

Îmi plăcea ideea cu mormintele. Ca toate noutăţile, avea ceva misterios şi teribil. Nu ştiam încă ce înseamnă să-ţi pese de un mormânt, pentru că o bucată de pământ ţi-a înghiţit un om.

*

Mama căuta să ne scoată din cap superstiţiile cu care veneam, ciorchine, de la copiii de pe stradă, de la Cici, Ică, Livi, Radu, Mari şi toţi ceilalţi. Odată, când mai crescusem un pic, i-am spus că am aflat că iadul e plin de pucioasă. Atâta i-a trebuit mamei: „Pucioasă înseamnă sulf! E o substanţă solidă, gălbuie şi are un miros urât. Dar e foarte folositoare, există în flinte şi în natură, la noi sunt izvoare sulfuroase la Pucioasa, unde se duce lumea să-şi trateze reumatismul, de exemplu. Şi când o să-l citeşti pe Homer, o să dai de sulf şi-n Iliada, chiar ca semn al lui Zeus, de altminteri e folosit ca leac încă din Antichitate. Dacă iadul ar exista, şi în el ar fi pucioasă, s-ar duce lumea la băi, acolo, să-şi vindece tot felul de boli şi ar scăpa de dureri! Iadul ar deveni staţiune balneară”. Dacă dădeam de mucegai, care pe alte mame le făcea să-şi iasă din fire, mama spunea: nu-i nimic, obţii din el penicilină, şi brânza cu mucegai e cea mai bună. Mereu lega viaţa de chimie într-un mod uimitor.

*

La un an după ce s-au căsătorit, mama şi tata au plecat într-o excursie în doi, în Bucegi, că altele, mai îndepărtate, nu-şi permiteau sau nu li se permiteau. Amândoi ştiau munţii şi regulile lor limpezi şi severe, pe care ni le-au transmis şi nouă: să-i iei totdeauna în serios, să-i respecţi, să nu te porţi ca un descreierat, să nu urli, să nu tai copaci, să nu smulgi flori cu rădăcină, ca să le regăseşti în acelaşi loc, să-ţi dozezi efortul şi mâncarea din rucsac, şi, mai ales, să fii prudent până la ultimul pas, până în ultimul ceas. Să-ţi calculezi timpul în aşa fel încât să ai loc şi pentru întârzieri neprevăzute.

Mi-a mai plăcut mult și finalul, dar nu îl preiau aici din motive evidente, vă las să-l descoperiți singuri. Și vă asigur că naturalețea, farmecul și dragostea cu care Ioana Pârvulescu povestește despre toate personajele, locurile și întâmplările de atunci te fac, indiferent dacă ai trăit sau nu în Brașov, în anii ’60 sau mai târziu, să nu mai vrei să lași cartea din mână, nici să se termine prea curând. Eu îi sunt recunoscătoare că a scris-o și o așez cu drag printre cărțile mele preferate din toate timpurile.

4 Comments

Filed under Recenzii

Durerea e o făptură înaripată, de Max Porter

Durerea e o făptură înaripată, de Max Porter, Editura Pandora M, 2017, traducere din engleză de Mihaela Buruiană

Am așteptat așa de mult apariția asta editorială că nici nu știu cu ce să încep acum, iar bucuria și emoția îmi răvășesc toate gândurile. :))

Haideți mai întâi să vă zic că este o carte foarte frumoasă, emoționantă, complexă, poetică, despre un tată și cei doi băieți ai săi și felul în care fac ei față durerii la moartea soției, respectiv a mamei. Romanul de debut al lui Max Porter, descris pe coperta a doua drept „poem în proză, fabulă polifonică și eseu despre durere”, a primit recunoaștere și premii (printre care premiul Dylan Thomas în 2016) în Marea Britanie și în lume și a fost tradus în peste 20 de limbi. În plus, se pare că va fi și ecranizat (drepturile au fost achiziționate de Pulse Films) – o informație care și pentru mine a fost o noutate și abia aștept să văd cum vor transpune în film atmosfera și limbajul din carte.

Despre Durerea e o făptură înaripată în sine, adică despre subiect, personaje, limbaj și mesaj, am povestit mai multe aici. În același articol veți găsi și un citat din vocea magnificului Kra și un video cu autorul citind primele pagini (merită văzut pentru cât de simpatic e Max Porter și pentru accentul lui fain).

După introducerea asta în subiect, să vă zic un pic și despre fața nevăzută a lucrurilor, mai exact despre munca de traducere la această poveste pe cât de scurtă, pe atât de profundă și memorabilă. Fiindcă motivul real și ascuns (?) al așteptării mele înfrigurate este nu numai că mi-a plăcut mult cartea și eram nerăbdătoare să fie accesibilă și publicului român nevorbitor de limbă engleză, ci și că mie mi-a revenit misiunea (sinucigașă, aș zice eu :D) de a încerca să redau în română frumusețea, tristețea, haosul, umorul, dragostea și duioșia din acest poem în proză. Dincolo de trăiri și senzații, veți recunoaște, sper, diverse elemente lingvistice care pe mine m-au făcut să-l admir enorm pe autor pentru inteligență, cultură și talent (și să-mi smulg părul din cap încercând să le înțeleg pe toate și să le redau cât mai inspirat). Așadar, rândurile cărții sunt presărate cu intertextualitate (versuri de Emily Dickinson, un personaj împrumutat de la Ted Hughes, aluzii literare și culturale etc.), jocuri de cuvinte, ritmuri, rime, invenții lexicale, onomatopee și aliterații.

Pe cât de complexă și dificilă a fost munca la Durerea este o făptură înaripată, pe atât de bogată a fost experiența în sine. Cu ocazia asta am învățat că, acolo unde efectul dorit este mai important decât lucrurile spuse, traducătorul are o libertate destul de mare de creație, inovație și joc; că textul se poate citi în mai multe chei și nu este obligatoriu să-i dai cititorului mură-n gură toate informațiile – cine vrea să citească în profunzime le va căuta singur; și că satisfacția de a ține în mână rezultatul multor luni de muncă și așteptare este neprețuită. (Pentru restul există Mastercard. :-)) Dacă vă place ce a ieșit, meritul este în parte și al redactorei, Domnica Drumea, care s-a aplecat cu mintea ei de poetă asupra unui text profund liric și a îmbunătățit, acolo unde a fost nevoie, traducerea mea.

Eu sper să vă fi stârnit curiozitatea și să căutați cartea, s-o citiți, s-o trăiți, s-o savurați și apoi să veniți să-mi spuneți și mie cum vi s-a părut.

P.S. 

Aici găsiți și poezia pe care el i-o citește soției la finalul cărții.

9 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii