Tag Archives: recomandări

Ce am mai citit (9)

Și iar n-am avut timp de scris, și iar mă trage blogul de mânecă să-l mai bag și pe el în seamă, și iar mă simt vinovată că dintr-un mare hobby a ajuns, săracul de el, să cerșească atenție, și iar sper să mă revanșez cu o sinteză rapidă, rapidă. Timp de citit am avut, în schimb. Cum altfel? (De unde trag concluzia că întotdeauna e mai interesant să citesc ce scriu alții decât să scriu eu. :p Nu am vocație, dom’le, ce să fac?) Să zic, așadar, câteva cuvinte despre ultimele cărți cu care m-am delectat în ultima vreme.

The Easter Parade by Richard YatesThe Easter Parade, de Richard Yates, Methuen Publishing (apărută și în română cu titlul Parada de Paște, la Editura Litera, Colecția Clasici moderni, traducere de Irina Negrea)

De Richard Yates cred că m-am „îndrăgostit” încă de la Revolutionary Road. Romanul ăla, așa indigest cum e el, pentru că te pune față în față cu propriii demoni, cu teama de ratare, cu întrebări existențiale de genul: dar dacă nu sunt destul de bun? dacă am ratat deja niște șanse?, mi-a plăcut enorm tocmai pentru că ăsta e scopul unei cărți bune de idei: să te răscolească, să te facă să gândești, să schimbe ceva în tine. După aceea, a urmat Eleven Kinds of Lonelines, o colecție de povestiri pe aceleași teme, care m-au surprins cu registrele diferite și cu talentul lui Yates de a concentra în câteva pagini teme explorabile în sute.
The Easter Parade e tot despre ratare, singurătate, căsnicii eșuate, mult alcool, multe țigări, personaje care se consumă și se pierd fie în mariaje tradiționale și vieți banale în provincie, fie în căutarea permanentă a unui scop în viață, a unor trăiri autentice, în fuga de trecut și familie, cu toate tarele lor. Cele două surori sunt cât se poate de diferite, una ajungând o copie fidelă a mamei și a soacrei ei, îndurând cu resemnare o viață rea și plicticoasă și înecându-și amarul în alcool; cealaltă fuge tocmai de asta, de legăturile cu familia, de povara grijilor, de posibilitatea ca acestea să-i afecteze viața, dar, deși pare un spirit liber, o feministă, un model de succes, nu este la adăpost nici de suferință, nici de singurătate. Finalul cărții a fost ca o lovitură în moalele capului și m-am bucurat că, printre atâtea ratări, deziluzii, frici și singurătăți, mai există o speranță în persoana lui Peter.

The Spinoza Problem by Irvin D. YalomThe Spinoza Problem, de Irvin D. Yalom, Basic Books, 2012 (apărută și în română cu titlul Problema Spinoza, Editura Vellant, 2012, traducere de Alex Moldovan)

Fără să fie un mare talent literar, Yalom are meritul de a scrie cărți extrem de instructive, de a populariza teme și subiecte serioase prin intermediul unor povești care prind la public. Din cartea de față, am aflat multe despre viața și filosofia lui Spinoza, despre obiceiurile și credințele evreiești, despre ridicarea la putere, apogeul și căderea lui Hitler și mai ales despre Alfred Rosenberg, responsabil cu propaganda nazistă, despre care nu știam nimic. Apreciez genul ăsta de istorie ficționalizată pentru că reușește să transmită informații și, în același timp, să creioneze în jurul lor una sau mai multe povești interesante. Din punctul meu de vedere, acesta este un argument suficient pentru a recomanda cartea oricui este pasionat de istorie, filosofie, religie, psihiatrie, chiar dacă Yalom nu excelează ca stil și majoritatea dialogurilor sau discursurilor din roman par cam artificiale. Însă, la urma urmei, poveștile nu sunt decât un pretext pentru idei.

Bătrânul care citea romane de dragoste by Luis SepúlvedaBătrânul care citea romane de dragoste, de Luis Sepulveda, Editura Polirom, 2015, traducere de Irina Dogaru

O carte căreia îi dădeam târcoale de mult și care, când în sfârșit am citit-o, m-a fermecat încă de la primele pagini. Titlul introduce deja în poveste, iar bătrânul, aflat la limita dintre două lumi, este pentru mine unul dintre cele mai îndrăgite personaje din literatură. Romanul abordează teme precum contrastul dintre civilizație și „sălbăticie”, dintre coloniști și indigeni, dintre cunoașterea și respectarea naturii, pe de o parte, și cruzimea și prostia albilor colonizatori, pe de altă parte. Mi-a adus aminte de Săgeata lui Dumnezeu, de Chinua Achebe, și de Așteptându-i pe barbari, de J. M. Coetzee. O poveste foarte frumos scrisă, surprinzătoare, emoționantă și condensată, pe care am citit-o chiar cu sufletul la gură. 🙂 De recomandat oricând!

High Fidelity by Nick HornbyHigh Fidelity, de Nick Hornby, Editura Art, 2015, traducere de Radu Gârmacea

Un titlu și un autor de care tot auzisem (ba văzusem și filmul About a Boy, bazat pe romanul omonim al lui Hornby, cu Hugh Grant). În timp ce citeam, mi-am dat seama că, probabil într-o altă viață :p, văzusem și filmul bazat pe cartea asta, pentru că figura lui John Cusack îmi tot revenea în minte. Cartea însă nu pot să spun că m-a impresionat prea tare. Are câteva observații amuzante și adevărate despre relații și mi-au plăcut părțile în care personajul vorbește despre oamenii de treizeci și șase de ani care se gândesc la viitorul lor, despre maturizarea și așteptările lor, dar nu am fost mereu receptivă la umorul lui, iar istoria fostelor lui relații m-a cam plictisit. Așa că, nu știu, ca lectură relaxantă, de vacanță, ar trebui să meargă. Dacă nu, puteți să vedeți doar filmul. 🙂

Îndrăgostirile by Javier MaríasÎndrăgostirile, de Javier Marias, Editura Univers, 2015, traducere de Lavinia Similaru

Luasem o pauză semnificativă de la ultimul Marias, pentru că am hotărât eu să mi-l dozez astfel încât să-mi ajungă cât mai mult timp. Oricum, mai am câteva titluri de-ale lui de citit, așa că plăcerea îmi e asigurată. Așadar, citind Îndrăgostirile, am regăsit încet-încet stilul care l-a consacrat, cu frazele lungi și sinuoase, cu repetițiile diverselor detalii, cu numele care revin obsesiv (de exemplu, Luisa), cu misterele care se revelează fără grabă, dar nu și fără impact, cu considerațiile pe marginea unor opere celebre (de data aceasta, Macbeth, Cei trei muschetari, Colonelul Chabert) și a traducerilor (cu variante și explicații). O lectură plăcută în ciuda faptului că se apleacă mult asupra fenomenului morții și că poate nu e cea mai potrivită pentru concediu.

The Curious Incident of the Dog in the Night-Time by Mark HaddonThe Curious Incident of the Dog in the Night-Time, de Mark Haddon, Vintage Contemporaries, 2004 (O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții, Editura Trei, traducere de Constantin Dumitru-Palcus)

Cartea asta mi-a fost recomandată de o colegă, care mi-a spus că a fost montat și un spectacol de teatru pe o scenă bucureșteană. Romanul are ca personaj principal un copil cu sindromul Asperger, care vrea să afle cine a omorât câinele unei vecine. Prin intermediul său și plecând de la această premisă, Haddon vorbește despre universul  interior, interacțiunea cu lumea înconjurătoare,  nevoile, temerile și plăcerile persoanelor cu sindrom Asperger. De citit și de cei care au în jurul lor persoane care se încadrează în spectrul autist și vor să încerce să le înțeleagă mai bine, dar și de oricine este interesat de subiect. Povestea are și mister, și umor, și o componentă emoționantă și, după lectura ei, e posibil să vă gândiți la cât de puțin ne separă de oamenii cărora le întoarcem spatele pe stradă, la cât de puțin și de greu comunicăm între noi, la faptul că, decât să încercăm să evadăm, mai bine încercăm să iubim și să acceptăm oamenii și lumea din jur.

Cexina Catapuxina by Matei FlorianCexina Catapuxina, de Matei Florian, Editura Polirom, 2016

O carte care m-a cucerit de la primele rânduri și m-a lăsat fără cuvinte la sfârșit. Am tot subliniat pasaje preferate, m-am amuzat de cuvintele inventate și am admirat stilul poetic, metaforic, subtil, dar care pare atât de natural și de viu. Mi-au plăcut și personajele, și trăirile lor, și Harumi cu păpădiile, și câinii galbeni și lăcustele sau fluturii de noapte sau licuricii, și hale-hap și nasul care piuie și multe, multe altele. O singură nedumerire am: ce caută Salam în toate minunile astea? De recomandat neapărat atunci când vine vorba de literatură română contemporană!

Cam atât deocamdată, nu am terminat trecerea în revistă, dar mai las și pentru data viitoare, când o fi și asta. Între timp, vă doresc zile răcoroase, distracție plăcută pe unde plecați în concediu și nu uitați să luați măcar o carte cu voi!

 

 

 

2 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

În spatele blocului, de Mara Wagner

În spatele blocului, de Mara Wagner, Editura Nemira, 2017

În cafeneaua de la Cărturești Verona, la o masă stau autoarea și trei invitate, iar în fața lor sunt câteva rânduri de scaune, ocupate în cea mai mare parte. Mara Wagner, așa mignonă și timidă, abia își stăpânește și emoțiile, și bucuria. Le ascultă pe invitate vorbind cu căldură despre prima ei carte și răspunde modest la întrebările moderatoarei. Așa copilăroasă și bucuroasă și parcă nevendindu-i să creadă, zici că e chiar Maria, ieșită din paginile cărții și pusă să (se) povestească din nou.

Pentru că la fel e și În spatele blocului: caldă, inocentă, naturală, sinceră și izbitor de autentică. Este o carte despre noi toți cei care am copilărit în anii ’80 în oricare dintre orașele României comuniste și care avem încă imprimate în memorie și în felul nostru de a fi și lipsurile, și micile plăceri de atunci. Mara Wagner ne oferă o madlenă – e de ajuns să „mușcăm” din paginile cărții și amintirile și senzațiile dau năvală: cozile la Alimentara pentru lapte, tacâmuri și orice se auzea că „ar băga”, parizerul prăjit, penele de curent din fiecare seară, relațiile cu vecinii, de la care împrumutai câte o cană de făină sau altele trebuincioase pe moment, practica obligatorie a elevilor la câmp, manifestațiile patriotice, bancurile la adresa lui Ceaușescu și a regimului comunist, spuse pe furiș, la fel cum erau ascultate și posturile de radio interzise, programul limitat la TV, cu cele 10 minute de desene animate și numele invidiat al Rodicăi Bucur, raritatea bananelor, Nechezolul, pachetele de la rudele emigrate și scrisorile lor deschise de autorități și lista ar putea continua. Sunt realități pe care fie le-am trăit, fie doar le-am auzit de la alții, însă ele nu sunt evocate nici cu resentimente, nici cu nostalgie, ci inserate natural în povestea Mariei și a familiei ei, astfel încât unii cititori să și le amintească, alții poate abia acum să le descopere.

Dincolo de aspectul acesta istoric și documentar, cartea Marei Wagner a avut pentru mine și un mare atu la nivel personal. Am avut senzația că, dacă înlocuim câteva nume și detalii, toți cei din generația mea și din gașca de altădată ne-am putea recunoaște în poveste și am avea senzația că citim despre propria copilărie petrecută pe cimentul din spatele blocului: gloata de copii ieșiți afară la joacă, chemările părinților de la geam, primele prietenii, îndrăgostiri, trădări și dezamăgiri. Mara descrie bine toate trăirile legate de intrarea în adolescență, cu nesiguranța și preocupările specifice vârstei, cu o urmă de inocență rămasă din copilărie, dar și cu anticiparea complexităților și maturizării de mai târziu. Citind, am simțit că toate întâmplările și personajele au fost scoase dintr-un trecut pe care îl lăsasem de mult în urmă și povestite frumos, simplu, onest, ca pentru a-mi oferi o reconciliere cu mine cea de atunci. Am zâmbit și m-am emoționat, am revăzut în minte străzi, chipuri, nume, momente și m-am lăsat transportată când în Brașovul Mariei, când în Focșaniul copilăriei mele. Pentru experiența asta, Mara, eu îți mulțumesc!

După romanul Inocenții, al Ioanei Pârvulescu, o minunăție de confesiune despre copilăria în anii 60-70, petrecută tot în Brașov, În spatele blocului vine cu o poveste aparent obiectivă, spusă la persoana a treia, despre intrarea în adolescență în anii ’80 și nu pot să nu observ și să mă bucur că, deși prezente în ambele narațiuni, lipsurile, greutățile și sărăcia din perioada comunistă sunt întrecute în intensitate sau măcar puse în balanță cu bucuriile simple ale vieții de copil sau cu descoperirea vieții, cu bune și cu rele, de proaspăta adolescentă. Parcă ușor-ușor ne îndepărtăm de frustrări și începem să ne vindecăm, măcar la nivel literar. Pe blogul autoarei puteți citi câteva fragmente din carte, dar și alte postări legate de cărți, copii sau viața de zi cu zi văzută de Mara Wagner.

Leave a Comment

Filed under Recenzii

Inocenții, de Ioana Pârvulescu

Inocenții, de Ioana Pârvulescu, Editura Humanitas, 2017

O minunăție de carte, care te cucerește de la primele rânduri și te ține cu zâmbetul în colțul gurii și cu nodul în gât pe parcursul celor aproape 350 de pagini. Nostalgie, bucurie, tristețe, curiozitate, jocuri, povești, întâmplări, lecții, amintiri din copilărie și conexiuni de mai târziu, bunici, părinți, unchi, mătuși, frați, verișori și, mai presus de toate, casa în care au locuit cu toții, toate se amestecă și țes un tablou plin de candoare, de bonomie și de farmec, în cea mai frumoasă carte despre copilărie și viața de altădată pe care am citit-o în ultima vreme sau poate în toate vremurile.

Povestea este spusă de Ana, mezina familiei, ajunsă acum la maturitate, și prin ochii ei vedem lucrurile și ca atunci, în copilăria petrecută în casa de pe Strada Maiakovski, fostă și viitoare Sf. Ioan, din Brașov, în plină perioadă comunistă, dar și ca acum, cu înțelegerea și înțelepciunea date de înaintarea în vârstă. Casa cu toate ungherele ei, străzile dimprejur, copacul cel înalt în jurul căruia cei patru copii se adunau să-și împărtășească secrete, să facă planuri și să inventeze jocuri și povești, hotelul ARO vechi și muntele, fie că este vorba despre Tâmpa, fie despre traseele în Postăvaru sau în Caraiman, sunt tot atâtea crâmpeie de fericire, într-o lume și un timp marcate totuși de lipsuri materiale, de restricțiile regimului comunist și de supărările inerente oricărei familii.

Istoria familiei se împletește cu jocurile copiilor, orice poveste sau întâmplare este prilej de educație, la care contribuie din plin nu numai întrebările iscoditoare ale părinților, unchilor, mătușilor sau bunicilor, ci și uriașa bibliotecă de unde copiii își iau și fac schimb de povești în lunile lungi de iarnă. Discuțiile codate ale adulților (și faimoasa înjurătură „Porcu’ de Ninel!”) trădează o realitate pe care copiii nu o înțeleg încă, iar verișorii, deși formează un grup compact, sunt bine individualizați: Dina cu iubirile ei trecătoare și o înțelegere mai profundă a lucrurilor, Doru cu firea lui tăcută, dar atentă, Matei cu ideile trăznite și Ana care se străduiește să se țină după ei și să nu fie mai prejos. Prin ochii ei, fiecare rudă capătă proporții epice, fiecare expresie este interpretată literal, nu metaforic, și fiecare joc, secret sau apropo este înțeles cu întârziere.

Câteva citate dintre cele pe care mi le-am notat, ca să vă faceți o idee despre cât de frumos știe să scrie Ioana Pârvulescu:

Eu cred că fiecare om trebuie să aibă un secret al lui, ca să fie cu adevărat frumos. Şi mai cred că fiecare carte trebuie să aibă o viaţă secretă a ei ca să fie cu adevărat bună. Secretele astea nu-i bine să fie dezvăluite decât oamenilor încăpători pe dinăuntru. Când îţi pierzi un secret sau îl află cine nu trebuie e ca şi cum te-ai împuţina, ca şi cum ai scădea în înălţime în loc să creşti. Dar dacă-l spui unui om cu suflet mare, asta te întăreşte. Secretele cărţilor dăinuie ani de zile. Cărţile care au un secret pot fi citite şi după o sută de ani, şi după o mie de ani. De obicei scriitorul le-a scris pentru că a avut o mare durere tainică sau ca să înveselească pe cineva trist sau ca să uite că el însuşi e foarte bolnav sau ca să câştige dragostea cuiva care nu-l băga în seamă sau ca să pună un strop de aventură în viaţa lui monotonă. Dar asta nu trebuie să se vadă în carte, cartea se preface că nu ştie secretul scriitorului. Şi scriitorul se preface faţă de carte că nu-i cere să-şi dezvăluie ascunzişurile, o lasă chiar să-l mintă. Dar secretul adevărat există totuşi şi îl leagă pe scriitor de carte, şi-apoi leagă cartea de cititori.

*

Acest „tocmai atunci” apărea mereu pomenit la evenimentele petrecute în oraşul Stalin. Am înţeles mai târziu de ce: viaţa personală îşi permite, în anumite momente, să se lupte şi chiar să învingă istoria, s-o ia în râs şi-n răspăr. Uneori trăieşti câteva scurte momente de rai, în mijlocul iadului. Îmi plăcea deosebit de mult când mama sau tata ne povesteau despre lucruri din lumea de dinaintea naşterii noastre. Era aproape la fel ca atunci când citeam.

*

Era plin şi de alte flori cărora nu le ştiam numele şi de fluturi coada-rândunicii, care parcă aplaudau cu aripile trecerea noastră. Am observat că pe partea exterioară a aripilor culorile erau mai şterse, abia îi puteai distinge de ierburile din jur, dar pe interior, când se întindeau pentru câteva clipe pe flori, erau o splendoare, iar desenul de pe aripi căpăta ochi şi sens. Mi-am dat seama mai târziu că şi la unii oameni e la fel: în exterior par şterşi, adaptaţi la mediu, dar când îşi etalează interiorul, şi asta se întâmplă de-obicei când se îndrăgostesc, sunt cu totul alţii, frumos desenaţi şi coloraţi, devin deodată plini de miez şi de ochi. Mai târziu am aflat că dragostea e oarbă. Eu cred exact contrariul, că dragostea are ochii cei mai buni.

*

Îmi plăcea ideea cu mormintele. Ca toate noutăţile, avea ceva misterios şi teribil. Nu ştiam încă ce înseamnă să-ţi pese de un mormânt, pentru că o bucată de pământ ţi-a înghiţit un om.

*

Mama căuta să ne scoată din cap superstiţiile cu care veneam, ciorchine, de la copiii de pe stradă, de la Cici, Ică, Livi, Radu, Mari şi toţi ceilalţi. Odată, când mai crescusem un pic, i-am spus că am aflat că iadul e plin de pucioasă. Atâta i-a trebuit mamei: „Pucioasă înseamnă sulf! E o substanţă solidă, gălbuie şi are un miros urât. Dar e foarte folositoare, există în flinte şi în natură, la noi sunt izvoare sulfuroase la Pucioasa, unde se duce lumea să-şi trateze reumatismul, de exemplu. Şi când o să-l citeşti pe Homer, o să dai de sulf şi-n Iliada, chiar ca semn al lui Zeus, de altminteri e folosit ca leac încă din Antichitate. Dacă iadul ar exista, şi în el ar fi pucioasă, s-ar duce lumea la băi, acolo, să-şi vindece tot felul de boli şi ar scăpa de dureri! Iadul ar deveni staţiune balneară”. Dacă dădeam de mucegai, care pe alte mame le făcea să-şi iasă din fire, mama spunea: nu-i nimic, obţii din el penicilină, şi brânza cu mucegai e cea mai bună. Mereu lega viaţa de chimie într-un mod uimitor.

*

La un an după ce s-au căsătorit, mama şi tata au plecat într-o excursie în doi, în Bucegi, că altele, mai îndepărtate, nu-şi permiteau sau nu li se permiteau. Amândoi ştiau munţii şi regulile lor limpezi şi severe, pe care ni le-au transmis şi nouă: să-i iei totdeauna în serios, să-i respecţi, să nu te porţi ca un descreierat, să nu urli, să nu tai copaci, să nu smulgi flori cu rădăcină, ca să le regăseşti în acelaşi loc, să-ţi dozezi efortul şi mâncarea din rucsac, şi, mai ales, să fii prudent până la ultimul pas, până în ultimul ceas. Să-ţi calculezi timpul în aşa fel încât să ai loc şi pentru întârzieri neprevăzute.

Mi-a mai plăcut mult și finalul, dar nu îl preiau aici din motive evidente, vă las să-l descoperiți singuri. Și vă asigur că naturalețea, farmecul și dragostea cu care Ioana Pârvulescu povestește despre toate personajele, locurile și întâmplările de atunci te fac, indiferent dacă ai trăit sau nu în Brașov, în anii ’60 sau mai târziu, să nu mai vrei să lași cartea din mână, nici să se termine prea curând. Eu îi sunt recunoscătoare că a scris-o și o așez cu drag printre cărțile mele preferate din toate timpurile.

4 Comments

Filed under Recenzii