Tag Archives: recomandări

Ce am mai citit (11)

Manuscrisul fanariotManuscrisul fanariot, Doina Ruști, Editura Polirom, 2015

Să imaginezi așa o poveste plecând de la un manuscris găsit în arhive. Să recreezi Bucureștiul fanariot, cu toate culorile, mirosurile, intrigile, credințele, interesele și istoriile lui. Să creionezi personaje atât de vii, de autentice, de convingătoare. Să dai senzația cititorilor că pot să vadă, să miroasă, să pipăie și să audă oameni și locuri de acum două-trei sute de ani. Să scoți la lumină cuvinte cu iz vechi, ce dau culoare locală și temporală (am scos o listă întreagă). Să țeși în povești și un pic de vrăjitorie, cât să se înfioare și să se minuneze cititorii. Și, mai presus de orice, să închipui o dragoste așa de puternică, ce acționează ca un fir roșu al întregului roman și conduce încet, dar sigur, la finalul perfect și la explicația titlului. Ei bine, să faci toate astea e mare lucru! Jos pălăria! 5 steluțe de la mine pe GR.

Becoming Myself: A Psychiatrist's MemoirBecoming Myself. A Psychiatrist’s Memoir, Irvin Yalom, tradusă și în română cu titlul Călătoria către sine. Memoriile unui psihiatru, Editura Vellant, traducere de Florin Tudose, 2017

Yalom m-a atras întotdeauna prin conținutul cărților sale, nu prin forma lor. Adică la fiecare roman citit (Plânsul lui Nietzsche, Minciuni pe canapea, Soluția Schopenhauer, Problema Spinoza), mi s-a părut interesantă ideea de a aduce psihologia și filosofia mai aproape de publicul larg prin intermediul unor povești. Nu m-a frapat ca având talent de povestitor, dar am acceptat că scrie un fel de amestec de ficțiune și non-ficțiune, în care informațiile sunt mai importante decât forma de prezentare.

Calatoria catre sineDe asta m-am mirat, citind memoriile lui, că Plânsul lui Nietzsche (parcă) a câștigat un premiu pentru „best fiction”. Probabil și acolo a cântărit mai mult rețeta lui de a combina persoane și evenimente reale cu o posibilă istorie a lor. Ce ar fi fost dacă? În memorii, stilul e același, oarecum sec, serios, prozaic, singurul interes fiind și aici, ca și în romane, subiectul. Din viața lui, m-a mirat relația cu mama, i-am admirat soția – intelectuală, academică, mai puțin faimoasă (cel puțin la noi), l-am invidiat pentru cât a călătorit în lume și am observat atent echilibrul dintre un soi de laudă de sine pentru realizările profesionale și recunoștința față de oamenii care l-au călăuzit sau ajutat într-un fel sau altul să ajungă acolo. Cel mai curioasă am fost să aflu povestea romanelor sale: cum i-au venit ideile, cum le-a scris, ce reacții imediate au avut etc.

E o carte bună pentru fanii lui, pentru că vine să completeze cu detalii personale și profesionale toate cărțile sale să le zic semi-ficționale de până acum. După câteva considerații despre moarte (în general, a celor apropiați și, în cele din urmă, a sa), trage concluzia ușor amară că probabil memoriile sale vor fi și ultima sa carte (Yalom are 86 de ani). Am apreciat exercițiul de sinceritate și păstrez pe listă Privind soarele în față, pe care oricum îmi propusesem s-o citesc.

Eleanor Oliphant Is Completely Fine by Gail HoneymanEleanor Oliphant Is Completely Fine, Gail Honeyman, tradusă și în română cu titlul Eleanor Oliphant se simte excelent, Editura RAO, traducere de Ana Cristina Popa, 2018

Mi-am călcat pe inimă și am scris despre o carte apărută la RAO, deși a trebuit să răscolesc un pic internetul până să găsesc numele traducătoarei, pe care bineînțeles că editura nu l-a menționat pe site. Cu așa un titlu incitant, romanul spune povestea unei tinere asociale, care are un trecut secret și tulburător, și care face eforturi pentru a se vindeca și a-și găsi echilibrul și fericirea. Premisa e foarte bună și este evident de ce așa un subiect ar avea priză la public. La urma urmei, e ușor să ne identificăm măcar pe alocuri cu unele senzații, gânduri, obiceiuri, personaje descrise acolo.

Cartea în sine mi-a plăcut, dar cu rezerve. Adică îi recunosc meritele de a aduce în discuție subiecte foarte importante, precum singurătatea, depresia, alcoolismul, nevoia de terapie (și, evident, nevoia de a avea prieteni în viața ta). Mi-au plăcut mult observațiile lui Eleanor despre scrierea corectă și vocabularul ei bogat, precum și umorul provocat de folosirea inadecvată a unor termeni elevați în conversațiile de zi cu zi.

Pe de altă parte, personajul principal nu m-a convins. Nu mi se pare realist ca o persoană, chiar una care a trecut printr-o dramă ca cea din carte, să fie așa de străină de lumea în care trăiește; atât de nepricepută în relațiile interumane (la 30 de ani); așa de închistată în rutina ei de atâția ani și, mai ales, atât de lipsită de simțul realității în privința poveștii ei de dragoste cu un bărbat necunoscut. În plus, prietenia cu care o înconjoară toți oamenii nou intrați în viața ei mi s-a părut forțată, la fel ca și viteza cu care face progrese la terapie. Dar accept toate astea ca pe o convenție necesară pentru a transmite un mesaj plin de însemnătate și, cum lectura e foarte plăcută și subiectul antrenant, i-am dat 3 steluțe.

Ora de aurOra de aur, Ann Leary, Editura Humanitas, traducere de Irina Bojin, 2015

O carte cumpărată la reduceri, dintr-un impuls, despre care nu știam decât ce citisem pe coperta a doua, și care s-a dovedit o mare surpriză plăcută. Dincolo de viața aparent liniștită a unui sat mic și frumos, în care au loc totuși destule evenimente ca să alunge plictiseala, se ascunde secretul unei alcoolice. Ann Leary excelează în descrierea gândurilor și acțiunilor protagonistei, care devine foarte simpatică cititorului încă de la primele pagini, ca o femeie de succes, inteligentă și plină de umor. Aflăm însă pe parcurs că a trecut printr-un divorț și că s-a confruntat cu problema alcoolului, pe care acum se presupune că a depășit-o. Numai că minte și, în secret, crede ea, continuă să bea singură. Pauzele din memorie provocate de bețiile ei nocturne îi pot aduce probleme. Mi-a plăcut foarte mult romanul ăsta, care pare să aibă de toate – dramă, suspans, umor, subiect interesant, un personaj principal extraordinar, descrieri ale unor peisaje minunate și un stil cel puțin plăcut – și care vorbește despre dragoste, singurătate, familie, prieteni, suspiciuni, negare și (spoiler alert, is it?) reabilitare pentru un final fericit. Tare mi-ar plăcea să o văd ecranizată!

84, Charing Cross Road84, Charing Cross Road, Helene Hanff, Penguin Books, 1990

Nu mi-aș fi închipuit că o carte deschisă absolut întâmplător într-o seară va avea un efect așa de puternic asupra mea. Am citit-o pe nerăsuflate și am dat-o gata extrem de repede, dar gândul la ea a persitat cel puțin câteva zile. Cartea este o colecție de scrisori între o americancă pasionată de cărțile clasice și personalul unei librării britanice, trimise uneori la interval de câteva luni unele de altele și care se întind pe durata multor ani. Cu toate astea, le-am citit cu atâta interes de parcă era cel mai alert roman de acțiune, ba râzând în hohote, ba luptându-mă cu lacrimile. Am adorat personalitatea lui Helene Hanff, care transpare din fiecare scrisoare cu atâta forță, încât vrei și tu, ca cititor după atâția ani, nu numai librarii de atunci, să te împrietenești cu ea. La rândul lor, librarii sunt atât de diferiți, dar simpatici. încât mi-a părut rău că în locul librăriei de odinioară acum a mai rămas doar o placă comemorativă. Din scrisorile lor, afli nu numai despre cărțile pe care le comanda Helene, ci și despre viața în Londra după al Doilea Război Mondial și diversele lipsuri cu care se confruntau englezii, câteva lucruri despre New York, dar mai presus de orice despre umanitate, prietenie, familie, viață și moarte. Cred că va rămâne una dintre cărțile mele preferate din toate timpurile.

 

2 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

Sfîrșitul, Attila Bartis

Sfîrșitul, Attila Bartis, Editura Polirom, 2017, traducere de Marius Tabacu

Am citit cartea asta încet, în tihnă (titlul altui roman de Bartis), pentru că nici nu cred că se poate citi altfel. Mi s-a părut un bildungsroman destul de apăsător, cu multe referințe istorice, care m-au trimis pe Wikipedia să citesc despre revoluția din Ungaria și despre diverse personalități politice, în care naratorul povestește despre sine și familia sa pe fundalul perioadei comuniste. Romanul e destul de sumbru nu numai pentru că în el este vorba despre o istorie tristă de familie, cu bunici solitari sau nebuni, un tată care a făcut închisoare pentru că s-a opus tancurilor rusești împărțind farfurii cu supă, cu o figură maternă obsedantă etc., ci pentru că protagonistul este marcat pe viață de această istorie și vede totul în gri. Mai exact, în alb și negru, fotografic, cu un ochi extraordinar de atent la detaliu și compoziție, și cu obsesia analizării propriilor trăiri și pe ale altora.

Spuneam că mi s-a părut un bildungsroman pentru că îl însoțim pe protagonist din copilărie, când e fericit să spele vase cu mama, în adolescență, când își pierde un părinte și îl recâștigă pe celălalt, de-a lungul poveștilor lui bizare de descoperire a sexualității, în perioada tinereții și a marii lui iubiri, Eva, în perioada maturității artistice, până la vârsta a doua, când (spoiler alert) își descoperă, în sfârșit, fericirea.

Mi-au plăcut mult împărțirea pe capitole scurte, cu titluri sugestive, lipsa aproape completă a dialogului și folosirea preponderentă a vorbirii indirecte, formarea unor cuvinte compuse prin alipirea unor expresii sau nume cu semnificație aparte, tot ce ține de arta fotografică, adică multe dintre considerațiile din roman (inclusiv aluziile la artiști sau fotografii celebre), talentul (știința?) de a puncta când și când niște idei, senzații, imagini cât se poate de puternice.

Senzația apăsătoare, sumbră, bolnăvicioasă pe alocuri m-a însoțit și la alți autori maghiari (Agota Kristof, mai ales în Trilogia gemenilor, György Dragomán, cu Rugul, Magda Szabó, cu Ușa, până și Sándor Márai, cu Lumânările ard până la capăt), dar chiar dacă asta le face cărțile un pic mai greu de digerat, tot merită citite și le recomand oricând.

Vă las, ca de obicei, cu câteva (bine, multe) citate și cu îndemnul de a căuta și citi romanul.

…povestea familiei mele nu este una aparte, nu e ieşită din comun, ci se înscrie, cu toate individualităţile sale, în prototipul familiilor ungureşti. Sau poate chiar în cel al familiilor neevreieşti din clasa de mijloc din Europa Centrală.

Destre sfinţenia lui Bunicuandrásszabad, doar atît: că trimitea slăninile înapoi în şpais şi că nimeni nu l-a văzut vreodată beat, dar după moartea lui s-au găsit în podul din dos două sute nouăzeci de sticle de palincă goale. Fiecare avea lipită cîte o etichetă pe care scria data şi un titlu de carte: 2-5 iunie, Moş Goriot, 9-11 noiembrie, Mănăstirea din Parma, 3-13 februarie, Fraţii Karamazov.

Cum spuneam, nu aşteptam să primesc nimic de la nimeni, dar măcar mă simţeam acasă. Cînd e în străinătate, omul nu se uită în cutia poştală.

Totuşi nu consider că am făcut bine, ci doar că nu am înfăptuit răul. De altfel, nu pun mare preţ pe conştiinţă, fiindcă poţi comite cele mai mari josnicii cu conştiinţa curată.

Există femei pe care se vede asta din prima clipă. Mai bine zis, fiecare femeie are măcar o singură dată în viaţă o asemenea clipă. În care, dacă ar vrea, ar putea să-l ademenească şi pe Cristos de pe cruce. Poate că nu e atît de puternică decît o singură dată şi poate că nici nu se foloseşte de puterea ei. Pentru că nu-i dă voie conştiinţa. Sau educaţia. Totuşi se bucură de această atotputernicie asupra întregului univers fie şi doar pentru o singură clipă din viaţa ei.

Sunetele şi pauzele sînt cam ca luminile şi umbrele dintr-o fotografie. Nu trebuie neapărat ca o fotografie să reprezinte o execuţie ca să te facă să ţi se strîngă inima. Alb, negru, alb, negru, porumbel, alb, negru – de fapt e suficient şi-atît. Cînd am fotografiat-o o dată pe Éva, i-am arătat fotografia lui Kertész de la New York, în faţa zidului cu porumbelul care-şi ia zborul. Atît de singură să fii, i-am spus eu. Bine, mi-a răspuns ea.

…o absolventă pe nume Adél Selyem, care, spre deosebire de ceilalţi profesori, avea halatul descheiat. Purta o bluză albă, costum negru, poşetă neagră, avea pielea albă, părul negru, unghiile albe. Era ca o fotografie în alb-negru pe care cineva începuse să o coloreze cu mîna şi deocamdată nu avea decît buzele înroşite. Pînă şi ochii îi erau cenuşii.

De fapt nimic nu e mai aproape de moarte ca fotografia.

Purta un palton gri trei sferturi şi colanţi groşi. Albi. Avea părul lins, lung pînă la umeri, faţa îngustă, simetrică, inexpresivă. Ca toate feţele simetrice. Sau cel puţin aşa mi se părea mie în lumina felinarelor de pe stradă, care tocmai se aprinseseră. Doar în privire avea ceva diabolic. Chiar dacă ceea ce noi considerăm adeseori diabolic este doar clipa în care, din confruntarea dintre patimă şi interdicţie, patima iese învingătoare.

…mă obişnuisem încă din copilărie cu ideea că toate bibliotecarele sînt între două vîrste, triste şi splendide.

Cine vine de departe poate să spună ce vrea.

Habar n-aveam ce înseamnă kitsch. Auzisem cuvîntul numai în legătură cu lucruri care mie îmi plăceau. Kitsch erau carpeta de la tanti Erzsike, peştele de sticlă din România de pe radioul lor, floarea-de-colţ înrămată deasupra lui. Credeam că tot ce-i plăcea Mamei mele îmi plăcea şi mie. Mie îmi place kitschul, i-am spus eu Tatei. Bine, atunci hai să-i ducem Mamei vaza, iar ţie-ţi luăm hornarul. Eram foarte bucuros. Am plătit şi am pornit spre casă. Căram împreună cazanul, ţinîndu-l de cîte o toartă, iar în el stăteau împachetate în hîrtie vaza şi kitschul.

Apoi, pe strada Gheorghe Doja, în drum spre casă, Tata mi-a explicat că kitschul este opusul artei. Arta proştilor. Amurgurile şi căprioarele care se adapă sînt nişte minciuni. Adică nu sînt minciuni propriu-zise, fiindcă există amurguri, iar căprioarele se adapă. Ci sînt minciuni ca artă. Fiindcă vor să ne creeze impresia unei lumi idilice eterne. De parcă în viaţă n-ar exista răul, ci doar binele, nici urîtul, ci doar frumosul. La paisprezece ani Dürer i-a desenat mamei sale un portret cum nu mai era altul. Şi asta nu numai pentru că era un desenator excelent, ci şi pentru că a avut curajul să o deseneze pe mama lui în toată urîţenia ei. Cu acelaşi talent ar fi putut să deseneze şi un kitsch. Ar fi putut să deseneze un portret care să ne sugereze că mama lui era splendidă şi fericită, ca toate bătrînele. Şi ar fi fost un kitsch, dragul meu. În asta constă măreţia lui Dürer şi a celor asemenea lui. David al lui Michelangelo sugerează forţă, încredere şi tensiune. Fiindcă trebuie să-l înfrunte pe Goliat. În schimb hornarul acesta zîmbeşte de parcă să cureţi o viaţă întreagă hornuri pline de funingine ar fi cea mai mare bucurie a vieţii. Kitschul este pur şi simplu o minciună. Care încearcă să te facă să uiţi greutăţile vieţii. Să vezi lumea în roz. Acesta este kitschul.

3 Comments

Filed under Citate, Recenzii

Call Me By Your Name, André Aciman

Call Me By Your Name, André Aciman,  Farrar, Straus and Giroux, 2007

O poveste în egală măsură tandră și carnală, care se desfășoară într-un peisaj paradisiac (un sat din Italia, cu o excursie la Roma), într-un mediu boem. Pare rețeta perfectă pentru un roman de succes, nu? 🙂

Elio, un adolescent inteligent și talentat, locuiește la o vilă într-un sătuc/orășel din Italia, unde tatăl lui primește în fiecare vară câte un oaspete în scopuri academice. Oliver, americanul invitat de data aceasta, este atrăgător, nonșalant, scrie o carte de filosofie, înoată, dansează, flirtează cu localnicele și își atrage simpatia tuturor. Între cei doi se înfiripă o relație tatonantă, ezitantă, de camaraderie la început, și de pasiune și dragoste ulterior. Elio matur povestește cu nostalgie despre perioada aceea, amindu-și cu acuratețe gesturi, priviri, întâmplări, reacții, sentimente.

La început, m-a dus cu gândul la O dragoste, a lui Dino Buzzati, și mă întrebam dacă nu cumva la un moment dat o să devină apăsătoare toată descrierea asta amănunțită a trărilor naratorului, de la atenție, ignorare, admirație, teamă, nedumerire, la dorință, dragoste și suferință. Dar n-a devenit, ba dimpotrivă, mi-au plăcut și povestea în sine, și stilul autorului, finețea observațiilor, referințele culturale (muzicale și literare), mediul libertin și boem, maturizarea personajului principal etc. Partea de mijloc, care descrie consumarea pasiunii, m-a atras mai mult, cum era și de așteptat, de altfel, dar finalul este cel care m-a convins. Ultimele pagini, începând de la discursul tatălui până la concluziile personajului/narator, mi s-au părut foarte frumos, inteligent, convingător și emoționant scrise și cred că au salvat cartea de la simpla relatare a unei aventuri oarecare, oricât de picantă ar fi ea, și au transformat-o într-o poveste de dragoste universală.

Câteva citate care mi-au atras atenția:

“This is my spot. All mine. I come here to read. I can’t tell you the number of books I’ve read here.” “Do you like being alone?” he asked. “No. No one likes being alone. But I’ve learned how to live with it.” “Are you always so very wise?” he asked. Was he about to adopt a condescending, pre-lecture tone before joining everyone else on my needing to get out more, make more friends, and, having made friends, not to be so selfish with them? Or was this a preamble to his role as shrink/part-time-friend-of-the-family? Or was I yet again misreading him completely? “I’m not wise at all. I told you, I know nothing. I know books, and I know how to string words together—it doesn’t mean I know how to speak about the things that matter most to me.” “But you’re doing it now—in a way.” “Yes, in a way—that’s how I always say things: in a way.”

“People who read are hiders. They hide who they are. People who hide don’t always like who they are.”

“Look,” he interrupted. “You had a beautiful friendship. Maybe more than a friendship. And I envy you. In my place, most parents would hope the whole thing goes away, or pray that their sons land on their feet soon enough. But I am not such a parent. In your place, if there is pain, nurse it, and if there is a flame, don’t snuff it out, don’t be brutal with it. Withdrawal can be a terrible thing when it keeps us awake at night, and watching others forget us sooner than we’d want to be forgotten is no better. We rip out so much of ourselves to be cured of things faster than we should that we go bankrupt by the age of thirty and have less to offer each time we start with someone new. But to feel nothing so as not to feel anything—what a waste!”

…our hearts and our bodies are given to us only once. Most of us can’t help but live as though we’ve got two lives to live, one is the mockup, the other the finished version, and then there are all those versions in between. But there’s only one, and before you know it, your heart is worn out, and, as for your body, there comes a point when no one looks at it, much less wants to come near it. Right now there’s sorrow. I don’t envy the pain. But I envy you the pain.”

Am văzut și filmul, e o minunăție (chiar dacă nu respectă 100% cartea). Scriitorul André Aciman a contribuit la scenariu și apare și ca personaj secundar la un moment dat, actorii mi s-au părut foarte bine aleși pentru cei doi protagoniști (Timothée Chalamet este extraordinar de expresiv), și mi-au mai plăcut coloana sonoră și felul în care a fost redată atmosfera anilor ’80, de la haine și muzică la imagine. Completează bine cartea, chiar dacă (atenție, spoiler!) finalul este ușor schimbat. Vă las cu trailerul și cu invitația de a vă bucura de amândouă, carte și film.

 

4 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

The Tender Bar. A Memoir, J.R. Moehringer

The Tender Bar. A Memoir, J.R. Moehringer, Hachette Books, 2006

Versiunea în limba română: Dulcele Bar. Memorii, Editura Publica, Colecția Narator, traducere de Paul Slayer Grigoriu

The Tender Bar / Dulcele bar a lui Moehringer era una dintre cărțile acelea pe care îmi doream mereu să le citesc, dar o amânam pentru un moment tihnit, în care să pot s-o savurez așa cum credeam eu că se cuvenea. O carte pe care toată lumea o lăuda și mă îndemna să o caut. Un pom lăudat la care m-am dus cu coșul plin de speranțe, mai ales după ce citisem autobiografia lui Andre Agassi, Open, o mare revelație pentru mine și una dintre cărțile de 5 stele de anul trecut, la care Moehringer contribuise (substanțial, cred).

Mi-am făcut, în sfârșit, timp pentru ea în vacanța dintre ani, și am am citit-o cu plăcere, aproape fără pauze, devorând povestea copilăriei, adolescenței și tinereții autorului, cu inerentele probleme familiale, sentimentale și profesionale, toate având în centrul lor, ca etern punct de sprijin și școală a vieții, BARUL. M-am amuzat de limbajul unchiului Charlie, adoptat de copilul J.R., m-am înduioșat la poveștile familiei și obișnuiților barului, m-am enervat pe tânărul J.R. că prea își irosea timpul și talentul, și, în toate căutările lui, i-am admirat talentul de scriitor.

Totuși, tocmai din cauza așteptărilor despre care vă spuneam la început, am avut tot timpul senzația că trebuie să fie ceva mai mult de atât, ceva care să mă impresioneze până la lacrimi, să mă facă să exclam Wow!, să rând în hohote, să reiau fragmente doar pentru frumusețea lor. A fost nevoie să treacă vreo două luni ca lucrurile să se mai așeze, să se sedimenteze și să-mi dau seama că atmosfera și personajele încă îmi sunt proaspete în minte, că încă îmi place să recitesc anumite pasaje, că în paginile astea e nu numai o poveste de viață, cu bune și cu rele, ci talent autentic de povestitor și o experiență de lectură de neratat. Acum pot să spun cu convingere că The Tender Bar / Dulcele bar e o carte de memorii pe care mă bucur că am citit-o și pe care o recomand sincer.

Mai jos, câteva citate preferate:

WE WENT THERE FOR EVERYTHING WE NEEDED. WE WENT there when thirsty, of course, and when hungry, and when dead tired. We went there when happy, to celebrate, and when sad, to sulk. We went there after weddings and funerals, for something to settle our nerves, and always for a shot of courage just before. We went there when we didn’t know what we needed, hoping someone might tell us. We went there when looking for love, or sex, or trouble, or for someone who had gone missing, because sooner or later everyone turned up there. Most of all we went there when we needed to be found.

*

Sometimes I felt so alone that I wished there were a bigger, longer word for alone.

*

Like nothing else, words organized my world, put order to chaos, divided things neatly into black and white. Words even helped me organize my parents. My mother was the printed word—tangible, present, real—while my father was the spoken word—invisible, ephemeral, instantly part of memory. There was something comforting about this rigid symmetry.

*

They taught me to say the word “fuck,” gave me this word as if it were a pocketknife or a good suit of clothes, something every boy should have. They showed me the many ways “fuck” could release anger, scare off enemies, rally allies, make people laugh in spite of themselves. They taught me to pronounce it forcefully, gutturally, even gracefully, to get my money’s worth from the word. Why inquire meekly what’s going on, they said, when you can demand, “What the fuck?” They demonstrated the many verbal recipes in which “fuck” was the main ingredient. A burger at Gilgo, for instance, was twice as tasty when it was a “Gilgo fucking burger.”

*

“You must do everything that frightens you, JR. Everything. I’m not talking about risking your life, but everything else. Think about fear, decide right now how you’re going to deal with fear, because fear is going to be the great issue of your life, I promise you. Fear will be the fuel for all your success, and the root cause of all your failures, and the underlying dilemma in every story you tell yourself about yourself. And the only chance you’ll have against fear? Follow it. Steer by it. Don’t think of fear as the villain. Think of fear as your guide, your pathfinder.”

*

My mother is the printed word, my father is the spoken word, Sheryl is the slurred word.

*

I wanted to explain that books didn’t have the same explicit purpose as tools, that there wasn’t a clear difference between when books were in use and when they weren’t. I took pleasure from their presence, enjoyed seeing them lined up on my shelves and floors. They were the only redeeming feature of my squalid apartment. My books kept me company, cheered me up. Furthermore, because every book I’d owned as a boy was mildewed from the basement or missing its front cover, I was fussy about my books. I didn’t write in the margins or dog-ear the pages, and I never loaned them, especially not the first editions given to me by the editors of the Times Book Review when I did my little author interviews. But I couldn’t say any of this to Bob the Cop because it would have sounded ungenerous, so I told him that he was welcome to stop by the next day and help himself to whatever books I wasn’t using.

*

Sinatra’s voice, I said, is the voice most men hear in their heads. It’s the paradigm of maleness. It has the power men strive for, and the confidence. And yet when Sinatra is hurt, busted up, his voice changes. Not that the confidence goes away, but just beneath the confidence is a strain of insecurity, and you hear the two impulses warring for his soul, you hear all that confidence and insecurity in every note, because Sinatra lets you hear, lays himself bare, which men so seldom do.

*

I saw that we must lie to ourselves now and then, tell ourselves that we’re capable and strong, that life is good and hard work will be rewarded, and then we must try to make our lies come true. This is our work, our salvation, and this link between lying and trying was one of my mother’s many gifts to me, the truth that always lay just beneath her lies.

 

Leave a Comment

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

10 cărți preferate din 2017

A vcnit vremea pentru articolul-sinteză despre cele 10 cărți preferate din anul care tocmai s-a încheiat. Le trec mai jos în ordinea în care le-am citit, cu trimitere la recenzia completă, acolo unde este cazul.

Purple Hibiscus / Hibiscus purpuriu, de Chimamanda Ngozi Adichie

Un roman despre societatea, familiile, credințele și obiceiurile nigeriene. Mi-a plăcut mult cum scrie Chimamanda Ngozi Adichie, opunând credința tradițională în zeii și ritualurile africane, renegate de cei care au îmbrățișat catolicismul albilor, și restricțiile religiei mai noi, pentru ca apoi să îmbine preceptele catolice și cântecele africane; arătând fața severă, crudă, neiertătoare și de neiertat a tatălui, dar și calitățile și slăbiciunile lui, printre care și dragostea (prost înțeleasă și manifestată) față de familie; însoțindu-ne prin transformările din mintea și comportamentul fiicei, de la teama, rușinea și timiditatea inițiale, la deschiderea spre alți oameni, prietenie și chiar dragoste; presărând povestea din prim-plan cu idei, fapte și mentalități din Nigeria, despre rolul femeii, credințe, mâncăruri, obiceiuri, peisaje și tot felul de lucruri care ne fac cunoscută, chiar dacă indirect, o realitate, o istorie și o lume despre care nu știam mare lucru; în fine, știind să lege atât de bine cuvintele încât să sperie, să aline, să emoționeze și chiar să amuze pe tot parcursul celor peste 300 de pagini. Recenzia întreagă aici.

Inocenții, de Ioana Pârvulescu, Editura Humanitas, 2017

O minunăție de carte, care te cucerește de la primele rânduri și te ține cu zâmbetul în colțul gurii și cu nodul în gât pe parcursul celor aproape 350 de pagini. Nostalgie, bucurie, tristețe, curiozitate, jocuri, povești, întâmplări, lecții, amintiri din copilărie și conexiuni de mai târziu, bunici, părinți, unchi, mătuși, frați, verișori și, mai presus de toate, casa în care au locuit cu toții, toate se amestecă și țes un tablou plin de candoare, de bonomie și de farmec, în cea mai frumoasă carte despre copilărie și viața de altădată pe care am citit-o în ultima vreme sau poate în toate vremurile. Naturalețea, farmecul și dragostea cu care Ioana Pârvulescu povestește despre toate personajele, locurile și întâmplările de atunci te fac, indiferent dacă ai trăit sau nu în Brașov, în anii ’60 sau mai târziu, să nu mai vrei să lași cartea din mână, nici să se termine prea curând. Recenzia completă aici.

Hanul lui Manuc, de Simona Antonescu, Polirom, 2017

Un roman tare frumos! Mi-a plăcut tot: de la subiectul ales la grija pentru detalii și autenticitate cu care l-a tratat Simona Antonescu, de la portretele numeroaselor personaje mărunte, dar memorabile, fie ele ostași sau negustori, ruși sau otomani, cadâne sau țigăncușe, la portretele atente ale personajelor principale, urmărite de-a lungul mai multor ani, de la povestea boierilor Sămărghiteni, a puternicului și influentului Manuc, a haiducilor conduși de Iancu Jianu, a iubirii noi dintre Vlaicu și Ruxandra, toate desfășurate în prezentul narațiunii, la poveștile din trecut evocate cu atâta farmec de autoare: povestea lui Aurică și a Ilenuței, a furtului pământurilor părintești ale lui Vlaicu, a boierului cel bătrân și a celui tânăr etc. Atâtea detalii, atâtea personaje, atâta atenție la tradiții, limbaj, obiceiuri, credințe, bătălii, suferințe, speranțe, încât lumea aceea veche, cu bune și cu rele, prinde viață și te fascinează și dincolo de paginile cărții. Un roman istoric care-mi aduce aminte de cele pe care le devoram în copilărie, când sursa de inspirație îmi era biblioteca lui tata, și care e de citit neapărat și de savurat încet, în tihnă, cu bucurie și admirație.

Nautilus, de Ioana Bâldea Constantinescu, Editura Humanitas, 2017

Un roman surprinzător, cu o structură complexă și personaje memorabile, care urmărește mai multe povești, așezate pe mai multe straturi ale istoriei, legate de niște teme comune: dragostea, sacrificiul, moartea, singurătatea. Ioana Bâldea Constantinescu a îmbinat armonios informațiile dobândite prin documentare cu propria imaginație, în pagini inteligent construite. A reușit să dea atenție detaliilor din lumi așa de diferite și totuși să creeze o poveste închegată, să ne plimbe permanent între trecut și prezent, arătându-ne puncte comune și contraste, să spargă povestea în numeroase fragmente, pe care apoi să le aducă împreună, dezvăluindu-ne misterele și uimindu-ne în permanență. Nautilus mi s-a părut un roman excepțional și nu numai că simt nevoia să-l recitesc, dar mă și bucur că autoarea lui este româncă și că pot să-l recomand fără rezerve oricui se declară reticent în privința literaturii române contemporane. Recenzia întreagă aici.

Hag Seed, de Margaret Atwood / Pui de cotoroanță, Editura Humanitas, traducere de George Volceanov

Aceasta este a treia carte citită de mine din cele 6 apărute în programul Hogarth Shakespeare (primele au fost Vinegar Girl / Scorpia, de Ann Tyler, după Îmblânzirea scorpiei,  și The Gap of Time / O paranteză în timp, de Jeanette Winterson, după Poveste de iarnă) și recunosc că mi-a plăcut cel mai mult. Am observat că nu sunt singura, Margaret Atwood fiind preferata mai multor cititori ai acestei serii de opere ale lui Shakespeare reinterpretate în cheie modernă. Hag-Seed este versiunea din zilele noastre a piesei The Tempest / Furtuna, pe care Atwood o recreează pe mai multe niveluri. Atwood scrie foarte bine, ca de obicei, cu extrem de mare atenție la detalii, fără grabă, construindu-și încet planurile și asigurându-se că toate personajele, acțiunile, intențiile, gândurile și sentimentele sunt clar evidențiate. În pofida faptului că este, de fapt, o rescriere, o reinterpretare, mi s-a părut o operă originală, inteligentă și complexă, din motivele pe care le detaliez aici.

How to Be Both, de Ali Smith / Cum să fii și una, și alta, traducere de Carmen Scarlet, Editura Univers, 2015

Ali Smith continuă să mă uimească de fiecare dată, așa că, e oficial, rămâne una dintre autoarele mele preferate!  Romanul de față e inventiv ca formă – structurat în două părți care pot fi citite în orice ordine (care, de altfel, diferă în funcție de ediția cumpărată), dar și ca stil și conținut. În ediția mea, vocea lui George a fost prima, așa că mi-a fost mai ușor să avansez cu lectura: mi-a plăcut enorm personajul lui George, cu suferința ei la moartea mamei, obsesia pentru limbă și gramatică, descoperirea sinelui și a atracției fizice/spirituale, inteligența, umorul, discuțiile personale dintre mamă și fiică (a căror relație mi-a amintit puțin de mama și fiica din Where’d You Go, Bernadette, de Maria Semple). Jocurile de cuvinte ale lui Ali Smith geniale, ca de obicei!

A doua parte, despre un pictor italian renascentist, pentru care mama și apoi fiica fac o obsesie, este mai criptică la început, dar pe măsură ce citești, lucrurile se limpezesc. Mi-au plăcut registrul lingvistic diferit, pasiunea lui Francesco pentru pictură, forme și culori, poezia limbajului, povestea în sine. Atenție, spoilere! Ce am admirat cel mai mult la întregul roman a fost dualitatea genurilor: George are nume de băiat, dar este fată, Francesco este o femeie care se dă drept bărbat, Francesco crede la început că George e băiat, discuțiile despre genuri dintre mamă și fiică, relația dintre George și H etc. Mi-au mai plăcut trecerile continue de la trecut la prezent (în perspectiva lui George) și viziunea asupra prezentului, nu lipsită de umor, a cuiva venit din trecut (în perspectiva lui Francesco). Ca și în cazul romanului There But For The, simt nevoia să recitesc și How to Be Both.

Pereți subțiri, Ana Maria Sandu, Polirom, 2017

Excelent volum de povestiri! Personajele blocului de lângă Grădina Icoanei și poveștile lor de viață sunt pe cât de diverse, pe atât de naturale și reale. La majoritatea am simțit o strângere de inimă, la câteva am zâmbit, cert e că niciuna nu m-a lăsat indiferentă. Întâmplările cu personaje și atmosferă din alte vremuri se îmbină cu întâmplări mai actuale, cu figuri și preocupări mai pragmatice. Mi-a plăcut, de exemplu, povestirea cu iz desuet și romanțios, cu Tanți, soția mai tânără și languroasă, care-și purta halatul larg descheiat și papucii de casă cu toc și puf, și cu soțul mai în vârstă, care, în pofida aparențelor, o satisfăcea, spre invidia vecinilor. Altul e registrul în povestirile despre cupluri mai tinere, în care intervin răceala, lipsa de comunicare, înstrăinarea. Unele personaje revin (cum ar fi Alexandra), în altele am recunoscut persoane reale. Îmi pare rău că nu am la îndemână titlurile acum, ca să dau și exemple. Oricum, probabil cel mai bun volum de proză scurtă citit de mine (anul ăsta?). Recomand!

Happiness, de Aminatta Forna, prevăzută să apară în martie 2018 la Atlantic Monthly Press și în versiunea română la Editura Vellant, tot în 2018.

Vă scriu încă de pe acum despre cartea aceasta, chiar dacă va fi disponibilă publicului larg abia peste câteva luni, pentru că mi se pare demnă de semnalat și cred că veți mai auzi de ea. Este un roman care mi-a stăruit în minte multe zile după ce l-am terminat și pentru atmosferă, și pentru personaje, stil și mesaj. Întâlnirea dintre Attila, un psihiatru vest-african, și Jean, o americancă aflată în Londra ca să studieze comportamentul vulpilor urbane, devine pretext pentru tot felul de observații despre dragoste, căsnicie, copii, prietenie, singurătate, război, moarte, stres post-traumatic, definiția fericirii și, bineînțeles, căutarea ei. Aminatta Forna scrie tare frumos, povestind fără grabă despre trecutul personajelor, sondând în interiorul lor, jonglând cu trecutul și prezentul, profitând de întâlniri și întâmplări pentru a-și aduce personajele împreună și pentru a ilustra idei și concepte ce țin de istorie, psihiatrie și biologie. Pe lângă stil, mi-a plăcut mult și mesajul optimist, care devine evident în ultimele pagini, ca o revelație. Mai multe aici.

Istoria iubirii, de Nicole Krauss, Editura Humanitas, 2005, traducere de Antoaneta Ralian

O carte ca un nod în gât și un zâmbet în colțul gurii. Ca un oftat adânc și ochi măriți de uimire. Ca un hohot de râs și o lacrimă nereținută. Un bătrân pe care l-aș putea citi și reciti la nesfârșit. Cred că m-am îndrăgostit de Leopold Gursky. O adolescentă independentă și tenace, a cărei căutare deturnată pe parcurs duce la descoperirea adevărului.Un copil pe care dorul de tatăl decedat îl determină să creadă că e unul dintre aleșii lui Dumnezeu. O văduvă, mamă și traducătoare, verigă a poveștii de iubire. Un scriitor celebru, un prieten pierdut, un manuscris, scrisori și poze din altă viață, ororile nazismului și binefacerile Americii, dar spuse discret, fără patetism, o iubire de-o viață, o Alma de demult, ca o obsesie, și o Alma de acum, ca o aducere aminte, limbajul mâinilor în Epoca tăcerii, și o istorie care le leagă pe toate, Istoria iubirii.

Open: An Autobiography, Andre Agassi, J. R. Moehringer, Knopf, 2009

N-aș fi crezut că autobiografia unui tenisman ar putea să mă fascineze într-atât încât să o devorez în două zile, zâmbind, plângând, citind cu sufletul la gură descrierea vreunui meci, rozându-mi unghiile până să aflu rezultatul sau urmărind relațiile lui amoroase. Nu sunt genul de om interesat de viața personală a vedetelor, de cele mai multe ori nici măcar nu recunosc nume (din showbiz) considerate celebre, dar, fără să fiu o împătimită a tenisului, numele lui Andre Agassi, Pete Sampras, Boris Becker, Roger Federer, Steffi Graf, Monica Seles și ale altor jucători din aceeași generație îmi erau cunoscute încă din copilărie. Nu contest faptul că viața lui Agassi a fost suficient de interesantă ca să merite povestită, dar cred că autobiografia lui își datorează în mare parte succesul lui J. R. Moehringer, care scrie excelent. Și ce omagiu mai mare decât să transformi cititori indiferenți la tenis în pasionați care suferă la fiecare înfrângere descrisă cu lux de amănunte și care plâng de bucurie la fiecare victorie? Recomand cu entuziasm!

Una peste alta, a fost un an foarte bun în ceea ce privește lecturile. Am scris mai puțin, dar am citit mai mult decât în anii trecuți. Goodreads m-a ajutat să țin evidența și bilanțul ăsta nu poate decât să mă bucure și să mă impulsioneze. Din aproximativ 100 de cărți citite în 2017, 23 au fost de autori români și una în colaborare, 14 de non-ficțiune (pe KOK nu l-am inclus aici), 4 de poezii, 6 de proză scurtă și 2 romane grafice. Anul ăsta aș vrea să citesc mai multă non-ficțiune, inclusiv literatură de călătorie, și ceva clasici cu care am rămas restantă. Plus cărțile necitite din bibliotecă. Plus ce mai apare nou, interesant, recomandat. Plus ce am chef, pur și simplu… Timp să am, că planurile nu-s deloc ambițioase, sigur că nu. 🙂 Voi cum stați cu lecturile? Ce vă tentează zilele astea?

6 Comments

Filed under Recenzii