Tag Archives: recenzii

Sfîrșitul, Attila Bartis

Sfîrșitul, Attila Bartis, Editura Polirom, 2017, traducere de Marius Tabacu

Am citit cartea asta încet, în tihnă (titlul altui roman de Bartis), pentru că nici nu cred că se poate citi altfel. Mi s-a părut un bildungsroman destul de apăsător, cu multe referințe istorice, care m-au trimis pe Wikipedia să citesc despre revoluția din Ungaria și despre diverse personalități politice, în care naratorul povestește despre sine și familia sa pe fundalul perioadei comuniste. Romanul e destul de sumbru nu numai pentru că în el este vorba despre o istorie tristă de familie, cu bunici solitari sau nebuni, un tată care a făcut închisoare pentru că s-a opus tancurilor rusești împărțind farfurii cu supă, cu o figură maternă obsedantă etc., ci pentru că protagonistul este marcat pe viață de această istorie și vede totul în gri. Mai exact, în alb și negru, fotografic, cu un ochi extraordinar de atent la detaliu și compoziție, și cu obsesia analizării propriilor trăiri și pe ale altora.

Spuneam că mi s-a părut un bildungsroman pentru că îl însoțim pe protagonist din copilărie, când e fericit să spele vase cu mama, în adolescență, când își pierde un părinte și îl recâștigă pe celălalt, de-a lungul poveștilor lui bizare de descoperire a sexualității, în perioada tinereții și a marii lui iubiri, Eva, în perioada maturității artistice, până la vârsta a doua, când (spoiler alert) își descoperă, în sfârșit, fericirea.

Mi-au plăcut mult împărțirea pe capitole scurte, cu titluri sugestive, lipsa aproape completă a dialogului și folosirea preponderentă a vorbirii indirecte, formarea unor cuvinte compuse prin alipirea unor expresii sau nume cu semnificație aparte, tot ce ține de arta fotografică, adică multe dintre considerațiile din roman (inclusiv aluziile la artiști sau fotografii celebre), talentul (știința?) de a puncta când și când niște idei, senzații, imagini cât se poate de puternice.

Senzația apăsătoare, sumbră, bolnăvicioasă pe alocuri m-a însoțit și la alți autori maghiari (Agota Kristof, mai ales în Trilogia gemenilor, György Dragomán, cu Rugul, Magda Szabó, cu Ușa, până și Sándor Márai, cu Lumânările ard până la capăt), dar chiar dacă asta le face cărțile un pic mai greu de digerat, tot merită citite și le recomand oricând.

Vă las, ca de obicei, cu câteva (bine, multe) citate și cu îndemnul de a căuta și citi romanul.

…povestea familiei mele nu este una aparte, nu e ieşită din comun, ci se înscrie, cu toate individualităţile sale, în prototipul familiilor ungureşti. Sau poate chiar în cel al familiilor neevreieşti din clasa de mijloc din Europa Centrală.

Destre sfinţenia lui Bunicuandrásszabad, doar atît: că trimitea slăninile înapoi în şpais şi că nimeni nu l-a văzut vreodată beat, dar după moartea lui s-au găsit în podul din dos două sute nouăzeci de sticle de palincă goale. Fiecare avea lipită cîte o etichetă pe care scria data şi un titlu de carte: 2-5 iunie, Moş Goriot, 9-11 noiembrie, Mănăstirea din Parma, 3-13 februarie, Fraţii Karamazov.

Cum spuneam, nu aşteptam să primesc nimic de la nimeni, dar măcar mă simţeam acasă. Cînd e în străinătate, omul nu se uită în cutia poştală.

Totuşi nu consider că am făcut bine, ci doar că nu am înfăptuit răul. De altfel, nu pun mare preţ pe conştiinţă, fiindcă poţi comite cele mai mari josnicii cu conştiinţa curată.

Există femei pe care se vede asta din prima clipă. Mai bine zis, fiecare femeie are măcar o singură dată în viaţă o asemenea clipă. În care, dacă ar vrea, ar putea să-l ademenească şi pe Cristos de pe cruce. Poate că nu e atît de puternică decît o singură dată şi poate că nici nu se foloseşte de puterea ei. Pentru că nu-i dă voie conştiinţa. Sau educaţia. Totuşi se bucură de această atotputernicie asupra întregului univers fie şi doar pentru o singură clipă din viaţa ei.

Sunetele şi pauzele sînt cam ca luminile şi umbrele dintr-o fotografie. Nu trebuie neapărat ca o fotografie să reprezinte o execuţie ca să te facă să ţi se strîngă inima. Alb, negru, alb, negru, porumbel, alb, negru – de fapt e suficient şi-atît. Cînd am fotografiat-o o dată pe Éva, i-am arătat fotografia lui Kertész de la New York, în faţa zidului cu porumbelul care-şi ia zborul. Atît de singură să fii, i-am spus eu. Bine, mi-a răspuns ea.

…o absolventă pe nume Adél Selyem, care, spre deosebire de ceilalţi profesori, avea halatul descheiat. Purta o bluză albă, costum negru, poşetă neagră, avea pielea albă, părul negru, unghiile albe. Era ca o fotografie în alb-negru pe care cineva începuse să o coloreze cu mîna şi deocamdată nu avea decît buzele înroşite. Pînă şi ochii îi erau cenuşii.

De fapt nimic nu e mai aproape de moarte ca fotografia.

Purta un palton gri trei sferturi şi colanţi groşi. Albi. Avea părul lins, lung pînă la umeri, faţa îngustă, simetrică, inexpresivă. Ca toate feţele simetrice. Sau cel puţin aşa mi se părea mie în lumina felinarelor de pe stradă, care tocmai se aprinseseră. Doar în privire avea ceva diabolic. Chiar dacă ceea ce noi considerăm adeseori diabolic este doar clipa în care, din confruntarea dintre patimă şi interdicţie, patima iese învingătoare.

…mă obişnuisem încă din copilărie cu ideea că toate bibliotecarele sînt între două vîrste, triste şi splendide.

Cine vine de departe poate să spună ce vrea.

Habar n-aveam ce înseamnă kitsch. Auzisem cuvîntul numai în legătură cu lucruri care mie îmi plăceau. Kitsch erau carpeta de la tanti Erzsike, peştele de sticlă din România de pe radioul lor, floarea-de-colţ înrămată deasupra lui. Credeam că tot ce-i plăcea Mamei mele îmi plăcea şi mie. Mie îmi place kitschul, i-am spus eu Tatei. Bine, atunci hai să-i ducem Mamei vaza, iar ţie-ţi luăm hornarul. Eram foarte bucuros. Am plătit şi am pornit spre casă. Căram împreună cazanul, ţinîndu-l de cîte o toartă, iar în el stăteau împachetate în hîrtie vaza şi kitschul.

Apoi, pe strada Gheorghe Doja, în drum spre casă, Tata mi-a explicat că kitschul este opusul artei. Arta proştilor. Amurgurile şi căprioarele care se adapă sînt nişte minciuni. Adică nu sînt minciuni propriu-zise, fiindcă există amurguri, iar căprioarele se adapă. Ci sînt minciuni ca artă. Fiindcă vor să ne creeze impresia unei lumi idilice eterne. De parcă în viaţă n-ar exista răul, ci doar binele, nici urîtul, ci doar frumosul. La paisprezece ani Dürer i-a desenat mamei sale un portret cum nu mai era altul. Şi asta nu numai pentru că era un desenator excelent, ci şi pentru că a avut curajul să o deseneze pe mama lui în toată urîţenia ei. Cu acelaşi talent ar fi putut să deseneze şi un kitsch. Ar fi putut să deseneze un portret care să ne sugereze că mama lui era splendidă şi fericită, ca toate bătrînele. Şi ar fi fost un kitsch, dragul meu. În asta constă măreţia lui Dürer şi a celor asemenea lui. David al lui Michelangelo sugerează forţă, încredere şi tensiune. Fiindcă trebuie să-l înfrunte pe Goliat. În schimb hornarul acesta zîmbeşte de parcă să cureţi o viaţă întreagă hornuri pline de funingine ar fi cea mai mare bucurie a vieţii. Kitschul este pur şi simplu o minciună. Care încearcă să te facă să uiţi greutăţile vieţii. Să vezi lumea în roz. Acesta este kitschul.

3 Comments

Filed under Citate, Recenzii

The Tender Bar. A Memoir, J.R. Moehringer

The Tender Bar. A Memoir, J.R. Moehringer, Hachette Books, 2006

Versiunea în limba română: Dulcele Bar. Memorii, Editura Publica, Colecția Narator, traducere de Paul Slayer Grigoriu

The Tender Bar / Dulcele bar a lui Moehringer era una dintre cărțile acelea pe care îmi doream mereu să le citesc, dar o amânam pentru un moment tihnit, în care să pot s-o savurez așa cum credeam eu că se cuvenea. O carte pe care toată lumea o lăuda și mă îndemna să o caut. Un pom lăudat la care m-am dus cu coșul plin de speranțe, mai ales după ce citisem autobiografia lui Andre Agassi, Open, o mare revelație pentru mine și una dintre cărțile de 5 stele de anul trecut, la care Moehringer contribuise (substanțial, cred).

Mi-am făcut, în sfârșit, timp pentru ea în vacanța dintre ani, și am am citit-o cu plăcere, aproape fără pauze, devorând povestea copilăriei, adolescenței și tinereții autorului, cu inerentele probleme familiale, sentimentale și profesionale, toate având în centrul lor, ca etern punct de sprijin și școală a vieții, BARUL. M-am amuzat de limbajul unchiului Charlie, adoptat de copilul J.R., m-am înduioșat la poveștile familiei și obișnuiților barului, m-am enervat pe tânărul J.R. că prea își irosea timpul și talentul, și, în toate căutările lui, i-am admirat talentul de scriitor.

Totuși, tocmai din cauza așteptărilor despre care vă spuneam la început, am avut tot timpul senzația că trebuie să fie ceva mai mult de atât, ceva care să mă impresioneze până la lacrimi, să mă facă să exclam Wow!, să rând în hohote, să reiau fragmente doar pentru frumusețea lor. A fost nevoie să treacă vreo două luni ca lucrurile să se mai așeze, să se sedimenteze și să-mi dau seama că atmosfera și personajele încă îmi sunt proaspete în minte, că încă îmi place să recitesc anumite pasaje, că în paginile astea e nu numai o poveste de viață, cu bune și cu rele, ci talent autentic de povestitor și o experiență de lectură de neratat. Acum pot să spun cu convingere că The Tender Bar / Dulcele bar e o carte de memorii pe care mă bucur că am citit-o și pe care o recomand sincer.

Mai jos, câteva citate preferate:

WE WENT THERE FOR EVERYTHING WE NEEDED. WE WENT there when thirsty, of course, and when hungry, and when dead tired. We went there when happy, to celebrate, and when sad, to sulk. We went there after weddings and funerals, for something to settle our nerves, and always for a shot of courage just before. We went there when we didn’t know what we needed, hoping someone might tell us. We went there when looking for love, or sex, or trouble, or for someone who had gone missing, because sooner or later everyone turned up there. Most of all we went there when we needed to be found.

*

Sometimes I felt so alone that I wished there were a bigger, longer word for alone.

*

Like nothing else, words organized my world, put order to chaos, divided things neatly into black and white. Words even helped me organize my parents. My mother was the printed word—tangible, present, real—while my father was the spoken word—invisible, ephemeral, instantly part of memory. There was something comforting about this rigid symmetry.

*

They taught me to say the word “fuck,” gave me this word as if it were a pocketknife or a good suit of clothes, something every boy should have. They showed me the many ways “fuck” could release anger, scare off enemies, rally allies, make people laugh in spite of themselves. They taught me to pronounce it forcefully, gutturally, even gracefully, to get my money’s worth from the word. Why inquire meekly what’s going on, they said, when you can demand, “What the fuck?” They demonstrated the many verbal recipes in which “fuck” was the main ingredient. A burger at Gilgo, for instance, was twice as tasty when it was a “Gilgo fucking burger.”

*

“You must do everything that frightens you, JR. Everything. I’m not talking about risking your life, but everything else. Think about fear, decide right now how you’re going to deal with fear, because fear is going to be the great issue of your life, I promise you. Fear will be the fuel for all your success, and the root cause of all your failures, and the underlying dilemma in every story you tell yourself about yourself. And the only chance you’ll have against fear? Follow it. Steer by it. Don’t think of fear as the villain. Think of fear as your guide, your pathfinder.”

*

My mother is the printed word, my father is the spoken word, Sheryl is the slurred word.

*

I wanted to explain that books didn’t have the same explicit purpose as tools, that there wasn’t a clear difference between when books were in use and when they weren’t. I took pleasure from their presence, enjoyed seeing them lined up on my shelves and floors. They were the only redeeming feature of my squalid apartment. My books kept me company, cheered me up. Furthermore, because every book I’d owned as a boy was mildewed from the basement or missing its front cover, I was fussy about my books. I didn’t write in the margins or dog-ear the pages, and I never loaned them, especially not the first editions given to me by the editors of the Times Book Review when I did my little author interviews. But I couldn’t say any of this to Bob the Cop because it would have sounded ungenerous, so I told him that he was welcome to stop by the next day and help himself to whatever books I wasn’t using.

*

Sinatra’s voice, I said, is the voice most men hear in their heads. It’s the paradigm of maleness. It has the power men strive for, and the confidence. And yet when Sinatra is hurt, busted up, his voice changes. Not that the confidence goes away, but just beneath the confidence is a strain of insecurity, and you hear the two impulses warring for his soul, you hear all that confidence and insecurity in every note, because Sinatra lets you hear, lays himself bare, which men so seldom do.

*

I saw that we must lie to ourselves now and then, tell ourselves that we’re capable and strong, that life is good and hard work will be rewarded, and then we must try to make our lies come true. This is our work, our salvation, and this link between lying and trying was one of my mother’s many gifts to me, the truth that always lay just beneath her lies.

 

Leave a Comment

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

Happiness, de Aminatta Forna

Happiness, de Aminatta Forna, prevăzută să apară în martie 2018 la Atlantic Monthly Press și în versiunea română la Editura Vellant tot în 2018.

Un roman care mi-a stăruit în minte multe zile după ce l-am terminat. Întâlnirea dintre Attila, un psihiatru vest-african, și Jean, o americancă aflată în Londra ca să studieze comportamentul vulpilor urbane, devine pretext pentru tot felul de observații despre dragoste, căsnicie, copii, prietenie, singurătate, război, moarte, stres post-traumatic, definiția fericirii și, bineînțeles, căutarea ei. Aminatta Forna scrie tare frumos, povestind fără grabă despre trecutul personajelor, sondând în interiorul lor, jonglând cu trecutul și prezentul, profitând de întâlniri și întâmplări pentru a-și aduce personajele împreună și pentru a ilustra idei și concepte ce țin de istorie, psihiatrie și biologie.

‘Do you have children?’ ‘No’, said Attila. ‘I’m sorry’, said Jean automatically and wondered why she had done that, why people offered condolences to people without children. The spectre of barrenness? Or mortality?

Hans was like a book you enjoy, put down partway through and never feel compelled to finish.

War is in the blood of humans. The kind of people who torture and rape during war, they’re always among us, every time you walk down a busy street you’re passing killers waiting to kill. War gives them licence. We tell ourselves people are ordinarily good, but where’s the proof of that? There are no ordinarily good people, just a lot of people who’ve never been offered the opportunity to be anything else.

The reckless open their arms and topple into love, as do dreamers, who fly in their dreams without fear or danger. Those who know that all love must end in loss do not fall, but rather cross slowly from the not knowing into the knowing.

Was it possible to love somebody, but not be near them? It happened in novels, but in real life love fed on sex and breath and flesh.

Solidaritatea dintre necunoscuți pentru căutarea unui copil dispărut, implicarea neobosită a unui om de știință în dialogul cu oamenii, pentru a le explica lucruri pe care ei le refuză din start și de care se tem irațional, răbdarea și dragostea cu care un bărbat se apleacă la căpătâiul unui foste iubite muribunde, afecțiunea puternică a unei femei trecute de prima tinerețe față de un copil care îi aduce aminte de propriul fiu, adult acum, înstrăinat, dansul dintr-un azil de bătrâni, care provoacă la fel de multă bucurie ca pașii pasionali ai dansatorilor de flemenco, apariția fugară a câte unei vulpi într-un mediu aglomerat, profund urban, o atingere de mână, o noapte de dragoste, așteptarea telefonului de după, gestul atât de personal, inconfundabil, al legării părului în coadă, o scrisoare livrată personal –  toate sunt fragmente de viață, de poveste, posibile surse de fericire.

Pe lângă stil, mi-a plăcut mult și mesajul optimist, care devine evident în ultimele pagini, ca o revelație. Pornind de la ideea că persoanele traumatizate în război sunt considerate deteriorate și, prin urmare, tratate diferit de cei din jur, inclusiv de psihiatri, ceea ce le întârzie sau le împiedică vindecarea, autoarea extrapolează prin intermediul personajului său, Attila. Astfel, aceasta ajunge la concluzia că trauma poate deveni un prilej de transformare în mai bine.

What if, by labelling our patients damaged from the outset, we not only condemn them to a self-fulfilling prophecy, but have overlooked a potential finding of equal importance? That the emotional vulnerability of trauma is oftentimes transformed into emotional strength. What if we were to have revealed to us that misfortune can lend life quality? Whatever does not kill me makes me stronger, yes. What if I told you that there are times when whatever does not kill me can make me more, not less, than the person I was before?

La scară mai largă, fiecare are un bagaj emoțional, al unora mai apăsător sau mai greu de purtat decât al altora, dar până la urmă fericirea înseamnă depășirea dramei personale, găsirea puterii de a te ridica deasupra acesteia și de a-ți găsi un sens și o motivație în noua viață, nu iluzia de a fi la adăpost de durerea și suferința altora.

‘We, professionals and lay folk alike, have used the suffering of others to reinforce the myth of ourselves: their unhappiness becomes the bolster to our happiness. We are terrified of their pain, simultaneously attracted to it and repelled by it. We want to be assured that all pain is treatable, while we comfort ourselves with the belief in the superior quality of our existence for never having encountered trauma. For this to continue we must build psychological fortresses to protect ourselves against the possibility of pain. Now you see that all of the weakness is not in them, those who live through the agony, who survive and transform into something else, but in others too. Here …’ He swept out an arm, to take in the room, the building, the city, and what lay beyond. The whole of it.

Romanul se află pe câteva liste cu recomandări de lecturi pentru 2018, printre care cele făcute de BBC Culture, The Guardian și altele.

3 Comments

Filed under Recenzii

Ce am mai citit (10)

Vai, vai, de la sfârșitul lui septembrie n-am mai scris o recenzie pe blog! Când a trecut timpul? Să recuperăm, așadar, cu obișnuita trecere în revistă, numai că de data asta s-au adunat cam multe să le menționez pe toate, prin urmare o să fac o selecție.

Persepolis: The Story of a Childhood (Persepolis, #1)Persepolis: The Story of a Childhood, de Marjane Satrapi, traducere în engleză de Mattias Ripa, Pantheon, 2004

 

Persepolis 2: The Story of a Return (Persepolis, #2)

Persepolis 2: The Story of a Return, de Marjane Satrapi, traducere în engleză de Anjali Singh, Pnatheon, 2005

Primul meu roman grafic, pentru care m-au pregătit mai demult, în copilărie, benzile desenate cu Pif și Rahan, iar după mai mulți ani cele cu Asterix și Obelix sau Harap Alb. În cazul de față, autoarea pune accentul pe istoria și situația politică a Iranului, care se împletesc cu povestea de viață personală, de-a lungul copilăriei, adolescenței și maturității acesteia. Violența, interdicțiile, propaganda, revolta, teama și lipsa de libertate sunt prezentate simultan cu viața de familie, relațiile cu prietenii, viața la școală, descoperirea unei conștiințe politice, naționale și sociale, cu aventurile adolescentei Marjani în străinătate, cu revenirea în țara natală, relațiile ei amoroase etc. În pofida gravității temelor abordate, textul este plin de umor și de informații utile, așa că mi se pare în același timp o lectură educativă și distractivă. Recomand!

Tetralogia Rabbit, de John Updike: Fugi, Rabbit (traducere de Antoaneta Ralian și George Volceanov), Întoarcerea lui Rabbit și Rabbit e bogat (traducere de George Volceanov), apărute la Humanitas, și ultimul volum, în engleză, Rabbit at Rest, Random House Trade, 1996

Nu mă așteptam să-mi placă așa mult Updike, dar am fost uimită de talentul lui de stilist și de răbdarea cu care și-a construit personajele, pe fundalul unei Americi în schimbare de-a lungul câtorva decenii. Pe parcursul a patru volume pline de realism american, Updike spune povestea unui fost sportiv, un tânăr ratat într-o viață de familie pe care nu și-o dorește, plafonat într-un orășel banal, ca agent de vânzări, și care se hrănește cu gloria trecutului, dar și povestea unui Rabbit din ce în ce mai în vârstă, confruntat cu viața de familie, cu dramele și revelațiile ei, pe fundalul transformărilor politice, sociale și culturale din anii ’60-’80. Misoginism, rasism și puritanism se îmbină cu tragedii personale, numeroase scene de sex, consum de droguri, discuții despre politică, societate și familie, toate avându-l în centrul lor pe personajul memorabil al lui Rabbit. Romanele trec prin mai multe perioade, medii și registre lingvistice, așa că traducerea trebuie să fi fost un tur de forță. Țin minte că mi-am tot subliniat pasaje care mi-au atras atenția și cuvinte sau expresii neîntâlnite până atunci și sper ca la un moment dat să găsesc și răspunsuri la cele câteva întrebări cu care am rămas în minte.

Sapiens: A Brief History of Humankind

Sapiens. A Brief History of Humankind, de Yuval Noah Harari, Harvill Secker, 2014, apărută și în limba română cu titlul Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, la Polirom, 2017, traducere de Adrian Șerban

O carte de non-ficțiune despre istoria omenirii, așa cum o arată și titlul, care vine cu câteva teorii interesante și, în plus, are meritul de a oferi informații într-un limbaj accesibil și plăcut. Plecând de la apariția omului, trecând prin câteva revoluții (cognitivă, agrară, științifică, biotehnologică) și ajungând până în prezent, cu un ochi spre viitor, Harari comprimă în peste 400 de pagini istorie, sociologie, religie, cultură, știință și arată că oamenii sunt principalul factor de schimbare (și nu neapărat una pozitivă). Istoricul israelian a scris și o continuare, Homo Deus: scurtă istorie a viitorului, care se pare că va apărea tot la Polirom.

Rugul

Rugul, de György Dragomán, traducere de Ildikó Gábos-Foarță, Polirom, 2015

O carte despre primii ani de după revoluție, o fetiță rămasă orfană și relația cu bunica ei, într-un orășel (ce aduce cu Târgu Mureș), și obsesiile trecutului. Deși am avut prea puține în comun cu fetița protagonistă, ceva din atmosfera evocată m-a dus cu gândul înapoi în timp, la anii ’90, la străduțele prăfuite ale orașului meu, la discuțiile și comportamentele de atunci, văzute prin ochii unui copil. Ăsta mi se pare un lucru extraordinar!
Apoi, mi-a plăcut că narațiunea se face prin cuvintele unui copil, la timpul prezent. Te ancorează mai puternic în poveste și în viața interioară a personajului principal. Mi-au plăcut bunica, stropul de magie, felul în care poveștile din trecut se intercalează printre întâmplările din prezent, trecerea de la copilărie la adolescență a Emmei, secretele revelate încet, ideea de sacrificiu din dragoste, chiar dacă rezultatele au fost dezastruoase, lecțiile istoriei.
Mi-a plăcut mai puțin finalul, pentru că mi s-a părut cam heirupist, în stilul filmelor de acțiune, dar probabil a avut rolul lui (reconcilierea?). Oricum, stilul lui Dragomán mi-a amintit un pic și de Magda Szabo (Ușa), și de Agota Kristof (Trilogia gemenilor) – e ceva aspru, dur, tăios în vocea autorilor maghiari (cei pe care i-am citit eu până acum, deloc mulți), dar care scormonește în tine, emoționează și lasă o urmă adâncă. Jos pălăria! 🙂

How to Be Both

How to Be Both, de Ali Smith, Penguin, 2014, apărută și în română cu titlul Cum să fii și una, și alta, traducere de Carmen Scarlet, Editura Univers, 2015

Ali Smith continuă să mă uimească de fiecare dată, așa că, e oficial, rămâne una dintre autoarele mele preferate!  Romanul de față e inventiv ca formă – structurat în două părți care pot fi citite în orice ordine (care, de altfel, diferă în funcție de ediția cumpărată), dar și ca stil și conținut. În ediția mea, vocea lui George a fost prima, așa că mi-a fost mai ușor să avansez cu lectura: mi-a plăcut enorm personajul lui George, cu suferința ei la moartea mamei, obsesia pentru limbă și gramatică, descoperirea sinelui și a atracției fizice/spirituale, inteligența, umorul, discuțiile personale dintre mamă și fiică (a căror relație mi-a amintit puțin de mama și fiica din Where’d You Go, Bernadette, de Maria Semple). Jocurile de cuvinte ale lui Ali Smith geniale, ca de obicei!

A doua parte, despre un pictor italian renascentist, pentru care mama și apoi fiica fac o obsesie, este mai criptică la început, dar pe măsură ce citești, lucrurile se limpezesc. Mi-au plăcut registrul lingvistic diferit, pasiunea lui Francesco pentru pictură, forme și culori, poezia limbajului, povestea în sine.

Atenție, spoilere! Ce am admirat cel mai mult la întregul roman a fost dualitatea genurilor: George are nume de băiat, dar este fată, Francesco este o femeie care se dă drept bărbat, Francesco crede la început că George e băiat, discuțiile despre genuri dintre mamă și fiică, relația dintre George și H etc. Mi-au mai plăcut trecerile continue de la trecut la prezent (în perspectiva lui George) și viziunea asupra prezentului, nu lipsită de umor, a cuiva venit din trecut (în perspectiva lui Francesco). Ca și în cazul romanului There But For The, simt nevoia să recitesc și How to Be Both.

Trei săptămâni în Anzi Trei săptămâni în Anzi, de Marius Chivu, Humanitas, 2016

Cartea asta mi-a deschis apetitul pentru literatura de călătorie, din care am citit destul de puțin până acum (de exemplu, Jurnal de călătorie, de Nikos Kazantzakis). Dincolo de informațiile geografice, istorice, culturale, interesează și povestea în sine, iar fotografiile completează experiența. Am început-o precaută, mai mult din curiozitate, și am citit-o pe toată în aceeași seară (bine, până pe la 4 dimineața). Am aflat lucruri interesante, m-am și amuzat, dar cel mai mult pot să spun că m-a inspirat. O surpriză foarte plăcută, așa că o să caut și O săptămână în Himalaya, care o precede, dar și alte titluri, de alți autori (Bill Bryson mi-a atras atenția, dar și Paul Theroux, de care am citit numai ficțiune, și alte câteva nume de care am auzit recent în colecția de literatură de călătorie de la Polirom).

6 Comments

Filed under Recenzii

Hag-Seed, de Margaret Atwood

Hag-Seed, de Margaret Atwood, Hogarth Press, 2016 (later edit: apărută în română cu titlul Pui de cotoroanță, Editura Humanitas, traducere de Geolge Volceanov, 2017)

Aceasta este a treia carte citită de mine din cele 6 apărute în programul Hogarth Shakespeare (primele au fost Vinegar Girl / Scorpia, de Ann Tyler, după Îmblânzirea scorpiei,  și The Gap of Time / O paranteză în timp, de Jeanette Winterson, după Poveste de iarnă) și recunosc că mi-a plăcut cel mai mult. Am observat că nu sunt singura, Margaret Atwood fiind preferata mai multor cititori ai acestei serii de opere ale lui Shakespeare reinterpretate în cheie modernă.

Hag-Seed este versiunea din zilele noastre a piesei The Tempest / Furtuna, pe care Atwood o recreează pe mai multe niveluri:
– o dată, prin povestea principală sau, mai bine zis, cadrul romanului: Felix Phillips, regizor de teatru, este înlăturat de asociatul lui, Tony, cu ajutorul unui politician, Sal, și se auto-exilează într-un orășel, unde își coace ani la rând răzbunarea, la fel ca Prospero;
– a doua oară, prin punerea în scenă a piesei lui Shakespeare în închisoare, cu deținuți ca actori, regizați de Felix sub pseudonim, Mr. Duke (aluzie la Ducele de Milano, la fel cum toate numele, sunt de fapt, aluzii la numele inițiale ale personajelor lui Shakespeare);
– a treia oară, prin înscenarea din spatele spectacolului din închisoare, menită să-i pedepsească pe cei care l-au îndepărtat.

Atwood scrie foarte bine, ca de obicei, cu extrem de mare atenție la detalii, fără grabă, construindu-și încet planurile și asigurându-se că toate personajele, acțiunile, intențiile, gândurile și sentimentele sunt clar evidențiate. În pofida faptului că este, de fapt, o rescriere, o reinterpretare, mi s-a părut o operă originală, inteligentă și complexă, pentru că: trece prin mai multe registre (limbajul ales, îngrijit, intelectual al lui Felix/Duke, față de limbajul brut, needucat, al deținuților); folosește text și metatext, explicând personajele și motivațiile lor, acțiunea și posibilele urmări, astfel încât romanul acesta ar putea fi cu ușurință folosit ca material ajutător de studiu la cursurile de literatură sau de teatru; rescrie textul inițial sub formă de bucăți de rap, pentru a-l aduce în prezent și a-l face accesibil și apropiat și deținuților, cărora le aparține inițiativa în roman, dar și cititorilor reali ai cărții; improvizează recuzită și decoruri și, mai ales, jonglează cu cele trei planuri.

Ar trebui totuși să fac mențiunea că eu, ca absolventă de Litere și interesată și de teorie, am apreciat metatextul, dar este posibil ca pasionații de literatură „convențională” să găsească partea aceasta plictisitoare sau nelalocul ei într-un roman. Eu cred că este interesantă și, așa cum am spus, ca material didactic, dar și pentru că îi ajută și pe cititorii care nu sunt familiarizați cu piesa lui Shakespeare sau au uitat detaliile să-și aducă aminte personajele și acțiunea. În plus, în economia romanului este plauzibilă pentru că, prin intermediul acestor analize, Felix/Duke îi ajută pe deținuții-actori să înțeleagă, să-și însușească și să joace personajele.

Un lucru pe care l-am apreciat în toate romanele din serie citite până acum a fost corespondența dintre povestea lui Shakespeare și povestea modernă, plecând de la numele personajelor și relațiile dintre ele, până la acțiune, sentimente și urmări, cu elementele moderne adăugate pentru a aduce totul în zilele noastre (ca să dau doar câte un exemplu, jocurile video din O paranteză în timp sau șoarecii de laborator și motivația ecologistă din Scorpia). Ei bine, Atwood duce lucrurile și mai departe în Hag-Seed, făcând aluzii amuzante la diferențele acestea culturale și de mentalitate, remarcând, de pildă, că încălzirea globală nu era o preocupare pe vremea lui Shakespeare.

Și ca să zic două vorbe și despre titlul romanului, Hag-Seed este un apelativ jignitor al lui Caliban care, literal, înseamnă sămânță de scorpie, adică o aluzie la faptul că acesta este progenitura unei vrăjitoare. În roman, Felix vine cu ideea (care mi-a plăcut mult și pentru care Atwood a declarat că a folosit Shakespeare Insults Generator) ca deținuții să nu folosească decât înjurături luate din piesă. Prin urmare, într-un context modern, cu pușcăriași de toate națiile și cu tot felul de trecuturi dubioase, discuțiile sunt presărate cu înjurături în limba lui Shakespeare, Hag-Seed fiind cea mai frecventă dintre ele. Asta și pentru că actorii din roman se identifică cel mai mult cu Caliban, monstrul, cel respins de lumea civilizată, cu porniri sălbatice, dar și cu înclinații artistice, ocărât de toată lumea și tânjind după libertate.

O să închei cu o observație și despre Miranda, pentru că nu am zis nimic despre ea. Fiica lui Prospero în piesa lui Shakespeare, crescută pe insulă, aflată constant sub amenințarea lui Caliban și obiect al protecției tatălui său, aceasta își găsește un dublu corespondent în povestea modernă a lui Atwood: pe de o parte, fiica decedată de mică a lui Felix, care îl însoțește permanent în gânduri, aproape ca o fantomă, și pe cealaltă parte, o actriță cam paradoxală, o feministă care înjură, dar și face prăjituri și împletește la andrele, o femeie puternică fizic, care ar putea bate un bărbat, dar care este suficient de sexi și sensibilă și primește propuneri romantice de la mai mulți bărbați în roman.

Da, pe măsură ce mă gândesc la cartea asta și scriu despre ea, îmi dau seama că mi-a plăcut foarte mult, cel mai mult, și că inteligența din spatele construcției și talentul incontestabil de scriitoare al lui Atwood fac din Hag-Seed o lectură de neratat pentru amatorii de literatură / metaliteratură bună. Dacă v-am convins, stați cu ochii pe aparițiile noi editoriale, pentru că romanul urmează să fie publicat și în limba română. Aici găsiți mai multe detalii despre ce a fost deja tradus la Humanits Fiction și ce mai urmează din programul Hogarth Shakespeare. Sper că v-am convins să le încercați!

 

5 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii