Tag Archives: recenzii

Fata cu toate darurile, de M. R. Carey

Fata cu toate darurile, de M. R. Carey, Editura Nemira, 2016, traducere de Ruxandra Toma

Romanul ăsta cu copertă așa luminoasă m-a cam „păcălit” și m-a scos clar din zona mea de confort. A nu se înțelege prin asta că citesc siropoșenii de obicei sau că nu pot să apreciez un thriller bun. Cine mă cunoaște sau îmi mai urmărește blogul știe asta. Am mai citit distopii (și SF-uri și fantasy) și înțeleg că, în toate, cruzimea, în dozajul potrivit, are rolul ei, însă în cazul de față imaginile cu zombies, trupuri sfârtecate, copii reduși la stadiul de fiare sălbatice, șobolanii, viermii, putreziciunea și lupta pentru supraviețuire au fost cam greu de digerat. Dacă ar fi fost un film (de fapt, mi-am adus aminte că romanul a fost și ecranizat), nu m-aș fi uitat sau m-aș fi uitat pe furiș, printre degete. Ce vreți, sunt o sensibiloasă! 🙂

Să vă zic câteva cuvinte și despre subiect: într-o lume postapocaliptică, în care o molimă a transformat majoritatea oamenilor în Flămânzi (zombies) și a distrus orașe întregi, țări, poate chiar continente, singurii supraviețuitori par să fie niște copii speciali, ținuți într-o închisoare de maximă securitate, unde sunt studiați. În jurul lor gravitează gardieni și oameni de știință. Melanie iese în evidență dintre copii ca având un IQ extrem de mare și, evident, va juca rolul principal în toată povestea. În peisaj mai apar și niște junkeri – oameni neinfectați, care s-au sălbăticit ca să supraviețuiască – care dau târcoale bazei militare. Ei vor sparge rutina de cursuri și experimente și vor declanșa marea călătorie pentru supraviețuire a celor câteva personaje: Melanie, profesoara Justineau, doctorița Caldwell, sergentul Parks și soldatul Gallagher. De aici încolo, aventura trebuie urmărită dând paginile cu sufletul la gură.

Am recunoscut elemente comune cu Drumul de Cormac McCarthy, dar în cazul de față suspansul parcă este mai mare și ritmul parcă mai alert. Fata cu toate darurile este destul de bine scrisă, motiv pentru care am luat distanța necesară de grozăviile de care vă ziceam pentru a putea continua lectura și chiar am fost destul de intrigată cât s-o termin în două zile. Mi s-a părut că are de toate: acțiune, mister, suspans, pericole, personaje diverse și bine individualizate și, bineînțeles, mesaj umanitar.

Dacă aveți stomac pentru așa ceva și nervii tari, cred că va fi o lectură interesantă. Per total, și pentru mine a fost o experiență de 3 steluțe, iar schimbarea peisajului literar mi-a prins numai bine ca tranziție între două cărți cu specific regional (nigerian și jamaican). V-ați prins? 😉

Leave a Comment

Filed under Recenzii

Hibiscus purpuriu, de Chimamanda Ngozi Adichie

Purple Hibiscus, de Chimamanda Ngozi Adichie, Harper Perennial, 2005, apărută și în română la Editura RAO, 2011, traducere de Melania-Maria Goja

Am scris foarte puțin pe aici în ultimul timp și nu știu dacă o să revin în viitorul apropiat la gânduri mai bune, dar am simțit nevoia să întrerup pauza asta de consemnat cu câteva rânduri despre o carte care mi-a plăcut mult. Odată ce m-am hotărât să o citesc, am început să mă tot „împiedic”, ca din senin, de știri, articole și filmulețe despre autoarea de origine nigeriană, cunoscută feministă și scriitoare premiată. Dacă sunteți curioși, puteți urmări mai jos conferința TED în care vorbește foarte bine, frumos, inteligent și cu umor despre feminism. Vor fi 30 de minute petrecute cu folos!

Revenind la cartea de mai sus, subiectul abordat și stilul scriitoarei au fost de ajuns ca să mă convingă să-i caut și celelalte romane: Half of a Yellow Sun / Jumătate de soare galben, apărut tot la RAO, în traducerea Justinei Bandol, ca să aflu mai multe despre istoria Nigeriei, și Americanah, care cred că va apărea anul ăsta și în română și care abordează tema imigranților nigerieni în America.

Hibiscus purpuriu este despre o familie formată din tatăl puternic și bogat, dar habotnic și extrem de strict cu ai lui, cărora le impune numeroase restricții religioase și disciplinare; mama supusă care, în ciuda bătăilor dure aplicate de soț și a sarcinilor pierdute din cauza aceasta, îi este recunoscătoare că a păstrat-o ca singură soție; fiul și fiica, ambii crescuți cu program strict de lecții și de petrecere a timpului, cu teama de eșec, de bătaie, de dezamăgire a figurii paternale. Pe fundalul unei lovituri de stat militare și al tulburărilor politice, în scenă apare diversitatea sub forma unei mătuși și a familiei ei. Cei doi copii au ocazia să petreacă doar câteva zile departe de casă, dar acestea sunt suficiente pentru ca ei să vadă că încrederea și veselia sunt factori de motivare mai puternici decât teama și strictețea. De aici, lucrurile se vor schimba radical, deși nu peste noapte, iar procesul întreg de acomodare, de conștientizare, de „trezire” la o altă realitate și de însușire a principiilor acesteia este descris cu finețe și atenție la detalii. Floarea din titlu este un simbol al acestei diversități, florile purpurii plantate în curtea casei părintești, printre atâtea flori roz, amintindu-le copiilor că există o altfel de viață, mai bună.

Mi-a plăcut mult cum scrie Chimamanda Ngozi Adichie, opunând credința tradițională în zeii și ritualurile africane, renegate de cei care au îmbrățișat credința catolică a albilor, și restricțiile religiei mai noi, pentru ca apoi să îmbine preceptele catolice și cântecele africane; arătând fața severă, crudă, neiertătoare și de neiertat a tatălui, dar și calitățile și slăbiciunile lui, printre care și dragostea (prost înțeleasă și manifestată) față de familie; însoțindu-ne prin transformările din mintea și comportamentul fiicei, de la teama, rușinea și timiditatea inițiale, la deschiderea spre alți oameni și spre veselia din familia mătușii, până la prietenia și chiar dragostea purtată acestora și preotului; presărând povestea din prim-plan cu idei, fapte și mentalități din Nigeria, despre rolul femeii, credințe, mâncăruri, obiceiuri, peisaje și tot felul de lucruri care ne fac cunoscută, chiar dacă indirect, o realitate, o istorie și o lume despre care nu știam mare lucru; în fine, știind să lege atât de bine cuvintele încât să sperie, să aline, să emoționeze și chiar să amuze pe tot parcursul celor peste 300 de pagini.

“But you are a woman. You do not count.”

==========

I looked at Jaja and wondered if the dimness in his eyes was shame. I suddenly wished, for him, that he had done the ima mmuo, the initiation into the spirit world. I knew very little about it; women were not supposed to know anything at all, since it was the first step toward the initiation to manhood.
==========

Mama had greeted him the traditional way that women were supposed to, bending low and offering him her back so that he would pat it with his fan made of the soft, straw-colored tail of an animal. Back home that night, Papa told Mama that it was sinful. You did not bow to another human being. It was an ungodly tradition, bowing to an Igwe. So, a few days later, when we went to see the bishop at Awka, I did not kneel to kiss his ring. I wanted to make Papa proud. But Papa yanked my ear in the car and said I did not have the spirit of discernment: the bishop was a man of God; the Igwe was merely a traditional ruler.
==========

Papa watched as we all sat down at the table, and then started grace. It was a little longer than usual, more than twenty minutes, and when he finally said, “Through Christ our Lord,” Aunty Ifeoma raised her voice so that her “Amen” stood out from the rest of ours. “Did you want the rice to get cold, Eugene?” she muttered. Papa continued to unfold his napkin, as though he had not heard her.
==========
“Being defiant can be a good thing sometimes,” Aunty Ifeoma said. “Defiance is like marijuana—it is not a bad thing when it is used right.”
==========
It was what Aunty Ifeoma did to my cousins, I realized then, setting higher and higher jumps for them in the way she talked to them, in what she expected of them. She did it all the time believing they would scale the rod. And they did. It was different for Jaja and me. We did not scale the rod because we believed we could, we scaled it because we were terrified that we couldn’t.
==========
There are people, she once wrote, who think that we cannot rule ourselves because the few times we tried, we failed, as if all the others who rule themselves today got it right the first time. It is like telling a crawling baby who tries to walk, and then falls back on his buttocks, to stay there. As if the adults walking past him did not all crawl, once.

Pentru mine, Hibiscus purpuriu a fost o carte de 5 steluțe pe Goodreads, o descoperire fericită și, vorba filmului, începutul unei frumoase prietenii. 🙂 Sper că v-am trezit interesul și vouă pentru romanele acestei autoare, iar dacă vă atrag mai degrabă non-ficțiunea și tema feminismului, la tânăra editură Black Button Books a apărut în 2016 volumul Feminist(ă), feminiști, în traducerea Ancăi Dumitrescu. La bună (re)citire!

Leave a Comment

Filed under Lecturi, Recenzii

Ușa, de Magda Szabó

Ușa, de Magda Szabó, Editura All, 2015, traducere din maghiară, note și postfață de Andrei Dósa

Magda Szabó a fost al doilea autor maghiar pe care l-am citit, după Péter Esterházy*. M-am aruncat în lectura cărții fără să știu mare lucru despre subiect sau despre scriitoare, în afară de cele câteva rânduri de prezentare de la începutul romanului. În curând însă, povestea celor două femei m-a acaparat și mi-a stârnit reacții dintre cele mai diverse.

Pe scurt, este o carte (semi?)autobiografică, în care scriitoarea rememorează o perioadă din viața ei în care a cunoscut și angajat o menajeră, pentru ca ea să se poată concentra asupra scrisului. Emerenc nu este o simplă femeie care face menajul în casele oamenilor, ci o adevărată forță a naturii, o personalitate extrem de puternică, temută și respectată în cartier, care nu se sfiește să-și exprime răspicat părerile sau să plece val-vârtej bodogănind. Ca personaj, mi s-a părut marele atu al cărții. Discursul ei m-a intrigat, m-a speriat, m-a întristat, ba chiar m-a emoționat și m-a amuzat (mai ales în scena în care o ceartă pe scriitoare, înainte de a o lăsa să intre în casa ei neumblată decât de pisici și de câinele scriitoarei, Viola, care o recunoaște mai degrabă pe Emerenc de stăpână). Las aici citatul, care este foarte lung, dar merită citit, pentru că mi se pare emblematic pentru toată relația lor și pentru întreaga carte:

― Ascultă-mă, a spus ea senină, fără o undă de emoție, ca și cum ar fi încercat să educe răbdătoare un copil greu de cap, îți dau una de nu te vezi, deși de-aia am ajuns să te-ndrăgesc, fiindcă știi să încasezi. (…) Ce te uiți așa? (…) Fii atentă, că acum o să dau! O meriți! Stăpânul n-o să trăiască mult, știi și dumneata asta. Crezi că de la prune prinde puteri? Păi ce-o să ducă cu el dincolo ca amintire, toți cei care pleacă iau ceva cu ei, nu? Samu Doamna Böőr o să ia cu dânsa onoarea de a-i fi stat alături chiar eu, Emerenc Szeredás, i-am promis c-o să am grijă de băiat așa cum și dumneata o să ai grijă, pot să garantez asta, pentru că altfel nu te las să trăiești, să nu dai tot timpul la societatea de binefacere, ăia nici nu știu că doamna Samu Böőr are un nepot de care n-are nimeni grijă, dar de-acum încolo dumneata n-o să mai poți nega, pentru că o să-ți reamintesc asta în fiecare zi. Deci, să nu-l lași pe soțul tău să plece cu prunele, nici cu dieta aia subțire cu care-l ții, nici cu obiceiurile astea, dumneata ori alergi undeva, ori, dacă ești acasă, bați toată ziua la mașină, nici azi-dimineață n-ai stat cu el, ci te-ai dus să te rogi. Valorează cât un Tatăl nostru să reușești să-l faci să râdă ca lumea. Mă întreb ce crezi dumneata despre Hristos, despre Dumnezeu, vorbești despre Ei de parcă I-ai cunoaște personal, ce ușor primești dumneata mântuirea! Eu nu dau nici doi bani pe religiozitatea dumitale limitată, dumneata doar acasă ești dezordonată, în viață îți place ordinea, deja mi-e scârbă. Luni după-amiaza la trei, chiar dacă vine sfârșitul lumii, mergem la dentist, ne arătăm colții, înapoi cu taxiul, fiindcă nu mai avem timp să mergem pe jos. În fiecare joi, coafor, în fiecare miercuri spălăm, niciodată altădată, joi călcăm, indiferent dacă hainele sunt uscate sau nu. Când e sărbătoare, duminica mergem la biserică, marți vorbim doar în engleză, vineri în germană, ca să n-o uităm. În rest batem fără oprire la mașină. Stăpânul o să audă păcănitul mașinii și de pe lumea ailaltă.

Am izbucnit în plâns. N-aș mai putea să spun dacă plângeam din cauza a ceea ce era sau a ceea ce nu era adevărat. Emerenc era pretențioasă când venea vorba de hainele ei impecabile, de șorțurile ei cu mânecă, apretate. A scos din buzunarul șorțului, călcat până la limita casabilității, o batistă albă, imaculată și a pus-o în fața mea. Dacă am fi avut vreun martor, acesta ar fi avut impresia că un copil de grădiniță a luat bătaie, dar atât de tare, că de-acum își va jura să se facă bun, pentru că umilința pe care o îndurase fusese mult prea mare.

― Să nu-mi spui că ai venit din cauza gulașului? m-a întrebat Emerenc. Cât timp trăiește stăpânul, în casa aia n-o să fie post, eu cel puțin n-o să gătesc mâncare de post. Ce umbli brambura pe aici în zi de sărbătoare, azi e vineri, du-te acasă să exersezi limba, la ora asta ar trebui să turui în germană. Deja râde de tine și câinele. Ce tot exersezi Dumnezeu știe ce limbi, dumneata ai face mai bine să înveți măcar o dată să uiți, zici că ai rășină în loc de creier, ce s-a lipit, lipit rămâne. Dumneata le-o plătești la toți ăia cu care ai avut probleme, până și mie. Și măcar de-ai țipa, dar zâmbești. Dumneata ești cea mai răzbunătoare ființă pe care am întâlnit-o vreodată, dormi cu cuțitu-n pat, aștepți momentul potrivit să poți înjunghia. Dumneata nu zgârii, dumneata, în caz că e ceva serios, ucizi. (…) mi-am făcut deja o părere despre dumneata, dar la așa ceva n-aș vrea să te expun. Deși ai merita. Regina Prunelor. No, du-te acasă, e vineri, du-te să citești Biblia-n germană!

Mi-a dat voie să plec. Viola a ridicat ochii spre ea să primească comenzi, Emerenc și-a pus mâna pe fruntea animalului, el a închis ochii drept răspuns, de parcă n-ar fi știut să comunice în alt fel că era conștient de grația divină ce radia din degetele deformate de muncă. Le-am întors spatele, mergeam încet și cu dificultate, ca oameni foarte bătrâni, ziua, cu toate întâmplările și precedentele ei, mă apăsa ca plumbul. Am fost urmată nu doar de câine, ci și de Emerenc, dar nu mi-am dat seama de asta decât atunci când am ajuns la gard, la tufele de iasomie, pentru că nu aveam cum să-i aud pașii, ori de câte ori se ivea ocazia, purta încălțări de pânză cu talpă de fetru în picioarele varicoase.

Emerenc este dură în comportament și limbaj, dar o muncitoare asidură, cu un acut simț al datoriei, și un ajutor de nădejde și pentru oameni care se ascund de autorități, și pentru vecini pe patul de moarte. Trecutul ei se lasă descoperit cu greu, prin frânturi de povești pe care le spune răzleț, când are ea chef, nu când este întrebată, iar viața ei, în general, și casa, în particular se află sub semnul secretelor și misterelor.

Câteva ființe reușesc totuși să treacă de zidul pe care l-a ridicat în jurul ei („ușa”, pa propriu și la figurat): pisicile pe care le crește în casă, câinele credincios, un polițist care a tot anchetat-o de-a lungul anilor, un nepot care va moșteni banii ei, vreo două vecine și, surprinzător, scriitoarea. Spun „surprinzător” pentru că cele două sunt extreme de diferite, iar relația dintre ele nu trădează aproape niciodată sentimentele obișnuite ce leagă doi oameni care se consideră prieteni. Nu am simțit în relația lor de „stăpână-servitoare” nici prietenie, nici dragoste, cel puțin nu așa cum înțeleg eu aceste două concepte. Nu mi-au plăcut nici văicărelile constante ale naratoarei, decât poate în măsura în care erau un contrapunct la felul sever de a fi al lui Emerenc. Poate ăsta este și motivul pentru care nu am reușit să empatizez cu niciunul din personaje – nici cu Emerenc cea dură și singuratică, nici cu scriitoarea cea slabă de înger – și pentru care aș acorda cărții mai degrabă 3.5 în loc de 4 steluțe.

Sunt totuși și excepții (sau o excepție?) la răceala și raportul acesta inegal de forțe dintre cele două femei (scena din spital când Emerenc își exprimă recunoștința).

A fost momentul cel mai cutremurător, cel mai șocant al vieții mele de până atunci, când brusc și-a deschis gura și mi-a prins degetele cu gingia lipsită de dinți. Dacă ne-ar fi văzut cineva, ar fi crezut că suntem perverse sau nebune, dar eu știam ce vrea să-mi transmită și cum era când Viola nu mai putea să exprime ceva cu niciun sunet, cunoșteam foarte bine acea mică mușcătură, încântarea și fericirea fără margini, pe limbă câinească. Emerenc s-a bucurat că se înșelase, nu o trădasem, chiar o salvasem, nu devenise ținta batjocurii, într-adevăr, strada nu aflase nimic, nu văzuse murdăria, onoarea ei era intactă, putea să se ducă acasă.

Lectura nu m-a plictisit deloc, am urmărit cu interes evoluția lucrurilor, chiar dacă indiciile presărate pe parcurs, ba chiar de la început, de scriitoare eliminaseră orice element de surpriză. Momentele care marchează decăderea lui Emerenc sunt extrem de realist redate, la fel și tumultul naratoarei. Deci o carte bine scrisă, cu personaje puternic individualizate și opuse și destulă tensiune cât să te țină în alertă până la sfârșit. Sunt curioasă însă dacă alți cititori au empatizat cu cele două protagoniste. 😀

Astăzi deja știu ceea ce atunci nu știam, că sentimentele nu pot fi exprimate calm, controlat și articulat și că eu nu aveam dreptul să formulez în locul nimănui modalitatea lor de expresie.

 * Uitasem de Agota Kristof, dar ea a scris în franceză, așa că nu am asociat-o inițial cu literatura maghiară. 😀

5 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii