Tag Archives: recenzii

Nautilus, de Ioana Bâldea Constantinescu

Nautilus, de Ioana Bâldea Constantinescu, Editura Humanitas, 2017

De trei zile, de când am terminat de citit Nautilus, de Ioana Bâldea Constantinescu, tot încerc să formulez niște impresii, să scriu măcar câteva rânduri ca să-mi fixez imaginile întipărite în memorie, dar nu-mi găsesc cuvintele. A fost o lectură așa de surprinzătoare și de impresionantă, încât încă mă minunez și mă întreb cum de e posibil ca cineva să știe atâtea lucruri interesante și să scrie atât de bine.

Titlul mă ducea cu gândul mai degrabă la submarine și aventuri pe mare, nicidecum la o structură așa de complexă, care pendulează între trecut și prezent, trecând prin mai multe povești, legate între ele de teme comune. Astfel, pe de o parte, avem de-a face cu o poveste medievală de dragoste, dintre vraciul evreu Yaakov și soția sa, Miriam, care se revelează treptat și ascunde misterul dispariției acesteia din urmă. Yaakov o îngrijește, printre alții, pe regina Blanche de Navarre, pasionată de obiecte frumoase, rare, de decorațiuni și artă, și care, prin fascinația pe care o exercită asupra unui doctorand din zilele noastre, Marc, asigură legătura cu prezentul. Marc, pasionat la rândul lui de istoria medievală, de cabinetele de curiozități și cochiliile de melci, își scrie lucrarea în Paris, unde o cunoaște pe Luna. Deși Luna devine iubita lui Marc, ea este prea legată de sora ei, Arabella, și de fiul autist al acesteia, Octavian. Povestea lor de viață este la fel de emoționantă, iar rândurile dedicate trăirilor și comportamentului copilului autist mi s-au părut nu numai fascinante, ci și foarte realiste.

Cercurile sunt laitmotivul romanului Nautilus. Ele apar și în cochiliile colecționate de Blanche, și în scoicile folosite de Yaakov pentru leacurile lui, și în desenele obsesive ale lui Octavian, și în pasiunea lui Marc, și în felul în care totul se învârte în cerc, în aceeași rutină dureroasă din care nu e scăpare, pentru că Yaakov nu se poate desprinde de Miriam, Arabella nu poate renunța la Octavian, iar Luna nu poate renunța la cei doi și la trecutul ei, nici măcar pentru Marc. Fiecare trăiește în lumea lui, ciudat și singuratic ca un inorog întemnițat, dornic de altceva, dar neputincios.

Parisul, un alt liant, se transformă sub ochii noștri, fiind ba plin de miresmele leacurilor magice ale lui Yaakov, ba vibrând de vocea sopranei vecine cu Marc sau de muzica rock rusească, ba obiect al plimbărilor celor doi îndrăgostiți, ba loc de reîntâlnire dintre Arabella și tatăl de mult dispărut al copilului ei bolnav, ba, prin subteranul metroului, locul în care Marc își va găsi moartea într-un stupid accident și locul în care inspectorul de poliție își va desfășura ancheta, forțând personajele să-și amintească, să sondeze în interiorul lor, să povestească și să se povestească.

Ioana Bâldea Constantinescu a îmbinat armonios informațiile dobândite prin documentare și în virtutea activității ei de jurnalist cu propria imaginație, în pagini inteligent construite. A reușit să dea atenție detaliilor din lumi așa de diferite și totuși să creeze o poveste închegată, să ne plimbe permanent între trecut și prezent, arătându-ne puncte comune și contraste, să spargă povestea în numeroase fragmente, pe care apoi să le aducă împreună, dezvăluindu-ne misterele și uimindu-ne în permanență.

Nautilus mi s-a părut un roman excepțional și nu numai că simt nevoia să-l recitesc, dar mă și bucur că autoarea lui este româncă și că pot să-l recomand fără rezerve oricui se declară reticent în privința literaturii române contemporane. Bineînțeles că abia aștept să citesc și romanul de debut al autoarei, Dincolo de portocali, și orice cărți care îi vor purta semnătura de acum încolo.

 

Leave a Comment

Filed under Lecturi, Recenzii

Ce am mai citit (7)

Observ că scriu din ce în ce mai rar aici și doar sporadic pe Goodreads. Să fie de vină lipsa unui răgaz în care să decantez ce am citit și să notez câteva rânduri pentru aducere aminte sau pentru eventualii curioși ori, pur și simplu, plăcerea de a citi pentru mine, fără nevoia sau dorința de a împărtăși cu alții? Probabil câte un pic din amândouă. Privind totuși în urmă, îmi dau seama că au rămas multe titluri nemenționate măcar, așa că le-aș trece în revistă acum, în ambele scopuri de mai sus.

Marile bucurii și marile tristeți by Augustin Cupşa Pentru amatorii de proză scurtă românească, aș recomanda Augustin Cupșa – Marile bucurii și marile tristeți, Editura Trei, 2013. Eu citisem câteva pagini din volum pe site-ul editurii, în urmă cu 2-3 ani, iar acum, când am cumpărat cartea și am luat povestirile la rând, mi-am amintit personaje, situații, stări. Mi-au plăcut mâna sigură cu care autorul descrie întâmplări aparent banale și naturalețea textelor sale.

The Year of Living Biblically by A.J. JacobsThe Year of Living Biblically: One Man’s Humble Quest to Follow the Bible as Literally as Possible, de A. J. Jacobs, apărută și în limba română cu titlul Anul în care am trăit după Biblie, Editura Philobia, 2012, Colecția Experiment, traducere din engleză și note de Liviu Dascălu. Un jurnalist american agnostic se hotărăște să facă un experiment și, timp de un an, să trăiască literal după învățăturile Bibliei. Primele 9 luni le dedică Vechiului Testament, iar ultimele 3 Noului Testament. Prin urmare, înarmat cu diverse ediții și traduceri ale Bibliei și sfătuindu-se cu învățați din mai multe culte religioase, încearcă să respecte întocmai sau cât mai aproape de original poruncile sfinte, începând de la barbă, păr și haine până la a spune numai adevărul, a nu se atinge de femei impure!, a face rugăciuni și un pelerinaj la Ierusalim. Cartea este și amuzantă, pentru că A. J. Jacobs povestește cu umor și gândurile proprii, și eșecurile, și reacțiile celorlalți, dar și foarte informativă. Am aflat o mulțime de lucruri pe care nu le știam despre diferitele credințe religioase și l-am urmat pe autor în încercarea sa de a găsi spiritualitatea, de a înțelege tradiția și de a ajunge la starea de grație. Mi-a făcut plăcere să citesc despre eforturile lui de a interpreta Biblia literal și de a aplica învățăturile acesteia în viața de zi cu zi, ceea ce nu a fost ușor, ba adesea a complicat existența lui și pe a celor din jur. Mi-au plăcut și concluziile sale, dar vă las să le descoperiți singuri.

The Essex Serpent by Sarah PerryThe Essex Serpent, de Sarah Perry, urma să apară și în colecția Babel de la Nemira, nu știu dacă a apărut deja. A câștigat premiul Waterstones pentru cea mai bună carte a anului 2016 și a fost nominalizat şi la premiul Dylan Thomas. Este o poveste de dragoste improbabilă dintre o văduvă independentă, atrasă de știință, de experimente, de discuții filosofice, fără preocupări pentru aspectul fizic sau drăgălășenii de femei, și un preot de țară, adânc înrădăcinat în rutina lui, în viața de familie, fără prea multe provocări, deși el are potențial pentru mai mult. În fundal, mitul unui monstru marin afectează viața satului, sădește frica în localnici, face obiectul a numeroase discuții care opun știința și realitatea, pe de o parte, și superstițiile și practicile obscure, pe de alta. Frumos scris, atmosferă un pic gotică, personaje puternice, pe mine m-a cucerit mai mult în a doua parte și mi-a lăsat o impresie puternică în acele câteva zile din timpul lecturii și de după aceea.

Kensuke's Kingdom by Michael Morpurgo

Regatul lui Kensuke, de Michael Morpurgo, care va apărea în curând la Editura Nemi, este o carte pentru copii (dar știți voi, nu numai copiii se pot bucura de ea). Ca să vă zic două vorbe despre subiect, este povestea unui băiat care naufragiază pe o insulă, dar, spre deosebire de Robinson Crusoe, nu prea învață să supraviețuiască singur, ci primește ajutor neașteptat de la un locuitor misterios al insulei. Cine este acesta și ce preț trebuie să plătească protagonistul pentru mâncarea și apa de fiecare zi, veți descoperi citind cartea. Mie mi-au plăcut stilul de povestitor al lui Morpurgo, descrierile insulei și ale călătoriilor pe mare și, nu în ultimul rând, povestea emoționantă în sine. Vă mai zic numai că traducerea îmi aparține și că sper să vă placă. 🙂

Măștile fricii by Camelia CavadiaMăștile fricii, de Camelia Cavadia, Editura Trei, 2016. Un nume și o carte de care am tot auzit vorbindu-se, așa că am fost foarte curioasă. Romanul pune în prim plan problema violenței în familie și ideea predeterminării: violența e văzută ca un lucru nu atât dobândit prin experiențele proprii, prin exemplul părinților, cât înăscut și descoperit chiar împotriva voinței proprii. Recunosc că eu am fost mai atentă la scriitură, la partea stilistică, la vocile personajelor, și mai puțin impresionată de povestea în sine, ceea ce a mers împotriva curentului general. Mulți dintre cunoscuții mei care au citit-o s-au declarat tulburați și emoționați și cred că, în cazul lor, cartea Cameliei Cavadia a funcționat ca un catharsis. Așa că, avertisment: este posibil să vă identificați cu personajele și să vă regăsiți  în situațiile descrise și să vă puneți întrebări existențiale. Iar ăsta e un lucru bun la o carte, nu? 🙂

Vinegar Girl by Anne TylerVinegar Girl, de Anne Tyler, apărută și la noi cu titlul Scorpia, la Editura Humanitas, traducere de George Volceanov. Romanul face parte din seria Hogarth Shakespeare, care „propune revizitarea capodoperelor shakespeariene de către scriitori de faimă internațională, care le reimaginează pentru secolul XXI”. Evident, romanul de față este o reinterpretare a piesei Îmblânzirea scorpiei, pentru care Shakespeare, la rândul lui, s-a inspirat dintr-o comedie italiană. Personajele, deși redenumite, păstrează aluzii la numele originale, situația este asemănătoare, dar totul este modernizat, actualizat. Amuzant și interesant, o lectură ușoară și plăcută de duminică după-amiaza sau de luat în concediu, pe plajă. 🙂

Chemarea cucului, de Robert Galbraith, pseudonimul vestitei J.K. Rowling, apărut la Editura Trei, 2013, traducere de Constantin Dumitru-Palcus. Un roman „clasic” cu detectivul morocănos și asistenta lui fâșneață, cu o intrigă complicată și mulți suspecți, cu o poveste personală și detalii despre fiecare pas al anchetei. Scris bine, ceea ce nu cred că e o surpriză. Mi-au plăcut și cele două personaje principale, Cormoran și Robin, și felul în care a fost înfățișată lumea modei, și legăturile subtile dintre diversele destine din carte, dar cel mai mult mi-a plăcut numele detectivului. :))) Cred că o să-l mai urmăresc, dat fiind că acesta este doar primul volum dintr-o serie în care au apărut (deocamdată) trei volume ce îl au ca protagonist pe Cormoran Strike.

Cred că mă opresc aici cu impresiile, mare minune că am reușit să scriu și atât, mai mult din amintiri, că deja peste lecturile de mai sus s-au așezat alte câteva între timp, despre care poate, sper, o să scriu în curând la un moment dat. 🙂

 

Leave a Comment

Filed under Lecturi, Recenzii

Inocenții, de Ioana Pârvulescu

Inocenții, de Ioana Pârvulescu, Editura Humanitas, 2017

O minunăție de carte, care te cucerește de la primele rânduri și te ține cu zâmbetul în colțul gurii și cu nodul în gât pe parcursul celor aproape 350 de pagini. Nostalgie, bucurie, tristețe, curiozitate, jocuri, povești, întâmplări, lecții, amintiri din copilărie și conexiuni de mai târziu, bunici, părinți, unchi, mătuși, frați, verișori și, mai presus de toate, casa în care au locuit cu toții, toate se amestecă și țes un tablou plin de candoare, de bonomie și de farmec, în cea mai frumoasă carte despre copilărie și viața de altădată pe care am citit-o în ultima vreme sau poate în toate vremurile.

Povestea este spusă de Ana, mezina familiei, ajunsă acum la maturitate, și prin ochii ei vedem lucrurile și ca atunci, în copilăria petrecută în casa de pe Strada Maiakovski, fostă și viitoare Sf. Ioan, din Brașov, în plină perioadă comunistă, dar și ca acum, cu înțelegerea și înțelepciunea date de înaintarea în vârstă. Casa cu toate ungherele ei, străzile dimprejur, copacul cel înalt în jurul căruia cei patru copii se adunau să-și împărtășească secrete, să facă planuri și să inventeze jocuri și povești, hotelul ARO vechi și muntele, fie că este vorba despre Tâmpa, fie despre traseele în Postăvaru sau în Caraiman, sunt tot atâtea crâmpeie de fericire, într-o lume și un timp marcate totuși de lipsuri materiale, de restricțiile regimului comunist și de supărările inerente oricărei familii.

Istoria familiei se împletește cu jocurile copiilor, orice poveste sau întâmplare este prilej de educație, la care contribuie din plin nu numai întrebările iscoditoare ale părinților, unchilor, mătușilor sau bunicilor, ci și uriașa bibliotecă de unde copiii își iau și fac schimb de povești în lunile lungi de iarnă. Discuțiile codate ale adulților (și faimoasa înjurătură „Porcu’ de Ninel!”) trădează o realitate pe care copiii nu o înțeleg încă, iar verișorii, deși formează un grup compact, sunt bine individualizați: Dina cu iubirile ei trecătoare și o înțelegere mai profundă a lucrurilor, Doru cu firea lui tăcută, dar atentă, Matei cu ideile trăznite și Ana care se străduiește să se țină după ei și să nu fie mai prejos. Prin ochii ei, fiecare rudă capătă proporții epice, fiecare expresie este interpretată literal, nu metaforic, și fiecare joc, secret sau apropo este înțeles cu întârziere.

Câteva citate dintre cele pe care mi le-am notat, ca să vă faceți o idee despre cât de frumos știe să scrie Ioana Pârvulescu:

Eu cred că fiecare om trebuie să aibă un secret al lui, ca să fie cu adevărat frumos. Şi mai cred că fiecare carte trebuie să aibă o viaţă secretă a ei ca să fie cu adevărat bună. Secretele astea nu-i bine să fie dezvăluite decât oamenilor încăpători pe dinăuntru. Când îţi pierzi un secret sau îl află cine nu trebuie e ca şi cum te-ai împuţina, ca şi cum ai scădea în înălţime în loc să creşti. Dar dacă-l spui unui om cu suflet mare, asta te întăreşte. Secretele cărţilor dăinuie ani de zile. Cărţile care au un secret pot fi citite şi după o sută de ani, şi după o mie de ani. De obicei scriitorul le-a scris pentru că a avut o mare durere tainică sau ca să înveselească pe cineva trist sau ca să uite că el însuşi e foarte bolnav sau ca să câştige dragostea cuiva care nu-l băga în seamă sau ca să pună un strop de aventură în viaţa lui monotonă. Dar asta nu trebuie să se vadă în carte, cartea se preface că nu ştie secretul scriitorului. Şi scriitorul se preface faţă de carte că nu-i cere să-şi dezvăluie ascunzişurile, o lasă chiar să-l mintă. Dar secretul adevărat există totuşi şi îl leagă pe scriitor de carte, şi-apoi leagă cartea de cititori.

*

Acest „tocmai atunci” apărea mereu pomenit la evenimentele petrecute în oraşul Stalin. Am înţeles mai târziu de ce: viaţa personală îşi permite, în anumite momente, să se lupte şi chiar să învingă istoria, s-o ia în râs şi-n răspăr. Uneori trăieşti câteva scurte momente de rai, în mijlocul iadului. Îmi plăcea deosebit de mult când mama sau tata ne povesteau despre lucruri din lumea de dinaintea naşterii noastre. Era aproape la fel ca atunci când citeam.

*

Era plin şi de alte flori cărora nu le ştiam numele şi de fluturi coada-rândunicii, care parcă aplaudau cu aripile trecerea noastră. Am observat că pe partea exterioară a aripilor culorile erau mai şterse, abia îi puteai distinge de ierburile din jur, dar pe interior, când se întindeau pentru câteva clipe pe flori, erau o splendoare, iar desenul de pe aripi căpăta ochi şi sens. Mi-am dat seama mai târziu că şi la unii oameni e la fel: în exterior par şterşi, adaptaţi la mediu, dar când îşi etalează interiorul, şi asta se întâmplă de-obicei când se îndrăgostesc, sunt cu totul alţii, frumos desenaţi şi coloraţi, devin deodată plini de miez şi de ochi. Mai târziu am aflat că dragostea e oarbă. Eu cred exact contrariul, că dragostea are ochii cei mai buni.

*

Îmi plăcea ideea cu mormintele. Ca toate noutăţile, avea ceva misterios şi teribil. Nu ştiam încă ce înseamnă să-ţi pese de un mormânt, pentru că o bucată de pământ ţi-a înghiţit un om.

*

Mama căuta să ne scoată din cap superstiţiile cu care veneam, ciorchine, de la copiii de pe stradă, de la Cici, Ică, Livi, Radu, Mari şi toţi ceilalţi. Odată, când mai crescusem un pic, i-am spus că am aflat că iadul e plin de pucioasă. Atâta i-a trebuit mamei: „Pucioasă înseamnă sulf! E o substanţă solidă, gălbuie şi are un miros urât. Dar e foarte folositoare, există în flinte şi în natură, la noi sunt izvoare sulfuroase la Pucioasa, unde se duce lumea să-şi trateze reumatismul, de exemplu. Şi când o să-l citeşti pe Homer, o să dai de sulf şi-n Iliada, chiar ca semn al lui Zeus, de altminteri e folosit ca leac încă din Antichitate. Dacă iadul ar exista, şi în el ar fi pucioasă, s-ar duce lumea la băi, acolo, să-şi vindece tot felul de boli şi ar scăpa de dureri! Iadul ar deveni staţiune balneară”. Dacă dădeam de mucegai, care pe alte mame le făcea să-şi iasă din fire, mama spunea: nu-i nimic, obţii din el penicilină, şi brânza cu mucegai e cea mai bună. Mereu lega viaţa de chimie într-un mod uimitor.

*

La un an după ce s-au căsătorit, mama şi tata au plecat într-o excursie în doi, în Bucegi, că altele, mai îndepărtate, nu-şi permiteau sau nu li se permiteau. Amândoi ştiau munţii şi regulile lor limpezi şi severe, pe care ni le-au transmis şi nouă: să-i iei totdeauna în serios, să-i respecţi, să nu te porţi ca un descreierat, să nu urli, să nu tai copaci, să nu smulgi flori cu rădăcină, ca să le regăseşti în acelaşi loc, să-ţi dozezi efortul şi mâncarea din rucsac, şi, mai ales, să fii prudent până la ultimul pas, până în ultimul ceas. Să-ţi calculezi timpul în aşa fel încât să ai loc şi pentru întârzieri neprevăzute.

Mi-a mai plăcut mult și finalul, dar nu îl preiau aici din motive evidente, vă las să-l descoperiți singuri. Și vă asigur că naturalețea, farmecul și dragostea cu care Ioana Pârvulescu povestește despre toate personajele, locurile și întâmplările de atunci te fac, indiferent dacă ai trăit sau nu în Brașov, în anii ’60 sau mai târziu, să nu mai vrei să lași cartea din mână, nici să se termine prea curând. Eu îi sunt recunoscătoare că a scris-o și o așez cu drag printre cărțile mele preferate din toate timpurile.

4 Comments

Filed under Recenzii