Tag Archives: recenzii

Ce am mai citit (10)

Vai, vai, de la sfârșitul lui septembrie n-am mai scris o recenzie pe blog! Când a trecut timpul? Să recuperăm, așadar, cu obișnuita trecere în revistă, numai că de data asta s-au adunat cam multe să le menționez pe toate, prin urmare o să fac o selecție.

Persepolis: The Story of a Childhood (Persepolis, #1)Persepolis: The Story of a Childhood, de Marjane Satrapi, traducere în engleză de Mattias Ripa, Pantheon, 2004

 

Persepolis 2: The Story of a Return (Persepolis, #2)

Persepolis 2: The Story of a Return, de Marjane Satrapi, traducere în engleză de Anjali Singh, Pnatheon, 2005

Primul meu roman grafic, pentru care m-au pregătit mai demult, în copilărie, benzile desenate cu Pif și Rahan, iar după mai mulți ani cele cu Asterix și Obelix sau Harap Alb. În cazul de față, autoarea pune accentul pe istoria și situația politică a Iranului, care se împletesc cu povestea de viață personală, de-a lungul copilăriei, adolescenței și maturității acesteia. Violența, interdicțiile, propaganda, revolta, teama și lipsa de libertate sunt prezentate simultan cu viața de familie, relațiile cu prietenii, viața la școală, descoperirea unei conștiințe politice, naționale și sociale, cu aventurile adolescentei Marjani în străinătate, cu revenirea în țara natală, relațiile ei amoroase etc. În pofida gravității temelor abordate, textul este plin de umor și de informații utile, așa că mi se pare în același timp o lectură educativă și distractivă. Recomand!

Tetralogia Rabbit, de John Updike: Fugi, Rabbit (traducere de Antoaneta Ralian și George Volceanov), Întoarcerea lui Rabbit și Rabbit e bogat (traducere de George Volceanov), apărute la Humanitas, și ultimul volum, în engleză, Rabbit at Rest, Random House Trade, 1996

Nu mă așteptam să-mi placă așa mult Updike, dar am fost uimită de talentul lui de stilist și de răbdarea cu care și-a construit personajele, pe fundalul unei Americi în schimbare de-a lungul câtorva decenii. Pe parcursul a patru volume pline de realism american, Updike spune povestea unui fost sportiv, un tânăr ratat într-o viață de familie pe care nu și-o dorește, plafonat într-un orășel banal, ca agent de vânzări, și care se hrănește cu gloria trecutului, dar și povestea unui Rabbit din ce în ce mai în vârstă, confruntat cu viața de familie, cu dramele și revelațiile ei, pe fundalul transformărilor politice, sociale și culturale din anii ’60-’80. Misoginism, rasism și puritanism se îmbină cu tragedii personale, numeroase scene de sex, consum de droguri, discuții despre politică, societate și familie, toate avându-l în centrul lor pe personajul memorabil al lui Rabbit. Romanele trec prin mai multe perioade, medii și registre lingvistice, așa că traducerea trebuie să fi fost un tur de forță. Țin minte că mi-am tot subliniat pasaje care mi-au atras atenția și cuvinte sau expresii neîntâlnite până atunci și sper ca la un moment dat să găsesc și răspunsuri la cele câteva întrebări cu care am rămas în minte.

Sapiens: A Brief History of Humankind

Sapiens. A Brief History of Humankind, de Yuval Noah Harari, Harvill Secker, 2014, apărută și în limba română cu titlul Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, la Polirom, 2017, traducere de Adrian Șerban

O carte de non-ficțiune despre istoria omenirii, așa cum o arată și titlul, care vine cu câteva teorii interesante și, în plus, are meritul de a oferi informații într-un limbaj accesibil și plăcut. Plecând de la apariția omului, trecând prin câteva revoluții (cognitivă, agrară, științifică, biotehnologică) și ajungând până în prezent, cu un ochi spre viitor, Harari comprimă în peste 400 de pagini istorie, sociologie, religie, cultură, știință și arată că oamenii sunt principalul factor de schimbare (și nu neapărat una pozitivă). Istoricul israelian a scris și o continuare, Homo Deus: scurtă istorie a viitorului, care se pare că va apărea tot la Polirom.

Rugul

Rugul, de György Dragomán, traducere de Ildikó Gábos-Foarță, Polirom, 2015

O carte despre primii ani de după revoluție, o fetiță rămasă orfană și relația cu bunica ei, într-un orășel (ce aduce cu Târgu Mureș), și obsesiile trecutului. Deși am avut prea puține în comun cu fetița protagonistă, ceva din atmosfera evocată m-a dus cu gândul înapoi în timp, la anii ’90, la străduțele prăfuite ale orașului meu, la discuțiile și comportamentele de atunci, văzute prin ochii unui copil. Ăsta mi se pare un lucru extraordinar!
Apoi, mi-a plăcut că narațiunea se face prin cuvintele unui copil, la timpul prezent. Te ancorează mai puternic în poveste și în viața interioară a personajului principal. Mi-au plăcut bunica, stropul de magie, felul în care poveștile din trecut se intercalează printre întâmplările din prezent, trecerea de la copilărie la adolescență a Emmei, secretele revelate încet, ideea de sacrificiu din dragoste, chiar dacă rezultatele au fost dezastruoase, lecțiile istoriei.
Mi-a plăcut mai puțin finalul, pentru că mi s-a părut cam heirupist, în stilul filmelor de acțiune, dar probabil a avut rolul lui (reconcilierea?). Oricum, stilul lui Dragomán mi-a amintit un pic și de Magda Szabo (Ușa), și de Agota Kristof (Trilogia gemenilor) – e ceva aspru, dur, tăios în vocea autorilor maghiari (cei pe care i-am citit eu până acum, deloc mulți), dar care scormonește în tine, emoționează și lasă o urmă adâncă. Jos pălăria! 🙂

How to Be Both

How to Be Both, de Ali Smith, Penguin, 2014, apărută și în română cu titlul Cum să fii și una, și alta, traducere de Carmen Scarlet, Editura Univers, 2015

Ali Smith continuă să mă uimească de fiecare dată, așa că, e oficial, rămâne una dintre autoarele mele preferate!  Romanul de față e inventiv ca formă – structurat în două părți care pot fi citite în orice ordine (care, de altfel, diferă în funcție de ediția cumpărată), dar și ca stil și conținut. În ediția mea, vocea lui George a fost prima, așa că mi-a fost mai ușor să avansez cu lectura: mi-a plăcut enorm personajul lui George, cu suferința ei la moartea mamei, obsesia pentru limbă și gramatică, descoperirea sinelui și a atracției fizice/spirituale, inteligența, umorul, discuțiile personale dintre mamă și fiică (a căror relație mi-a amintit puțin de mama și fiica din Where’d You Go, Bernadette, de Maria Semple). Jocurile de cuvinte ale lui Ali Smith geniale, ca de obicei!

A doua parte, despre un pictor italian renascentist, pentru care mama și apoi fiica fac o obsesie, este mai criptică la început, dar pe măsură ce citești, lucrurile se limpezesc. Mi-au plăcut registrul lingvistic diferit, pasiunea lui Francesco pentru pictură, forme și culori, poezia limbajului, povestea în sine.

Atenție, spoilere! Ce am admirat cel mai mult la întregul roman a fost dualitatea genurilor: George are nume de băiat, dar este fată, Francesco este o femeie care se dă drept bărbat, Francesco crede la început că George e băiat, discuțiile despre genuri dintre mamă și fiică, relația dintre George și H etc. Mi-au mai plăcut trecerile continue de la trecut la prezent (în perspectiva lui George) și viziunea asupra prezentului, nu lipsită de umor, a cuiva venit din trecut (în perspectiva lui Francesco). Ca și în cazul romanului There But For The, simt nevoia să recitesc și How to Be Both.

Trei săptămâni în Anzi Trei săptămâni în Anzi, de Marius Chivu, Humanitas, 2016

Cartea asta mi-a deschis apetitul pentru literatura de călătorie, din care am citit destul de puțin până acum (de exemplu, Jurnal de călătorie, de Nikos Kazantzakis). Dincolo de informațiile geografice, istorice, culturale, interesează și povestea în sine, iar fotografiile completează experiența. Am început-o precaută, mai mult din curiozitate, și am citit-o pe toată în aceeași seară (bine, până pe la 4 dimineața). Am aflat lucruri interesante, m-am și amuzat, dar cel mai mult pot să spun că m-a inspirat. O surpriză foarte plăcută, așa că o să caut și O săptămână în Himalaya, care o precede, dar și alte titluri, de alți autori (Bill Bryson mi-a atras atenția, dar și Paul Theroux, de care am citit numai ficțiune, și alte câteva nume de care am auzit recent în colecția de literatură de călătorie de la Polirom).

4 Comments

Filed under Recenzii

Hag-Seed, de Margaret Atwood

Hag-Seed, de Margaret Atwood, Hogarth Press, 2016

Aceasta este a treia carte citită de mine din cele 6 apărute în programul Hogarth Shakespeare (primele au fost Vinegar Girl / Scorpia, de Ann Tyler, după Îmblânzirea scorpiei,  și The Gap of Time / O paranteză în timp, de Jeanette Winterson, după Poveste de iarnă) și recunosc că mi-a plăcut cel mai mult. Am observat că nu sunt singura, Margaret Atwood fiind preferata mai multor cititori ai acestei serii de opere ale lui Shakespeare reinterpretate în cheie modernă.

Hag-Seed este versiunea din zilele noastre a piesei The Tempest / Furtuna, pe care Atwood o recreează pe mai multe niveluri:
– o dată, prin povestea principală sau, mai bine zis, cadrul romanului: Felix Phillips, regizor de teatru, este înlăturat de asociatul lui, Tony, cu ajutorul unui politician, Sal, și se auto-exilează într-un orășel, unde își coace ani la rând răzbunarea, la fel ca Prospero;
– a doua oară, prin punerea în scenă a piesei lui Shakespeare în închisoare, cu deținuți ca actori, regizați de Felix sub pseudonim, Mr. Duke (aluzie la Ducele de Milano, la fel cum toate numele, sunt de fapt, aluzii la numele inițiale ale personajelor lui Shakespeare);
– a treia oară, prin înscenarea din spatele spectacolului din închisoare, menită să-i pedepsească pe cei care l-au îndepărtat.

Atwood scrie foarte bine, ca de obicei, cu extrem de mare atenție la detalii, fără grabă, construindu-și încet planurile și asigurându-se că toate personajele, acțiunile, intențiile, gândurile și sentimentele sunt clar evidențiate. În pofida faptului că este, de fapt, o rescriere, o reinterpretare, mi s-a părut o operă originală, inteligentă și complexă, pentru că: trece prin mai multe registre (limbajul ales, îngrijit, intelectual al lui Felix/Duke, față de limbajul brut, needucat, al deținuților); folosește text și metatext, explicând personajele și motivațiile lor, acțiunea și posibilele urmări, astfel încât romanul acesta ar putea fi cu ușurință folosit ca material ajutător de studiu la cursurile de literatură sau de teatru; rescrie textul inițial sub formă de bucăți de rap, pentru a-l aduce în prezent și a-l face accesibil și apropiat și deținuților, cărora le aparține inițiativa în roman, dar și cititorilor reali ai cărții; improvizează recuzită și decoruri și, mai ales, jonglează cu cele trei planuri.

Ar trebui totuși să fac mențiunea că eu, ca absolventă de Litere și interesată și de teorie, am apreciat metatextul, dar este posibil ca pasionații de literatură „convențională” să găsească partea aceasta plictisitoare sau nelalocul ei într-un roman. Eu cred că este interesantă și, așa cum am spus, ca material didactic, dar și pentru că îi ajută și pe cititorii care nu sunt familiarizați cu piesa lui Shakespeare sau au uitat detaliile să-și aducă aminte personajele și acțiunea. În plus, în economia romanului este plauzibilă pentru că, prin intermediul acestor analize, Felix/Duke îi ajută pe deținuții-actori să înțeleagă, să-și însușească și să joace personajele.

Un lucru pe care l-am apreciat în toate romanele din serie, citite până acum, a fost corespondența dintre povestea lui Shakespeare și povestea modernă, plecând de la numele personajelor și relațiile dintre ele, până la acțiune, sentimente și urmări, cu elementele moderne adăugate pentru a aduce totul în zilele noastre (ca să dau doar câte un exemplu, jocurile video din O paranteză în timp sau șoarecii de laborator și motivația ecologistă din Scorpia). Ei bine, Atwood duce lucrurile și mai departe în Hag-Seed, făcând aluzii amuzante la diferențele acestea culturale și de mentalitate, remarcând, de pildă, că încălzirea globală nu era o preocupare pe vremea lui Shakespeare.

Și ca să zic două vorbe și despre titlul romanului, Hag-Seed este un apelativ jignitor al lui Caliban care, literal, înseamnă sămânță de scorpie, adică o aluzie la faptul că acesta este progenitura unei vrăjitoare. În roman, Felix vine cu ideea (care mi-a plăcut mult și pentru care Atwood a declarat că a folosit Shakespeare Insults Generator) ca deținuții să nu folosească decât înjurături luate din piesă. Prin urmare, într-un context modern, cu pușcăriași de toate națiile și cu tot felul de trecuturi dubioase, discuțiile sunt presărate cu înjurături în limba lui Shakespeare, Hag-Seed fiind cea mai frecventă dintre ele. Asta și pentru că actorii din roman se identifică cel mai mult cu Caliban, monstrul, cel respins de lumea civilizată, cu porniri sălbatice, dar și cu înclinații artistice, ocărât de toată lumea și tânjind după libertate.

O să închei cu o observație și despre Miranda, pentru că nu am zis nimic despre ea. Fiica lui Prospero în piesa lui Shakespeare, crescută pe insulă, aflată constant sub amenințarea lui Caliban și obiect al protecției tatălui său, aceasta își găsește un dublu corespondent în povestea modernă a lui Atwood: pe de o parte, fiica decedată de mică a lui Felix, care îl însoțește permanent în gânduri, aproape ca o fantomă, și pe cealaltă parte, o actriță cam paradoxală, o feministă care înjură, dar și face prăjituri și împletește la andrele, o femeie puternică fizic, care ar putea bate un bărbat, dar care este suficient de sexi și sensibilă și primește propuneri romantice de la mai mulți bărbați în roman.

Da, pe măsură ce mă gândesc la cartea asta și scriu despre ea, îmi dau seama că mi-a plăcut foarte mult, cel mai mult, și că inteligența din spatele construcției și talentul incontestabil de scriitoare al lui Atwood fac din Hag-Seed o lectură de neratat pentru amatorii de literatură / metaliteratură bună. Dacă v-am convins, stați cu ochii pe aparițiile noi editoriale, pentru că romanul urmează să fie publicat și în limba română. Aici găsiți mai multe detalii despre ce a fost deja tradus la Humanits Fiction și ce mai urmează din programul Hogarth Shakespeare. Sper că v-am convins să le încercați!

 

5 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

Nautilus, de Ioana Bâldea Constantinescu

Nautilus, de Ioana Bâldea Constantinescu, Editura Humanitas, 2017

De trei zile, de când am terminat de citit Nautilus, de Ioana Bâldea Constantinescu, tot încerc să formulez niște impresii, să scriu măcar câteva rânduri ca să-mi fixez imaginile întipărite în memorie, dar nu-mi găsesc cuvintele. A fost o lectură așa de surprinzătoare și de impresionantă, încât încă mă minunez și mă întreb cum de e posibil ca cineva să știe atâtea lucruri interesante și să scrie atât de bine.

Titlul mă ducea cu gândul mai degrabă la submarine și aventuri pe mare, nicidecum la o structură așa de complexă, care pendulează între trecut și prezent, trecând prin mai multe povești, legate între ele de teme comune. Astfel, pe de o parte, avem de-a face cu o poveste medievală de dragoste, dintre vraciul evreu Yaakov și soția sa, Miriam, care se revelează treptat și ascunde misterul dispariției acesteia din urmă. Yaakov o îngrijește, printre alții, pe regina Blanche de Navarre, pasionată de obiecte frumoase, rare, de decorațiuni și artă, și care, prin fascinația pe care o exercită asupra unui doctorand din zilele noastre, Marc, asigură legătura cu prezentul. Marc, pasionat la rândul lui de istoria medievală, de cabinetele de curiozități și cochiliile de melci, își scrie lucrarea în Paris, unde o cunoaște pe Luna. Deși Luna devine iubita lui Marc, ea este prea legată de sora ei, Arabella, și de fiul autist al acesteia, Octavian. Povestea lor de viață este la fel de emoționantă, iar rândurile dedicate trăirilor și comportamentului copilului autist mi s-au părut nu numai fascinante, ci și foarte realiste.

Cercurile sunt laitmotivul romanului Nautilus. Ele apar și în cochiliile colecționate de Blanche, și în scoicile folosite de Yaakov pentru leacurile lui, și în desenele obsesive ale lui Octavian, și în pasiunea lui Marc, și în felul în care totul se învârte în cerc, în aceeași rutină dureroasă din care nu e scăpare, pentru că Yaakov nu se poate desprinde de Miriam, Arabella nu poate renunța la Octavian, iar Luna nu poate renunța la cei doi și la trecutul ei, nici măcar pentru Marc. Fiecare trăiește în lumea lui, ciudat și singuratic ca un inorog întemnițat, dornic de altceva, dar neputincios.

Parisul, un alt liant, se transformă sub ochii noștri, fiind ba plin de miresmele leacurilor magice ale lui Yaakov, ba vibrând de vocea sopranei vecine cu Marc sau de muzica rock rusească, ba obiect al plimbărilor celor doi îndrăgostiți, ba loc de reîntâlnire dintre Arabella și tatăl de mult dispărut al copilului ei bolnav, ba, prin subteranul metroului, locul în care Marc își va găsi moartea într-un stupid accident și locul în care inspectorul de poliție își va desfășura ancheta, forțând personajele să-și amintească, să sondeze în interiorul lor, să povestească și să se povestească.

Ioana Bâldea Constantinescu a îmbinat armonios informațiile dobândite prin documentare și în virtutea activității ei de jurnalist cu propria imaginație, în pagini inteligent construite. A reușit să dea atenție detaliilor din lumi așa de diferite și totuși să creeze o poveste închegată, să ne plimbe permanent între trecut și prezent, arătându-ne puncte comune și contraste, să spargă povestea în numeroase fragmente, pe care apoi să le aducă împreună, dezvăluindu-ne misterele și uimindu-ne în permanență.

Nautilus mi s-a părut un roman excepțional și nu numai că simt nevoia să-l recitesc, dar mă și bucur că autoarea lui este româncă și că pot să-l recomand fără rezerve oricui se declară reticent în privința literaturii române contemporane. Bineînțeles că abia aștept să citesc și romanul de debut al autoarei, Dincolo de portocali, și orice cărți care îi vor purta semnătura de acum încolo.

 

Leave a Comment

Filed under Lecturi, Recenzii