Tag Archives: Publica

The Tender Bar. A Memoir, J.R. Moehringer

The Tender Bar. A Memoir, J.R. Moehringer, Hachette Books, 2006

Versiunea în limba română: Dulcele Bar. Memorii, Editura Publica, Colecția Narator, traducere de Paul Slayer Grigoriu

The Tender Bar / Dulcele bar a lui Moehringer era una dintre cărțile acelea pe care îmi doream mereu să le citesc, dar o amânam pentru un moment tihnit, în care să pot s-o savurez așa cum credeam eu că se cuvenea. O carte pe care toată lumea o lăuda și mă îndemna să o caut. Un pom lăudat la care m-am dus cu coșul plin de speranțe, mai ales după ce citisem autobiografia lui Andre Agassi, Open, o mare revelație pentru mine și una dintre cărțile de 5 stele de anul trecut, la care Moehringer contribuise (substanțial, cred).

Mi-am făcut, în sfârșit, timp pentru ea în vacanța dintre ani, și am am citit-o cu plăcere, aproape fără pauze, devorând povestea copilăriei, adolescenței și tinereții autorului, cu inerentele probleme familiale, sentimentale și profesionale, toate având în centrul lor, ca etern punct de sprijin și școală a vieții, BARUL. M-am amuzat de limbajul unchiului Charlie, adoptat de copilul J.R., m-am înduioșat la poveștile familiei și obișnuiților barului, m-am enervat pe tânărul J.R. că prea își irosea timpul și talentul, și, în toate căutările lui, i-am admirat talentul de scriitor.

Totuși, tocmai din cauza așteptărilor despre care vă spuneam la început, am avut tot timpul senzația că trebuie să fie ceva mai mult de atât, ceva care să mă impresioneze până la lacrimi, să mă facă să exclam Wow!, să rând în hohote, să reiau fragmente doar pentru frumusețea lor. A fost nevoie să treacă vreo două luni ca lucrurile să se mai așeze, să se sedimenteze și să-mi dau seama că atmosfera și personajele încă îmi sunt proaspete în minte, că încă îmi place să recitesc anumite pasaje, că în paginile astea e nu numai o poveste de viață, cu bune și cu rele, ci talent autentic de povestitor și o experiență de lectură de neratat. Acum pot să spun cu convingere că The Tender Bar / Dulcele bar e o carte de memorii pe care mă bucur că am citit-o și pe care o recomand sincer.

Mai jos, câteva citate preferate:

WE WENT THERE FOR EVERYTHING WE NEEDED. WE WENT there when thirsty, of course, and when hungry, and when dead tired. We went there when happy, to celebrate, and when sad, to sulk. We went there after weddings and funerals, for something to settle our nerves, and always for a shot of courage just before. We went there when we didn’t know what we needed, hoping someone might tell us. We went there when looking for love, or sex, or trouble, or for someone who had gone missing, because sooner or later everyone turned up there. Most of all we went there when we needed to be found.

*

Sometimes I felt so alone that I wished there were a bigger, longer word for alone.

*

Like nothing else, words organized my world, put order to chaos, divided things neatly into black and white. Words even helped me organize my parents. My mother was the printed word—tangible, present, real—while my father was the spoken word—invisible, ephemeral, instantly part of memory. There was something comforting about this rigid symmetry.

*

They taught me to say the word “fuck,” gave me this word as if it were a pocketknife or a good suit of clothes, something every boy should have. They showed me the many ways “fuck” could release anger, scare off enemies, rally allies, make people laugh in spite of themselves. They taught me to pronounce it forcefully, gutturally, even gracefully, to get my money’s worth from the word. Why inquire meekly what’s going on, they said, when you can demand, “What the fuck?” They demonstrated the many verbal recipes in which “fuck” was the main ingredient. A burger at Gilgo, for instance, was twice as tasty when it was a “Gilgo fucking burger.”

*

“You must do everything that frightens you, JR. Everything. I’m not talking about risking your life, but everything else. Think about fear, decide right now how you’re going to deal with fear, because fear is going to be the great issue of your life, I promise you. Fear will be the fuel for all your success, and the root cause of all your failures, and the underlying dilemma in every story you tell yourself about yourself. And the only chance you’ll have against fear? Follow it. Steer by it. Don’t think of fear as the villain. Think of fear as your guide, your pathfinder.”

*

My mother is the printed word, my father is the spoken word, Sheryl is the slurred word.

*

I wanted to explain that books didn’t have the same explicit purpose as tools, that there wasn’t a clear difference between when books were in use and when they weren’t. I took pleasure from their presence, enjoyed seeing them lined up on my shelves and floors. They were the only redeeming feature of my squalid apartment. My books kept me company, cheered me up. Furthermore, because every book I’d owned as a boy was mildewed from the basement or missing its front cover, I was fussy about my books. I didn’t write in the margins or dog-ear the pages, and I never loaned them, especially not the first editions given to me by the editors of the Times Book Review when I did my little author interviews. But I couldn’t say any of this to Bob the Cop because it would have sounded ungenerous, so I told him that he was welcome to stop by the next day and help himself to whatever books I wasn’t using.

*

Sinatra’s voice, I said, is the voice most men hear in their heads. It’s the paradigm of maleness. It has the power men strive for, and the confidence. And yet when Sinatra is hurt, busted up, his voice changes. Not that the confidence goes away, but just beneath the confidence is a strain of insecurity, and you hear the two impulses warring for his soul, you hear all that confidence and insecurity in every note, because Sinatra lets you hear, lays himself bare, which men so seldom do.

*

I saw that we must lie to ourselves now and then, tell ourselves that we’re capable and strong, that life is good and hard work will be rewarded, and then we must try to make our lies come true. This is our work, our salvation, and this link between lying and trying was one of my mother’s many gifts to me, the truth that always lay just beneath her lies.

 

Leave a Comment

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

Cărți de octombrie

N-am mai scris de ceva vreme aici și poate vă întrebați ce mai fac. Ei bine, lucrez de zor la o traducere nouă, un thriller psihologic cu recenzii bune pe internet și o prezentare cel puțin incitantă pe coperte. Deocamdată, nu știu ce să spun despre el, dar cred că și din cauză că eu, oprindu-mă asupra fiecărei fraze, fiecărui cuvânt, îl citesc cu încetinitorul și poate ratez ceva, fiorul ăla care te face să nu poți lăsa cartea din mână. Nici n-aș putea să n-o las din mână, fiindcă ar însemna să traduc non-stop. 🙂 Nu vreau să o citesc înainte pentru că, nefiind o carte în care accentul se pune pe stil, ci pe acțiune, odată ce aș pierde atuul necunoscutului, al suspansului, nu mi-ar mai rămâne mare lucru. Recunosc totuși curiozitatea care ia amploare pe parcursul lecturii, efectul de surpriză de la finalul capitolelor, ramificarea acțiunii și adâncirea personajelor. Aștept să ajung la marele final, ca să-mi fac o părere mai susținută, deocamdată am trecut de prima treime și număr paginile…

cu-ultima-suflareCe altceva mai fac? După primele două volume din Elena Ferrante, despre care puteți citi în articolul precedent, nu m-am mai aventurat în nimic intens, am preferat lecturi mai puțin solicitante. Am răsfoit Cu ultima suflare, de Paul Kalanithi, Editura Nemira, traducere de Monica Șerban, și – cu riscul să-mi sară lumea în cap – mărturisesc că nu mi-a plăcut. Adică mi-a părut rău că un tip așa de inteligent și de tânăr s-a îmbolnăvit și a murit, dar dincolo de empatia pentru o dramă umană, cartea în sine nu mi-a stârnit alte sentimente. Am văzut-o mai degrabă ca pe un exemplu de literatură motivațională, cu mesajul: nu ceda nici măcar în fața amenințării bolii sau a morții, poți profita din plin de zilele care ți-au mai rămas de trăit. Pentru mesaje de genul ăsta, însă, prefer să citesc ceva mai bine scris (și mă gândesc la Our Souls at Night, de Kent Haruf, care mi-a scăpat printre degete, dar pe care tot o s-o citesc cândva). În ciuda reclamei – „Cartea a inspirat sute de mii de oameni din întreaga lume, devenind imediat bestseller, tradus în zeci de țări, a fost bestseller New York Times  și cea mai bună carte pe Amazon în ianuarie 2016” – pe mine nu m-a impresionat, dar poate printre voi sunt curioși sau adepți ai genului.

dscn7117Am mai citit Eu o să vorbește drăguț cândva, de David Sedaris, apărută la Editura Publica, traducere de Ruxandra Tudor. (În paranteză fie spus, am savurat și vinul primit odată cu cartea, un roze bun din colecția Rose Far Niente de la Vincon). Este o colecție de povestiri destul de haioase, despre diverse experiențe din viața autorului, de la copilăria într-un orășel american, la viața în New York, eforturile lui de a învăța franceza și viața într-un sătuc din Franța și la Paris. Bune fix cum am avut eu nevoie de ele, pentru relaxare și tranziție între două cărți mai acaparante (hm, e drept că știu ce m-a acaparat ultima oară, dar nu știu care va fi următoarea lectură intensă – aștept inspirația de moment, ca de obicei).

istoria-snobismuluiÎn fine, acum mă delectez cu Istoria snobismului, de Frederic Rouvillois, apărută la Editura Nemira, în traducerea Irinei Negrea. Este o istorie foarte bine documentată despre apariția și formele snobismului de-a lungul timpului, o lectură interesantă din care însă nu reușesc să citesc prea multe pagini pe seară din motive evidente de oboseală. Autorul trece prin mai multe momente și domenii în care snobismul s-a manifestat în grade diferite de intensitate, cum ar fi: goana după particula nobiliară „de” din societatea franceză, adoptarea englezismelor (cuvinte, modă, influențe de toate felurile), folosirea religiei (de exemplu, actele de binefacere ale catolicilor), consumul de bucate sau băuturi rare sau scumpe, practicarea anumitor sporturi, îmbrăcarea după o anumită modă etc.

Am aflat lucruri fascinante, mi-am notat citate și am zâmbit la ironiile fine ale lui Frédéric Rouvillois. Ce mi-a plăcut, pe lângă aspectul informativ și stilul elegant, a fost faptul că, deși îi ironizează, autorul le și recunoaște meritele snobilor – fără ei, societatea nu ar fi evoluat și multe lucruri bune nu s-ar mai fi întâmplat. Mi-a plăcut mult și traducerea Irinei Negrea. Recomand călduros cartea tuturor și pentru informații, și pentru plăcerea lecturii și pentru că, veți vedea, e un pic de snobism în fiecare dintre noi.

În afară de muncă și de lecturi, am început să merg la sală, o activitate extrem de utilă și necesară pentru ăștia ca mine care stau toată ziua țepeni la laptop. După ce, la început, am plecat de acolo tremurând din toate încheieturile, de ziceai că mă dezmembrez ca în desene animate, acum sunt în faza în care doar gâfâi puternic și plec epuizată după o oră de activitate intensă (fetele alea scot untul din mine, nu-i de glumă). Mă gândesc totuși că o să ajung și în stadiul în care voi putea să exersez liniștită (dacă nu cumva e oximoron ăsta) în timp ce și ascult ceva interesant. Am câteva cărți audio care-mi fac cu ochiul și le folosesc mental pentru a mă motiva, dacă mai era nevoie.

Mno, cam așa e octombrie pentru mine până acum. Voi cu ce vă lăudați?

14 Comments

Filed under Lecturi