Tag Archives: Polirom

Blestemul copilei de zăpadă alintate nr. 64

Spuneam la un moment dat că mă simt destul de obosită la sfârșit de an și că probabil voi aborda lecturi mai ușurele, de relaxare, în perioada imediat următoare. S-ar potrivi numai bine cu vacanța de iarnă și cu sărbătorile, cu leneveala la care visez și cu timpul liber promis, dar până să ajung acolo, aș vrea să trec în revistă ultimele titluri citite.

blestem-curgerea-timpuluiBlestem curgerea timpului, de Per Petterson, Editura Univers, 2014, traducere de Karmen Bålko

Despre cartea asta am scris doar câteva rânduri pe Goodreads și nici acum nu intenționez să dezvolt prea mult. Mai citisem It’s Fine by Me de același autor și îmi plăcuse, dar aici am găsit un stil și o atmosferă diferite, care, deși m-au dus cu gândul la Javier Marias și Lydia Davis, nu m-au atras ca în cazul lor, ci mai degrabă mi-au îngreunat lectura. Așadar, am citit cu destule poticneli și am terminat-o doar pentru că nu voiam să abandonez. Au fost lucruri care mi-au plăcut, cum ar fi căutarea sinelui de către protagonist/narator, incursiunile lui constante în trecut, care scot la iveală o familie destul de tulburată și câteva alegeri de viață cam neinspirate, referințele literare, vulnerabilitatea lui, pe care nu se teme să și-o arate, peisajul norvegian…

Bine, bine, privind în retrospectivă, poate că nu merita chiar două steluțe pe GR, ci trei :D, dar – vă spun drept – m-a cam plictisit și asta se iartă greu unei cărți. Altora le-a plăcut, însă, așa că poate e doar o chestie de gust sau de moment prost ales pentru mine. Eu intenționez să caut Out Stealing Horses/La furat de cai, despre care am auzit numai de bine.

Copila de zapadaCopila de zăpadă, de Eowyn Ivey, Editura Polirom, 2012, traducere de Veronica D. Niculescu

Vaaaai, ce carte drăguță! :)) Serios, romanul ăsta e un fel de poveste pentru oameni mari, în care realitatea crudă din Alaska anilor ’20 se îmbină cu un strop de magie, de speranță, dragoste și prietenie. Este povestea clasică a unui cuplu trecut de tinerețe care și-a dorit mult un copil, dar n-a putut să-l aibă, așa că atunci când copilul mult dorit se arată, chiar și sub o formă mai ciudată, cei doi nu ezită să-l adopte și să-l iubească…

Mi-a plăcut și ideea în sine, și, mai ales, modul în care autoarea a știut să descrie trăirile celor doi soți izolați în Alaska, viața grea de acolo, transformările pe care copilul le-a adus în viața lor, ideea de libertate și sacrificii, de natural și supranatural, de dragoste care unește și alină…

E un basm minunat pe care vi-l recomand mai ales acum, în prag de iarnă!

Later edit: Am descoperit mai târziu un promo scurt, care poate va avea impact mai mare decât cele câteva rânduri de mai sus. Vă invit să-l vedeți, e o mică bijuterie:

Alint - Gary-AjarAlint, de Emile Ajar (Romain Gary), Editura Univers, 2015, traducere de Irinel Antoniu

Emile Ajar este pseudonimul lui Romain Gary, despre care am mai povestit un pic când am scris despre Ai toată viața înainte. Și aici, ca și acolo, Ajar/Gary se dovedește un maestru în arta limbajului, a jocurilor de cuvinte, a exprimărilor atipice. Personajul principal este domnul Cousin, un tip foarte singur în marele Paris, care adoptă un piton de 2,20 m, pe care îl numește Alint, care să-i aline singurătatea. El trăiește într-o lume proprie, în care întâlnirile întâmplătoare din lift cu o colegă de serviciu (o negresă sexi) sunt pentru el o înțelegere secretă și preludiul unei căsătorii, iar diversele persoane de la care cere sfaturi privind hrana și bunăstarea animalului său de companie îi devin prietene, chiar dacă, în realitate, acestea îl privesc ca pe un ciudat.

Felul său de a vorbi este extraordinar, particular, plin de noduri și întortocheat, ca pitonul său, cu care se și confundă până la urmă. Alături de umorul negru, tristețea și singurătatea lui, aceste trăsături fac din Cousin/Alint un personaj unic, ce stârnește în egală măsură emoție, compasiune, înțelegere, dar și amuzament. Unele comentarii deloc „corecte din punct de vedere politic” în ziua de azi (a se vedea observațiile despre negri și arabi) ne-ar putea duce cu gândul la înclinații rasiste din partea autorului, dar având în vedere faptul că el însuși era imigrant (lituanian de origine), cred că mai degrabă acestea se voiau o ironizare a unei anumite atitudini din societatea franceză a anilor ’70. Romanul ar putea fi citit și în cheie ecologică și/sau politică (am găsit o analiză mai minuțioasă aici).

Și pentru că e sfârșit de an și mi-am început deja bilanțul (cu topul de data trecută), am fost curioasă să văd și câte cărți am reușit să citesc anul ăsta. Eu respinsesem ideea de provocare de pe Goodreads, ca să citesc în continuare de plăcere, nu de obligație (îmi repugna ideea că și în lecturi aș avea de împlinit un obiectiv, ca în corporație sau în orice organizație care se respectă :p). Dar după ce am pierdut ceva timp răsfoind toate articolele de anul ăsta ca să fac o numărătoare, mi-am dat seama că un asemenea instrument este util dacă vrei să ții evidența cărților citite. Prin urmare, anul viitor cred că voi accepta provocarea, doar din acest motiv. În sfârșit, revenind, până acum (în 2015) am dat gata cam 64 de cărți, ceea ce înseamnă o medie de 5 cărți pe lună. Nu e rău deloc, zic eu, iar intensificarea lecturii pentru mine e în mare parte meritul blogului și al bloggeritului. Faptul că am cu cine să discut despre cărți, de la cine să primesc idei de lectură și cui să recomand, la rândul meu, e un mare stimulent. Așa că eu vă spun tuturor un simplu Mulțumesc!, iar dacă voiați să citiți mai mult și nu știați cum, iată o soluție! 🙂

Later edit: Chiar a doua zi dimineață după ce am publicat articolul ăsta, Goodreads mi-a trimis o sinteză a lecturilor mele pe 2015. Frumos din partea lui! 🙂 Așa cum îi ziceam și Laviniei în mesajul de mai jos, acolo nu am trecut toate cărțile, așa că apar numai 46, dar tot e frumoasă statistica. Ce să zic? La mai multe, nu? 🙂

Statistica GR 2015

4 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

David Grossman

Prima mea întâlnire cu David Grossman s-a produs în aprilie anul acesta, când, atrasă de titlu, am citit romanul său Cartea de gramatică interioară. Am povestit deja cât de impresionată am fost de stilul lui poetic, muzical, extraordinar de frumos, precum și de povestea în sine. Săptămâna aceasta am avut bucuria să asist din public (unul destul de numeros, găzduit de Clubul Țăranului de la MȚR) la o seară cu scriitorul israelian, organizată de Editura Polirom și moderată de Cătălin Ștefănescu.

David Grossman

(Poză preluată de pe pagina de Facebook a evenimentului)

Încă de la început, David Grossman și-a captivat audiența cu modul său calm, bonom, sincer și foarte plăcut de a vorbi; și a vorbit despre cărțile sale, despre procesul scrierii, în special după producerea unei tragedii în viața personală, despre familia sa, despre atentatele recente de la Paris, despre război și statul israelian și despre necesitatea păcii.

Dintre romanele sale, l-a menționat pe cel mai recent, Un cal intră într-un bar, și a povestit chiar câteva scene, suficient cât să-mi confirme interesul (cumpărasem deja un exemplar la fața locului, înainte de începerea evenimentului). Protagonistul, un stand-up comedian, ridiculizează totul în mod agresiv și vulgar până când este confruntat de o femeie-copil care îl cunoștea de când erau mici și care exclamă dezamăgită: „Dar erai un băiat bun!” Acest episod declanșează în mintea personajului principal amintiri din copilărie despre moartea unuia sau ambilor părinți, nici el nu știe, pentru că nimeni nu i-a spus. Indiferența, măștile, umorul folosit ca armă și introspecția par să fie teme explorate în acest roman, dar vă povestesc mai multe după ce-l citesc.

Cartea de gramatică interioară este chiar despre familia sa. M-a amuzat că, la întrebarea tatălui său dacă cineva din afara familiei va înțelege oare ceva din cartea aceasta, David Grossman a răspuns arătându-i fiecare apariție a unei noi traduceri. „Vezi, mai înțeleg și alții!”

Până la capătul pământului – un roman început cu 3 ani și 3 luni înainte de moartea fiului său în război, despre o mamă al cărei fiu este plecat în război și care este convinsă că, atâta timp cât ea nu va fi acasă să primească vestea morții lui, aceasta nici nu se va întâmpla. Prin urmare, pleacă într-un pelerinaj în care aproape că răpește un bărbat pe care îl iubise în tinerețe și îi povestește necontenit acestuia despre fiul ei, sperând, încercând să-l țină astfel în viață. Un roman premonitoriu și terapeutic, în același timp, pentru că reîntoarcerea la lucrul asupra multiplelor versiuni ale romanului l-a ajutat pe autor să facă față mai ușor morții propriului fiu.

Următoarea carte, Căderea din timp, chiar a fost dedicată supraviețuirii după moartea copilului. Iar apropo de versiunile unui roman, David Grossman a declarat că romanele sale au, în medie, 20-25 de versiuni până să ajungă la forma finală, ceea ce mi se pare enorm: de câtă răbdare, atenție, detașare ca să poți privi totul cu un ochi proaspăt, și de cât perfecționism este nevoie pentru a cizela un roman în 25 de versiuni? Cum știe când să se oprească? Răspunsul său (parafrazez):

Atunci când scriu, îmi place să descopăr povestea, personajele, nu știu dinainte sfârșitul și nu mă gândesc dinainte la ce vor crede cititorii. Cercetarea și faptele sunt mai puțin importante, ceea ce contează este atmosfera, nuanțele redate, muzicalitatea. Caut melodia din fiecare poveste, fie că vorbim despre dialog, fie despre fluxul conștiinței. Atunci când simt că știu prea mult, mai mult decât cititorul, mă opresc, fiindcă vreau ca cititorul să scrie povestea odată cu mine.

Alte idei care mi-au plăcut și pe care le-am reținut:

I hope my books are an invitation to people to expose themselves to all of human situations, just like I do when I write.

Why do I write? I could answer: to make sense of life, but the truth is I love telling stories.

Peace will not only allow us to survive from one catastrophe to the next, but to live a full, normal life.

Ioana Petridean, traducătoarea a trei dintre romanele sale, a adăugat că, citindu-l pe David Grossman, și-a dorit ca toată lumea să poată înțelege limba ebraică pentru a-l putea citi în original. Venind de la o traducătoare, acesta este, cred, cel mai mare compliment care i se poate face unui scriitor. 🙂

Eu mă declarasem deja admiratoare înfocată a scriitorului israelian după lectura unui singur roman, iar la cât de încântată am fost de prezența lui la MȚR, abia aștept să le citesc și pe celelalte. Un scriitor excelent, dublat de un om care a lăsat o impresie de bunătate, de sinceritate, de echilibru și de decență; un scriitor celebru care mi-a strâns mâna când mi-a dat autograful și mi-a spus că și mama lui poartă același nume ca mine; un om care a știut să creeze o atmosferă extraordinară și așa o comuniune cu publicul încât sala l-a aplaudat în picioare.

V-am convins să-l citiți? 🙂 Dacă nu am reușit eu, citiți interviul acordat Mediafax, interviul acordat ziarului Adevărul, sau impresiile lui Constantin Piștea de la același eveniment, consemante pe Bookhub.

5 Comments

Filed under Evenimente

Lecturi de weekend

Nu știu cum v-ați petrecut voi ultimul weekend din august, dar eu am fost la munte, așa cum vă anunțam prin pozele de pe Facebook încă de vineri de la prânz. Știu, știu, v-am cam ofticat că unii dintre voi erați încă la birou, iar eu deja pusesem cortul pe malul pârâului, sub stânci, în marginea pădurii și citeam la umbră, în susurul apei și ciripit de păsărele. 🙂 Bine, hai că nu mai răsucesc cuțitul în rană, despre cum am petrecut la munte vă zic data viitoare, sper, deocamdată vă zic doar ce am citit.

Umilirea, de Philip Roth, Editura Polirom, 2010, traducere de Ana-Maria Lișman

De Philip Roth citisem doar The Human Stain și aveam de gând de ceva vreme să citesc Portnoy’s Complaint (Complexul lui Portnoy) și American Pastoral (Pastorala americană). Iată însă că m-am oprit mai întâi la acest roman, atrasă probabil de dimensiunile sale reduse (sunt 190 de pagini în format mic, pe care le-am citit într-o seară fără somn).

Pe scurt, subiectul romanului se învârte în jurul unui actor bătrân care și-a pierdut talentul și, odată cu el, curajul de a mai juca. Pe vremuri era admirat și ovaționat în roluri complexe, acum se blochează și este incapabil să mai intre în pielea personajelor și să mai rostească și cele mai simple replici. Prin urmare, refuză să se mai facă de râs și se internează într-o clinică. De aici, viața i se schimbă, în peisaj apar diverse personaje, inclusiv o iubită, iar noua turnură pare să-i dea și lui, și nouă speranța într-o renaștere, numai că, preveniți de titlul romanului, nu prea ne putem lăsa convinși.

În mare, acesta este un roman despre îmbătrânire și efectele ei, despre felul în care suntem percepuți de ceilalți, inclusiv de oameni pe care-i credeam prieteni, atunci când sunt la mijloc interesele lor, despre încercarea de a ne ridica după un eșec și lucrurile sau oamenii care ne motivează suficient de mult, despre limitele și slăbiciunile fiecăruia, despre viață și moarte. Un roman grav, din care nu lipsesc scenele de sex, o fostă iubită geloasă și hărțuitoare, o crimă justificată (?), câteva încercări de sinucidere, furia și dezamăgirea, demoralizarea și speranța – un amestec care este posibil să vă lase un gust amar sau, dimpotrivă, să vă trezească apetitul și pentru alte romane de Roth.

Interpretul grecInterpretul grec, de Max Davidson, Editura Humanitas, 2005, traducere de Cornelia Bucur

După un roman grav, a urmat unul comic, și ce alegere mai bună decât Colecția Râsul lumii, de la Humanitas? Sigur că mi-am comandat această carte atrasă de titlu, curioasă să văd ce fel de personaj ar putea fi un interpret de conferință. Mărturisesc că am râs în hohote la lectura acestui roman: Davidson are un umor spumos, personajul lui intră în tot felul de încurcături, iar firea lui sarcastică și zăpăcită te face să-l îndrăgești încă de la început. O nevastă cicălitoare, o iubită alunecoasă, un congresman american corupt, niște afaceri necurate în care sunt implicate autoritățile thailandeze, mafia rusească, traficanți de droguri, criminali și o mulțime de răsturnări de situație.

Dacă aveți chef de o lectură relaxantă și amuzantă, Interpretul grec este o alegere bună, indiferent dacă aveți sau nu tangențe cu acest domeniu. Un mic cuvânt de avertisment, totuși: să nu vă închipuiți măcar o clipă că munca interpreților este așa ușoară sau neprofesionistă cum reiese din acest roman, sau că toți interpreții sunt în stare să vorbească sau să traducă din/în cincisprezece limbi. Știind ce presupune munca de interpretare, m-am revoltat la diferite remarce răuvoitoare ale autorului, cum ar fi aceea că „Meseria lor nu era dintre cele mai fascinante: erau simpli funcționari, portavoci care repetau fără să gândească banalitățile altora” sau la descrierea haosului din organizarea unei conferințe internaționale și din cabina de interpretare. Dar nu am putut să mă supăr pe el, la fel cum nu am putut să-i iau în serios glumele cam incorecte din punct de vedere politic la adresa grecilor, pentru că am înțeles că totul făcea parte dintr-un scenariu menit să stârnească râsul cititorilor. Și pot să afirm cu siguranță și cu zâmbetul pe buze că obiectivul a fost atins.

4 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii