Tag Archives: Polirom

Sfîrșitul, Attila Bartis

Sfîrșitul, Attila Bartis, Editura Polirom, 2017, traducere de Marius Tabacu

Am citit cartea asta încet, în tihnă (titlul altui roman de Bartis), pentru că nici nu cred că se poate citi altfel. Mi s-a părut un bildungsroman destul de apăsător, cu multe referințe istorice, care m-au trimis pe Wikipedia să citesc despre revoluția din Ungaria și despre diverse personalități politice, în care naratorul povestește despre sine și familia sa pe fundalul perioadei comuniste. Romanul e destul de sumbru nu numai pentru că în el este vorba despre o istorie tristă de familie, cu bunici solitari sau nebuni, un tată care a făcut închisoare pentru că s-a opus tancurilor rusești împărțind farfurii cu supă, cu o figură maternă obsedantă etc., ci pentru că protagonistul este marcat pe viață de această istorie și vede totul în gri. Mai exact, în alb și negru, fotografic, cu un ochi extraordinar de atent la detaliu și compoziție, și cu obsesia analizării propriilor trăiri și pe ale altora.

Spuneam că mi s-a părut un bildungsroman pentru că îl însoțim pe protagonist din copilărie, când e fericit să spele vase cu mama, în adolescență, când își pierde un părinte și îl recâștigă pe celălalt, de-a lungul poveștilor lui bizare de descoperire a sexualității, în perioada tinereții și a marii lui iubiri, Eva, în perioada maturității artistice, până la vârsta a doua, când (spoiler alert) își descoperă, în sfârșit, fericirea.

Mi-au plăcut mult împărțirea pe capitole scurte, cu titluri sugestive, lipsa aproape completă a dialogului și folosirea preponderentă a vorbirii indirecte, formarea unor cuvinte compuse prin alipirea unor expresii sau nume cu semnificație aparte, tot ce ține de arta fotografică, adică multe dintre considerațiile din roman (inclusiv aluziile la artiști sau fotografii celebre), talentul (știința?) de a puncta când și când niște idei, senzații, imagini cât se poate de puternice.

Senzația apăsătoare, sumbră, bolnăvicioasă pe alocuri m-a însoțit și la alți autori maghiari (Agota Kristof, mai ales în Trilogia gemenilor, György Dragomán, cu Rugul, Magda Szabó, cu Ușa, până și Sándor Márai, cu Lumânările ard până la capăt), dar chiar dacă asta le face cărțile un pic mai greu de digerat, tot merită citite și le recomand oricând.

Vă las, ca de obicei, cu câteva (bine, multe) citate și cu îndemnul de a căuta și citi romanul.

…povestea familiei mele nu este una aparte, nu e ieşită din comun, ci se înscrie, cu toate individualităţile sale, în prototipul familiilor ungureşti. Sau poate chiar în cel al familiilor neevreieşti din clasa de mijloc din Europa Centrală.

Destre sfinţenia lui Bunicuandrásszabad, doar atît: că trimitea slăninile înapoi în şpais şi că nimeni nu l-a văzut vreodată beat, dar după moartea lui s-au găsit în podul din dos două sute nouăzeci de sticle de palincă goale. Fiecare avea lipită cîte o etichetă pe care scria data şi un titlu de carte: 2-5 iunie, Moş Goriot, 9-11 noiembrie, Mănăstirea din Parma, 3-13 februarie, Fraţii Karamazov.

Cum spuneam, nu aşteptam să primesc nimic de la nimeni, dar măcar mă simţeam acasă. Cînd e în străinătate, omul nu se uită în cutia poştală.

Totuşi nu consider că am făcut bine, ci doar că nu am înfăptuit răul. De altfel, nu pun mare preţ pe conştiinţă, fiindcă poţi comite cele mai mari josnicii cu conştiinţa curată.

Există femei pe care se vede asta din prima clipă. Mai bine zis, fiecare femeie are măcar o singură dată în viaţă o asemenea clipă. În care, dacă ar vrea, ar putea să-l ademenească şi pe Cristos de pe cruce. Poate că nu e atît de puternică decît o singură dată şi poate că nici nu se foloseşte de puterea ei. Pentru că nu-i dă voie conştiinţa. Sau educaţia. Totuşi se bucură de această atotputernicie asupra întregului univers fie şi doar pentru o singură clipă din viaţa ei.

Sunetele şi pauzele sînt cam ca luminile şi umbrele dintr-o fotografie. Nu trebuie neapărat ca o fotografie să reprezinte o execuţie ca să te facă să ţi se strîngă inima. Alb, negru, alb, negru, porumbel, alb, negru – de fapt e suficient şi-atît. Cînd am fotografiat-o o dată pe Éva, i-am arătat fotografia lui Kertész de la New York, în faţa zidului cu porumbelul care-şi ia zborul. Atît de singură să fii, i-am spus eu. Bine, mi-a răspuns ea.

…o absolventă pe nume Adél Selyem, care, spre deosebire de ceilalţi profesori, avea halatul descheiat. Purta o bluză albă, costum negru, poşetă neagră, avea pielea albă, părul negru, unghiile albe. Era ca o fotografie în alb-negru pe care cineva începuse să o coloreze cu mîna şi deocamdată nu avea decît buzele înroşite. Pînă şi ochii îi erau cenuşii.

De fapt nimic nu e mai aproape de moarte ca fotografia.

Purta un palton gri trei sferturi şi colanţi groşi. Albi. Avea părul lins, lung pînă la umeri, faţa îngustă, simetrică, inexpresivă. Ca toate feţele simetrice. Sau cel puţin aşa mi se părea mie în lumina felinarelor de pe stradă, care tocmai se aprinseseră. Doar în privire avea ceva diabolic. Chiar dacă ceea ce noi considerăm adeseori diabolic este doar clipa în care, din confruntarea dintre patimă şi interdicţie, patima iese învingătoare.

…mă obişnuisem încă din copilărie cu ideea că toate bibliotecarele sînt între două vîrste, triste şi splendide.

Cine vine de departe poate să spună ce vrea.

Habar n-aveam ce înseamnă kitsch. Auzisem cuvîntul numai în legătură cu lucruri care mie îmi plăceau. Kitsch erau carpeta de la tanti Erzsike, peştele de sticlă din România de pe radioul lor, floarea-de-colţ înrămată deasupra lui. Credeam că tot ce-i plăcea Mamei mele îmi plăcea şi mie. Mie îmi place kitschul, i-am spus eu Tatei. Bine, atunci hai să-i ducem Mamei vaza, iar ţie-ţi luăm hornarul. Eram foarte bucuros. Am plătit şi am pornit spre casă. Căram împreună cazanul, ţinîndu-l de cîte o toartă, iar în el stăteau împachetate în hîrtie vaza şi kitschul.

Apoi, pe strada Gheorghe Doja, în drum spre casă, Tata mi-a explicat că kitschul este opusul artei. Arta proştilor. Amurgurile şi căprioarele care se adapă sînt nişte minciuni. Adică nu sînt minciuni propriu-zise, fiindcă există amurguri, iar căprioarele se adapă. Ci sînt minciuni ca artă. Fiindcă vor să ne creeze impresia unei lumi idilice eterne. De parcă în viaţă n-ar exista răul, ci doar binele, nici urîtul, ci doar frumosul. La paisprezece ani Dürer i-a desenat mamei sale un portret cum nu mai era altul. Şi asta nu numai pentru că era un desenator excelent, ci şi pentru că a avut curajul să o deseneze pe mama lui în toată urîţenia ei. Cu acelaşi talent ar fi putut să deseneze şi un kitsch. Ar fi putut să deseneze un portret care să ne sugereze că mama lui era splendidă şi fericită, ca toate bătrînele. Şi ar fi fost un kitsch, dragul meu. În asta constă măreţia lui Dürer şi a celor asemenea lui. David al lui Michelangelo sugerează forţă, încredere şi tensiune. Fiindcă trebuie să-l înfrunte pe Goliat. În schimb hornarul acesta zîmbeşte de parcă să cureţi o viaţă întreagă hornuri pline de funingine ar fi cea mai mare bucurie a vieţii. Kitschul este pur şi simplu o minciună. Care încearcă să te facă să uiţi greutăţile vieţii. Să vezi lumea în roz. Acesta este kitschul.

3 Comments

Filed under Citate, Recenzii

Ce am mai citit (10)

Vai, vai, de la sfârșitul lui septembrie n-am mai scris o recenzie pe blog! Când a trecut timpul? Să recuperăm, așadar, cu obișnuita trecere în revistă, numai că de data asta s-au adunat cam multe să le menționez pe toate, prin urmare o să fac o selecție.

Persepolis: The Story of a Childhood (Persepolis, #1)Persepolis: The Story of a Childhood, de Marjane Satrapi, traducere în engleză de Mattias Ripa, Pantheon, 2004

 

Persepolis 2: The Story of a Return (Persepolis, #2)

Persepolis 2: The Story of a Return, de Marjane Satrapi, traducere în engleză de Anjali Singh, Pnatheon, 2005

Primul meu roman grafic, pentru care m-au pregătit mai demult, în copilărie, benzile desenate cu Pif și Rahan, iar după mai mulți ani cele cu Asterix și Obelix sau Harap Alb. În cazul de față, autoarea pune accentul pe istoria și situația politică a Iranului, care se împletesc cu povestea de viață personală, de-a lungul copilăriei, adolescenței și maturității acesteia. Violența, interdicțiile, propaganda, revolta, teama și lipsa de libertate sunt prezentate simultan cu viața de familie, relațiile cu prietenii, viața la școală, descoperirea unei conștiințe politice, naționale și sociale, cu aventurile adolescentei Marjani în străinătate, cu revenirea în țara natală, relațiile ei amoroase etc. În pofida gravității temelor abordate, textul este plin de umor și de informații utile, așa că mi se pare în același timp o lectură educativă și distractivă. Recomand!

Tetralogia Rabbit, de John Updike: Fugi, Rabbit (traducere de Antoaneta Ralian și George Volceanov), Întoarcerea lui Rabbit și Rabbit e bogat (traducere de George Volceanov), apărute la Humanitas, și ultimul volum, în engleză, Rabbit at Rest, Random House Trade, 1996

Nu mă așteptam să-mi placă așa mult Updike, dar am fost uimită de talentul lui de stilist și de răbdarea cu care și-a construit personajele, pe fundalul unei Americi în schimbare de-a lungul câtorva decenii. Pe parcursul a patru volume pline de realism american, Updike spune povestea unui fost sportiv, un tânăr ratat într-o viață de familie pe care nu și-o dorește, plafonat într-un orășel banal, ca agent de vânzări, și care se hrănește cu gloria trecutului, dar și povestea unui Rabbit din ce în ce mai în vârstă, confruntat cu viața de familie, cu dramele și revelațiile ei, pe fundalul transformărilor politice, sociale și culturale din anii ’60-’80. Misoginism, rasism și puritanism se îmbină cu tragedii personale, numeroase scene de sex, consum de droguri, discuții despre politică, societate și familie, toate avându-l în centrul lor pe personajul memorabil al lui Rabbit. Romanele trec prin mai multe perioade, medii și registre lingvistice, așa că traducerea trebuie să fi fost un tur de forță. Țin minte că mi-am tot subliniat pasaje care mi-au atras atenția și cuvinte sau expresii neîntâlnite până atunci și sper ca la un moment dat să găsesc și răspunsuri la cele câteva întrebări cu care am rămas în minte.

Sapiens: A Brief History of Humankind

Sapiens. A Brief History of Humankind, de Yuval Noah Harari, Harvill Secker, 2014, apărută și în limba română cu titlul Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, la Polirom, 2017, traducere de Adrian Șerban

O carte de non-ficțiune despre istoria omenirii, așa cum o arată și titlul, care vine cu câteva teorii interesante și, în plus, are meritul de a oferi informații într-un limbaj accesibil și plăcut. Plecând de la apariția omului, trecând prin câteva revoluții (cognitivă, agrară, științifică, biotehnologică) și ajungând până în prezent, cu un ochi spre viitor, Harari comprimă în peste 400 de pagini istorie, sociologie, religie, cultură, știință și arată că oamenii sunt principalul factor de schimbare (și nu neapărat una pozitivă). Istoricul israelian a scris și o continuare, Homo Deus: scurtă istorie a viitorului, care se pare că va apărea tot la Polirom.

Rugul

Rugul, de György Dragomán, traducere de Ildikó Gábos-Foarță, Polirom, 2015

O carte despre primii ani de după revoluție, o fetiță rămasă orfană și relația cu bunica ei, într-un orășel (ce aduce cu Târgu Mureș), și obsesiile trecutului. Deși am avut prea puține în comun cu fetița protagonistă, ceva din atmosfera evocată m-a dus cu gândul înapoi în timp, la anii ’90, la străduțele prăfuite ale orașului meu, la discuțiile și comportamentele de atunci, văzute prin ochii unui copil. Ăsta mi se pare un lucru extraordinar!
Apoi, mi-a plăcut că narațiunea se face prin cuvintele unui copil, la timpul prezent. Te ancorează mai puternic în poveste și în viața interioară a personajului principal. Mi-au plăcut bunica, stropul de magie, felul în care poveștile din trecut se intercalează printre întâmplările din prezent, trecerea de la copilărie la adolescență a Emmei, secretele revelate încet, ideea de sacrificiu din dragoste, chiar dacă rezultatele au fost dezastruoase, lecțiile istoriei.
Mi-a plăcut mai puțin finalul, pentru că mi s-a părut cam heirupist, în stilul filmelor de acțiune, dar probabil a avut rolul lui (reconcilierea?). Oricum, stilul lui Dragomán mi-a amintit un pic și de Magda Szabo (Ușa), și de Agota Kristof (Trilogia gemenilor) – e ceva aspru, dur, tăios în vocea autorilor maghiari (cei pe care i-am citit eu până acum, deloc mulți), dar care scormonește în tine, emoționează și lasă o urmă adâncă. Jos pălăria! 🙂

How to Be Both

How to Be Both, de Ali Smith, Penguin, 2014, apărută și în română cu titlul Cum să fii și una, și alta, traducere de Carmen Scarlet, Editura Univers, 2015

Ali Smith continuă să mă uimească de fiecare dată, așa că, e oficial, rămâne una dintre autoarele mele preferate!  Romanul de față e inventiv ca formă – structurat în două părți care pot fi citite în orice ordine (care, de altfel, diferă în funcție de ediția cumpărată), dar și ca stil și conținut. În ediția mea, vocea lui George a fost prima, așa că mi-a fost mai ușor să avansez cu lectura: mi-a plăcut enorm personajul lui George, cu suferința ei la moartea mamei, obsesia pentru limbă și gramatică, descoperirea sinelui și a atracției fizice/spirituale, inteligența, umorul, discuțiile personale dintre mamă și fiică (a căror relație mi-a amintit puțin de mama și fiica din Where’d You Go, Bernadette, de Maria Semple). Jocurile de cuvinte ale lui Ali Smith geniale, ca de obicei!

A doua parte, despre un pictor italian renascentist, pentru care mama și apoi fiica fac o obsesie, este mai criptică la început, dar pe măsură ce citești, lucrurile se limpezesc. Mi-au plăcut registrul lingvistic diferit, pasiunea lui Francesco pentru pictură, forme și culori, poezia limbajului, povestea în sine.

Atenție, spoilere! Ce am admirat cel mai mult la întregul roman a fost dualitatea genurilor: George are nume de băiat, dar este fată, Francesco este o femeie care se dă drept bărbat, Francesco crede la început că George e băiat, discuțiile despre genuri dintre mamă și fiică, relația dintre George și H etc. Mi-au mai plăcut trecerile continue de la trecut la prezent (în perspectiva lui George) și viziunea asupra prezentului, nu lipsită de umor, a cuiva venit din trecut (în perspectiva lui Francesco). Ca și în cazul romanului There But For The, simt nevoia să recitesc și How to Be Both.

Trei săptămâni în Anzi Trei săptămâni în Anzi, de Marius Chivu, Humanitas, 2016

Cartea asta mi-a deschis apetitul pentru literatura de călătorie, din care am citit destul de puțin până acum (de exemplu, Jurnal de călătorie, de Nikos Kazantzakis). Dincolo de informațiile geografice, istorice, culturale, interesează și povestea în sine, iar fotografiile completează experiența. Am început-o precaută, mai mult din curiozitate, și am citit-o pe toată în aceeași seară (bine, până pe la 4 dimineața). Am aflat lucruri interesante, m-am și amuzat, dar cel mai mult pot să spun că m-a inspirat. O surpriză foarte plăcută, așa că o să caut și O săptămână în Himalaya, care o precede, dar și alte titluri, de alți autori (Bill Bryson mi-a atras atenția, dar și Paul Theroux, de care am citit numai ficțiune, și alte câteva nume de care am auzit recent în colecția de literatură de călătorie de la Polirom).

6 Comments

Filed under Recenzii

Interior zero, de Lavinia Braniște

Interior zero, de Lavinia Braniște, Editura Polirom, Colecția EGO, 2016

Lavinia Braniște este traducătoare și autoare de proză scurtă. Interior zero este primul ei roman. Eu nu i-am citit povestirile, m-am aruncat direct asupra romanului, despre care auzisem mult de bine. Fiind amândouă absolvente de Litere și colege de branșă, mă așteptam să avem ceva afinități, dar nu bănuiam în ce măsură o să mă recunosc în personajul și în cartea ei.

Cristina, naratoarea, este o tânără care se străduiește să se adapteze într-un București despre care are păreri împărțite, la un loc de muncă unde nu-și folosește potențialul, la niște colegi cu care nu are nimic în comun; se zbate să supraviețuiască într-un mediu pe care începe să-l perceapă fizic ca nociv, să facă față privirilor critice și superficiale ale colegelor, să aibă o relație decentă cu șefa, o femeie de afaceri într-o lume a bărbaților; speră la relații, la o familie, la dragoste, la o casă a ei. În schimb, se plafonează într-un loc pe care nu-l suportă, dar care e călduț și îi plătește un salariu decent; se cramponează de bărbați/băieți care sunt neimplicați și distanți, nu vor să creeze așteptări, nu au nimic de oferit; se mută cu chirie tot într-o garsonieră îmbâcsită, plină de mucegai.

M-am revăzut acum zece ani pe când lucram în corporație, pe când locuiam într-o garsonieră îngrămădită și veche din Militari, pe când tentativele de relații se încheiau după o lună în plictiseală. Am recunoscut gândurile omului de litere care se îndepărtează de chemarea lui, relațiile defectuoase cu oamenii complet diferiți din mediul profesional, ba chiar și spaima coafezelor când le spuneam că vreau să mă tundă periuță, ani la rând, și propria ezitare de a face ceva radical pentru a avea viața pe care mi-o doream.

Lavinia scrie sincer, direct, simplu, fără artificii inutile și fără sentimentalisme ieftine. Și totuși am zâmbit amar din colțul gurii sau am râs pe alocuri sau m-am emoționat la dragostea de mamă. Scrie despre tineri dezorientați, singuri, poate nu destul de ambițioși sau de stăpâni pe ei, poate nu destul de hotărâți să-și schimbe viața. Scrie pentru cei care sunt sau au fost vreodată așa. Cel puțin asta a fost impresia mea și poate că, dacă citeam așa o carte acum zece ani, schimbarea în cazul meu ar fi venit mai repede. Iar dacă aș fi avut talent la scris, așa mi-ar fi plăcut și mie să scriu.

Mă pune să bag facturi în sistem și eu despart cifrele cu unghia pe ecran, în grupuri de câte trei, ca să-mi dau seama dacă sunt zeci sau sute de mii sau milioane. Pe mine de la bani mă ia amețeala.

Așa a înțeles ea să fie mamă. Să mănânce repede ce e mai prost, ca să-mi rămână mie ce e bun.

Pe internet găsești de toate, sunt zeci de site-uri, mă opresc pe unul care are diacritice.

Simt cu o miliardime de secundă înainte cum din cap pleacă impulsul electric care e trimis să-nflorească în colțurile gurii într-un zâmbet mulțumit. Îmi încordez gura și-l blochez, nu vrem ca Dan să întrebe ce-i? și să declanșeze o încâlceală de cuvinte din care ar trebui să înțeleagă orice altceva în afară de faptul că, de când mă văd cu el, cel mai mult investesc în blocarea gesturilor afective. Ca să nu vadă, să nu se sperie, să nu dispară.

… nu s-au scurs decât trei săptămâni, dar ne-am văzut aproape zilnic, mă sună seara să-mi spună noapte bună și dimineața să-mi spună bună dimineața, am întins amândoi cearșaful pe canapea, eu de un capăt și el de altul, i-am dat să-mi desfacă borcanul de dulceață când eu n-am putut. Viața m-a învățat că iubirea nu e în lucruri mai mari decât astea.

În hol mai rămâne suspendat o vreme mirosul de bărbat român între două vârste. Din ăla care e pe drumuri toată ziua și se descurcă.

6 Comments

Filed under Recenzii

Purity, de Jonathan Franzen

Purity, Jonathan FranzenPurity, de Jonathan Franzen, Farrar, Strauss and Guiroux, 2015

Am terminat de citit cartea asta acum câteva zile și sunt încă așa de plină de gânduri și de senzații, încât nu am reușit să-mi pun în ordine preaplinul și să scriu câte ceva și aici. Prin urmare, să nu vă mirați dacă rândurile de mai jos vi se vor părea alambicate, dar mi-e teamă că dacă nu-mi notez câte ceva acum, fie și numai câteva idei pe lângă câteva citate preferate, momentul va trece definitiv și totul va rămâne vraiște, în mintea mea.

Nici nu știu cu ce să încep, aș putea să vă zic direct concluzia, și anume că, dacă puteam să-i dau mai mult de 5 steluțe pe Goodreads, îi dădeam fără ezitare! Mi-a plăcut absolut tot la romanul ăsta: felul minunat în care Franzen stăpânește cuvintele și imaginile și te face să te îndrăgostești de stilul lui; construcția ingenioasă a romanului, cu 7 capitole în care perspectiva se schimbă de fiecare dată, ca și cum am avea o cameră de filmat rotativă care ne arată povestea și personajele dintr-un alt unghi și completează imaginea de ansamblu; personajele foarte interesante și complexe și felul în care autorul te poartă de la general la particular, de la observațiile făcute din afară de un alt personaj până la sondajul detaliat al celor mai adânci gânduri și sentimente; varietatea de subiecte abordate: iubirea cu diferitele ei forme și intensități (de copil pentru părinte, de părinte pentru copil, iubirea carnală, iubirea pură, iubirea obsesivă și înlănțuitoare – știu, știu, asta nu prea e iubire, nu? și totuși, Franzen vă poate spune altceva -, iubirea nedefinită care vine din nevoia neîmplinită de a avea un copil, iubirea neîmpărtășită, iubirea recunoscătoare, iubirea altruistă și tot așa); puterea, care stă în bani, în informație, în imagine; internetul și jurnalismul; viitorul planetei; fricile personale, de la teama de singurătate, de ratare, de pervertire a sinelui, la teama de a fi vulnerabil, de a fi descoperit, de a nu fi iubit; și, mai presus de toate, căutarea iubirii și a adevărului, a purității morale, într-o lume atât de coruptă.

Spuneam că mi-au plăcut personajele și poveștile lor, felul în care se întrepătrund și în care se schimbă perspectiva. Unul dintre lucrurile care m-au fascinat la Franzen a fost puterea lui de a se juca cu mintea cititorului: citeam despre Annabel și relația ei furtunoasă cu Tom și mă gândeam „Ce femeie îngrozitoare! Ce cumplit e să ai lângă tine pe cineva care îți răstălmăcește fiecare cuvânt și care te antrenează în certuri interminabile și istovitoare, care te epuizează psihic prin pretențiile ei și prin felul ei de a fi!”, doar ca pe urmă, în alt capitol, autorul să te ducă în mintea ei, să te facă nu numai să o înțelegi cumva, ci și să o îndrăgești. Și ăsta e doar un exemplu, în general, personajele se schimbă în funcție de cine și când le privește. Beauty is in the eye of the beholder, nu-i așa?

Vorbind despre frumusețe, ea este căutată și observată pe întreg parcursul romanului, la fel ca adevărul. Paradoxal, personajele care își aleg ca misiune să spună adevărul (Andreas, un fel de rebel internațional care și-a făcut un mod de viață din „scurgerea” de informații secrete, Tom și Leila, care sunt jurnaliști de investigație, chiar și Annabel, care trăiește după niște norme morale bine definite) sunt chiar cele care care îl ascund: Andreas ascunde o crimă și iubirea lui pentru Pip, Tom îi ascunde lui Pip faptul că el e tatăl ei, Annabel îi ascunde lui Pip tot trecutul ei, inclusiv numele adevărat, iar Leila își ascunde temerile și nesiguranța.

Ce mi-a mai plăcut? Complexitatea, inteligența, umorul, imaginile fugitive ale câte unui moment perfect sau descrierile obsedante ale unei situații sau temeri cu care poate te-ai confruntat și tu, cititor, în viața ta; faptul că ții minte și cel mai mărunt personaj, și cele mai banale detalii; mixul de sentimente contradictorii: iubire și ură, dependență și orgoliu, putere și teamă, singurătate și faimă; faptul că Franzen știe cum să te „prindă în gheare” încă de la primele pagini și nu-ți mai dă drumul nici măcar mult după ce ai terminat lectura; senzația de fericire și de recunoștință că există cineva acolo care scrie așa de bine și te face să mai vrei.

Până la urmă, îmi dau seama că nu v-am spus concret care este subiectul cărții, dar, credeți-mă, n-ar avea niciun rost să încerc să povestesc ceva. Vă las cu impresiile de mai sus și cu câteva (bine, multe!) citate, iar eu mă duc să caut următorul roman de Franzen!

P.S. Romanul a apărut și în limba română: Puritate, Editura Polirom, 2016, traducere de Iulia Gorzo 

Puritate, Franzen

…(the newspapers), which she read for the small daily pleasure of being appalled by the world.

…having grown up with no television, she had good language skills.

Seeing her again, after a week of merely imagining her, Andreas was overwhelmed by the contrast between love and lust. Love turned out to be soul-crippling, stomach-turning, weirdly claustrophobic: a sense of endlessness bottled up inside him, endless weight, endless potential, with only the small outlet of a shivering pale girl in a bad rain jacket to escape through. Touching her was the farthest thing from his mind. The impulse was to throw himself at her feet.

She opened her mouth against his cheek, a kind of kiss. They were partners, and it would have been natural to go inside the house and seal their partnership, and this was how he knew for certain that his love for her was pure: he pulled away and stood up. “Don’t you like me?” she whispered. “Actually, I love you.”

Before she left the church, it seemed necessary to both of them that they embrace, and what an odd embrace it was; what a sick transaction. She, who wasn’t capable of real love, pretended to love him while he, who really did love her, exploited her pretended love. He took refuge in the chamber of his mind where his purer love of Annagret was locked away.

“Fifty years of feminism, and women are still following their boyfriends.”

“The irony of the Internet,” she’d said to her at lunch one day, “is that it’s made the journalist’s job so much easier. You can research in five minutes what used to take five days. But the Internet is also killing journalism. There’s no substitute for the reporter who’s worked a beat for twenty years, who’s cultivated sources, who can see the difference between a story and a non-story. Google and Accurint can make you feel very smart, but the best stories come when you’re out in the field. Your source makes some offhand remark, and suddenly you see the real story. That’s when I feel most alive. When I’m sitting at the computer, I’m only half alive.”

…her feeling about all doomsday scenarios was Please make me the first person killed; but she’d forced herself to read accounts of Hiroshima and Nagasaki and what it was like to have had your skin burned off entirely and still be staggering down a street, alive. Not just for Pip’s sake did she want the Amarillo story to be large. The world’s fear of nuclear weapons was unaccountably unlike her fear of fighting and vomiting: the longer the world lasted without ending in mushroom clouds, the less afraid people seemed to be. The Second World War was remembered more for the extermination of Jews, more even for the firebombing of Dresden or the siege of Leningrad, than for what had happened on two August mornings in Japan. Climate change got more ink in a day than nuclear arsenals did in a year.

They should have had a baby. In a way, it was an immense relief not to have had one, not to have brought another life to a planet that would be incinerated quickly or baked to death slowly; not to have to worry about that. And yet they should have done it. Leila loved Tom and admired him beyond measure, she felt blessed by the ease of her life with him, but without a child it was a life of leaving things unspoken. Of cuddling in the evening, watching cable dramas together, inhabiting broad areas of agreement, avoiding the few hots spots of past disagreements, and drifting toward old age. Her sudden ardor for Pip was irrational but not senseless, not sexual but intense; compensatory. She didn’t know what exactly would come of permitting a newcomer into the nucleus of her and Tom, but she pictured a mushroom cloud.

“Here are two true things about fame,” he said. “One is that it’s very lonely. The other is that the people around you constantly project themselves onto you. This is part of why it’s so lonely. It’s as if you’re not even there as a person. You’re merely an object that people project their idealism onto, or their anger, or what have you. And of course you can’t complain, can’t even talk about it, because you’re the one who wanted to be famous.

“My accent is flawless! I’m the son of an English professor.” “You sound like the BBC. You’ve got to flatten your a’s. You haven’t really lived until you’ve said a like an American. They’re one of the glories of our nation. Say can’t for me.” “Can’t.” “Aaaaa. Caaaan’t. Like a bleating goat.” “Caaaaan’t.” “There you go. The British have no concept of what they’re missing.”

I considered, quite seriously, strangling her to death while I fucked her and then throwing myself in front of the 8:11 bus. The idea was not without its logic and appeal. But there were the bus driver’s feelings to consider …

Fog spilled from the heights of San Francisco like the liquid it almost was. On better days it spread across the bay and took over Oakland street by street, a thing you saw coming, a change you watched happening to you, a season on the move. Where it encountered redwoods, the most local of rains fell. Where it found open space, its weightless pale passage seemed both endless and like the end of all things. It was a temporary sadness, the more beautiful for being sad, the more precious for being temporary. It was the slow song in minor that the rock-and-roll sun then chased away.

Pip nodded, but she was thinking about how terrible the world was, what an eternal struggle for power. Secrets were power. Money was power. Being needed was power.

Power, power, power: how could the world be organized around the struggle for a thing so lonely and oppressive in the having of it?

They had the beauty of the second glance, the beauty that only revealed itself with intimacy.

19 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

Femeia de hârtie, de Rabbih Alameddine

Femeia de hârtieFemeia de hârtie, de Rabbih Alameddine, Editura Polirom, 2015, traducere din limba engleză și note de Mihaela Negrilă

Am terminat lectura târziu aseară și cu greu am reușit să adorm apoi din cauza noianului de gânduri care mi se învălmășeau în minte. Prea-plinul cerea să iasă, să se exprime, și am înțeles de ce cartea aceasta a stârnit atâtea laude în rândul cititorilor ei. Cred că a fost unul dintre cazurile fericite în care m-am dus cu folos la pomul lăudat. Cu ce să încep, așadar?

Rabbih Alameddine a dat un roman bogat și dens, un personaj pe care nu poți să nu-l îndrăgești, o imagine complexă a Beirutului cu normele sale sociale din anii ’50, cu vremurile grele din timpul războiului și cu occidentalizarea sa din ultima vreme, o voce puternică, independentă, feministă chiar, și, mai presus de toate, o călătorie (inițiatică poate) în literatura mondială. Să le luăm într-o ordine oarecare:

Aalyia, protagonista, este o bătrână arăboaică ce își deapănă amintirile intercalându-le cu referințe literare și culturale abundente sau, dacă schimbăm perspectiva, ne împărtășește din lecturile și concepțiile ei de viață pe fundalul propriilor amintiri. Astfel, suntem făcuți martori ai unei vieți însingurate, petrecute departe de familie, prieteni, vecini, oameni, în general, dar printre nenumărate cărți. Obligată să-și întrerupă studiile la 16 ani și să se mărite cu un bărbat în vârstă, impotent, lipsit de inteligență și de orice simț al umorului, Aalyia își câștigă libertatea și independența față de familie și de soț, devine o autodidactă, lucrează ca librar până la pensie și, timp de 50 de ani, traduce neobosită, după un sistem propriu, câte o carte pe an.

Confruntată cu lipsa afecțiunii din partea familiei și a bărbatului ei, cu ororile războiului și cu lupta pentru supraviețuire, cu abandonul singurului prieten și cu moartea timpurie a singurei prietene, cu limitările impuse de firea ei retrasă și antisocială, dar pe care și-o asumă cu mândrie, Aalyia găsește în cărți refugiu, companie, cunoaștere și fericire. Pentru ea, traducerea este mult mai mult decât muncă, hobby, dragoste, pasiune, dedicare; este un abandon total, o supunere față de un stăpân absolut:

Am făcut din traducere stăpâna mea și zilele nu mi-au mai fost atât de îngrijorător de cumplite. Proiectele de traducere îmi distrag atenția. Lucrez și zilele trec. (…)

Cred că uneori, nu tot timpul, atunci când traduc, capul îmi e precum lumina cerului. Fără nici un efort personal, sunt vizitată de fericirea deplină. Nu se întâmplă des, însă pot fi fericită când sunt în comuniune cu traducerea, stăpâna mea. Uneori cred că asta e de ajuns, câteva clipe de extaz într-o viață de plictiseală beckettiană. (…)

În aceste momente, nu mai sunt eu însămi cea obișnuită, cu toate acestea sunt din tot sufletul eu însămi, trup și suflet. În aceste momente, mă vindec de toate rănile. Mă așez la birou și, subit, nu doresc ca viața mea să fie altfel. Sunt acolo unde trebuie să fiu. Îmi crește inima de bucurie. Mă simt sacră.

Abundența de nume, titluri, citate, versuri și referințe culturale, în general, ar putea împărți cititorii în două categorii: cei care o văd excesivă, o paradă menită să impresioneze și care îngreunează cursul poveștii, și cei care o consideră o sursă constantă de bucurie (la recunoașterea unui nume sau titlu și la similaritatea impresiilor) și de inspirație (la întâlnirea unor nume noi ce îndeamnă la lectură). Nu știu dacă sunt mulți cei ce intră în prima categorie, însă eu m-am situat într-a doua și am regăsit autori și romane care îmi sunt dragi și mie (Marguerite Yourcenar cu Memoriile lui Hadrian, Coetzee, Javier Marias etc.), dar am și notat câteva nume noi pe care abia aștept să le descopăr (de exemplu, poeziile lui Fernando Pessoa/Alvaro de Campos/Ricardo Reis și Austerlitz de W. G. Sebald, de care vorbea și Coetzee în The Good Story și pe care mi-am cumpărat-o chiar ieri).

Aalyia alternează amintirile despre oamenii din viața ei cu trimiterile la diverse cărți, discuțiile vecinelor „vrăjitoare” cu teorii despre traducere, vizitele prin Beirut cu proprietățile muzicii simfonice, concepțiile avangardiste despre sex și independența femeii cu autoironia, relația tumultoasă și distantă cu mama ei cu armonia resimțită cu Hannah. Mi-a plăcut că singurătatea ei nu este numai povestită, adică reiese din întâmplări, ci și descrisă direct:

Eu citeam la biroul meu, ceva ce ea (Hannah – sublinierea mea) considera ca făcând parte din munca mea și, atentă cum era, îmi ținea companie, dar nu mă deranja. Eram două singurătăți profitând de pe urma unui răgaz permanent înviorat când ne aflam una în prezența celeilalte, două solitudini care își purtau reciproc de grijă.

sau doar sugerată:

A trecut foarte multă vreme de când am cumpărat un cadou pentru cineva.

sau

Joumana (ține în mână) o tavă pe care se află cafetiera ei sacră și patru cești. Sunt mișcată de grija lor prevenitoare. Eu am doar două cești în apartament.

Dincolo de talentul de povestitoare, dincolo de dragostea pentru literatură și muzica bună, dincolo de condiția ei asumată de „outsider” și de supraviețuitoare, Aalyia m-a surprins cu o atitudine foarte tranșantă în privința Israelului:

Sunt sigură că ați băgat de seamă că îmi displace Israelul, acest ridicol stat pigmeu care dă pe dinafară de îngâmfare, deși mulți dintre giganții pe care îi respect sunt evrei. Nu e nici o contradicție: mă identific cu outsiderii, cu alienații sau deposedații. Ca multe state naționale, inclusiv ca statul pigmeu-frate Liban, Israelul este o oroare.

Bineînțeles că imediat m-am gândit la David Grossman și la atitudinea lui față de statul israelian și față de război. De altfel, chiar ea îl menționează pe pagina următoare și atunci, oricât de dure ar părea afirmațiile ei, cred că trebuie privite în contextul războiului dintre Liban și Israel.

Cartea aceasta nu se citește atât pentru „povestea” în sine, cât pentru felul în care oamenii și poveștile lor se îmbină cu cărțile. De aceea, nu cred că cele ce urmează reprezintă „spoilers”, dar puteți să vă opriți aici din citit, dacă vreți. Deși titlul românesc este foarte sugestiv, titlul în engleză (Un Unnecessary Woman) are o subtilitate care în versiunea românească se pierde. Aalyia este o femeie care de 50 de ani traduce doar pentru a-și încuia apoi manuscrisele în cutii, depozitate în baie, fără să se gândească vreodată să le publice, fără să îndrăznească să le considere suficient de bune sau de interesante încât să bucure și pe alții; este o femeie fără legături cu familia sau vecinii și rămasă fără singura prietenă, Hannah; este o femeie care și-a dedicat toată viața cărților și care, deodată, se trezește lipsită de toată munca ei și, astfel, de singura utilitate pe care și-a văzut-o vreodată. Fără dovada singurului lucru care o făcea cumva necesară, viața ei își pierde brusc sensul, la fel ca a „evreilor necesari” din lagăre despre care povestise mai devreme. Și totuși…

Și totuși, la fel ca după o căsnicie scurtă și eșuată, ca după un război devastator, ca după moartea singurei prietene și înstrăinarea familiei, Aalyia renaște și de data asta și ceea ce părea un sfârșit iminent devine un nou început. Puterea și optimismul ce răzbat din finalul cărții se adaugă la lungul șir de emoții stârnite deja: înțelegere și chiar identificare până la un punct, compasiune, admirație, simpatie etc. Iar unele pasaje, ca să mă exprim plastic, pur și simplu m-au lovit în moalele capului:

Trebuie să existe vreun cuvânt în vreo limbă care să descrie angoasa pe care o trăiești când ajungi deodată față în față cu propriul viitor terifiant. Nu-mi vine nici unul în minte în limbile pe care le știu. Poate că există în swahili sau în sanscrită. Poate că reușesc să născocesc unul, precum Kuboaa al lui Hamsun. Poate că acest cuvânt este pur și simplu mamă.

Mă opresc aici, și-așa cred că recenzia asta e cam lungă, dar dacă ați avut răbdarea și curiozitatea să citiți până aici, nu pot decât să vă mai spun că vă îndemn călduros să căutați romanul și să-l citiți. Eu știu sigur că vreau să îl recitesc!

4 Comments

Filed under Citate, Lecturi