Tag Archives: Polirom

Sfîrșitul, Attila Bartis

Sfîrșitul, Attila Bartis, Editura Polirom, 2017, traducere de Marius Tabacu

Am citit cartea asta încet, în tihnă (titlul altui roman de Bartis), pentru că nici nu cred că se poate citi altfel. Mi s-a părut un bildungsroman destul de apăsător, cu multe referințe istorice, care m-au trimis pe Wikipedia să citesc despre revoluția din Ungaria și despre diverse personalități politice, în care naratorul povestește despre sine și familia sa pe fundalul perioadei comuniste. Romanul e destul de sumbru nu numai pentru că în el este vorba despre o istorie tristă de familie, cu bunici solitari sau nebuni, un tată care a făcut închisoare pentru că s-a opus tancurilor rusești împărțind farfurii cu supă, cu o figură maternă obsedantă etc., ci pentru că protagonistul este marcat pe viață de această istorie și vede totul în gri. Mai exact, în alb și negru, fotografic, cu un ochi extraordinar de atent la detaliu și compoziție, și cu obsesia analizării propriilor trăiri și pe ale altora.

Spuneam că mi s-a părut un bildungsroman pentru că îl însoțim pe protagonist din copilărie, când e fericit să spele vase cu mama, în adolescență, când își pierde un părinte și îl recâștigă pe celălalt, de-a lungul poveștilor lui bizare de descoperire a sexualității, în perioada tinereții și a marii lui iubiri, Eva, în perioada maturității artistice, până la vârsta a doua, când (spoiler alert) își descoperă, în sfârșit, fericirea.

Mi-au plăcut mult împărțirea pe capitole scurte, cu titluri sugestive, lipsa aproape completă a dialogului și folosirea preponderentă a vorbirii indirecte, formarea unor cuvinte compuse prin alipirea unor expresii sau nume cu semnificație aparte, tot ce ține de arta fotografică, adică multe dintre considerațiile din roman (inclusiv aluziile la artiști sau fotografii celebre), talentul (știința?) de a puncta când și când niște idei, senzații, imagini cât se poate de puternice.

Senzația apăsătoare, sumbră, bolnăvicioasă pe alocuri m-a însoțit și la alți autori maghiari (Agota Kristof, mai ales în Trilogia gemenilor, György Dragomán, cu Rugul, Magda Szabó, cu Ușa, până și Sándor Márai, cu Lumânările ard până la capăt), dar chiar dacă asta le face cărțile un pic mai greu de digerat, tot merită citite și le recomand oricând.

Vă las, ca de obicei, cu câteva (bine, multe) citate și cu îndemnul de a căuta și citi romanul.

…povestea familiei mele nu este una aparte, nu e ieşită din comun, ci se înscrie, cu toate individualităţile sale, în prototipul familiilor ungureşti. Sau poate chiar în cel al familiilor neevreieşti din clasa de mijloc din Europa Centrală.

Destre sfinţenia lui Bunicuandrásszabad, doar atît: că trimitea slăninile înapoi în şpais şi că nimeni nu l-a văzut vreodată beat, dar după moartea lui s-au găsit în podul din dos două sute nouăzeci de sticle de palincă goale. Fiecare avea lipită cîte o etichetă pe care scria data şi un titlu de carte: 2-5 iunie, Moş Goriot, 9-11 noiembrie, Mănăstirea din Parma, 3-13 februarie, Fraţii Karamazov.

Cum spuneam, nu aşteptam să primesc nimic de la nimeni, dar măcar mă simţeam acasă. Cînd e în străinătate, omul nu se uită în cutia poştală.

Totuşi nu consider că am făcut bine, ci doar că nu am înfăptuit răul. De altfel, nu pun mare preţ pe conştiinţă, fiindcă poţi comite cele mai mari josnicii cu conştiinţa curată.

Există femei pe care se vede asta din prima clipă. Mai bine zis, fiecare femeie are măcar o singură dată în viaţă o asemenea clipă. În care, dacă ar vrea, ar putea să-l ademenească şi pe Cristos de pe cruce. Poate că nu e atît de puternică decît o singură dată şi poate că nici nu se foloseşte de puterea ei. Pentru că nu-i dă voie conştiinţa. Sau educaţia. Totuşi se bucură de această atotputernicie asupra întregului univers fie şi doar pentru o singură clipă din viaţa ei.

Sunetele şi pauzele sînt cam ca luminile şi umbrele dintr-o fotografie. Nu trebuie neapărat ca o fotografie să reprezinte o execuţie ca să te facă să ţi se strîngă inima. Alb, negru, alb, negru, porumbel, alb, negru – de fapt e suficient şi-atît. Cînd am fotografiat-o o dată pe Éva, i-am arătat fotografia lui Kertész de la New York, în faţa zidului cu porumbelul care-şi ia zborul. Atît de singură să fii, i-am spus eu. Bine, mi-a răspuns ea.

…o absolventă pe nume Adél Selyem, care, spre deosebire de ceilalţi profesori, avea halatul descheiat. Purta o bluză albă, costum negru, poşetă neagră, avea pielea albă, părul negru, unghiile albe. Era ca o fotografie în alb-negru pe care cineva începuse să o coloreze cu mîna şi deocamdată nu avea decît buzele înroşite. Pînă şi ochii îi erau cenuşii.

De fapt nimic nu e mai aproape de moarte ca fotografia.

Purta un palton gri trei sferturi şi colanţi groşi. Albi. Avea părul lins, lung pînă la umeri, faţa îngustă, simetrică, inexpresivă. Ca toate feţele simetrice. Sau cel puţin aşa mi se părea mie în lumina felinarelor de pe stradă, care tocmai se aprinseseră. Doar în privire avea ceva diabolic. Chiar dacă ceea ce noi considerăm adeseori diabolic este doar clipa în care, din confruntarea dintre patimă şi interdicţie, patima iese învingătoare.

…mă obişnuisem încă din copilărie cu ideea că toate bibliotecarele sînt între două vîrste, triste şi splendide.

Cine vine de departe poate să spună ce vrea.

Habar n-aveam ce înseamnă kitsch. Auzisem cuvîntul numai în legătură cu lucruri care mie îmi plăceau. Kitsch erau carpeta de la tanti Erzsike, peştele de sticlă din România de pe radioul lor, floarea-de-colţ înrămată deasupra lui. Credeam că tot ce-i plăcea Mamei mele îmi plăcea şi mie. Mie îmi place kitschul, i-am spus eu Tatei. Bine, atunci hai să-i ducem Mamei vaza, iar ţie-ţi luăm hornarul. Eram foarte bucuros. Am plătit şi am pornit spre casă. Căram împreună cazanul, ţinîndu-l de cîte o toartă, iar în el stăteau împachetate în hîrtie vaza şi kitschul.

Apoi, pe strada Gheorghe Doja, în drum spre casă, Tata mi-a explicat că kitschul este opusul artei. Arta proştilor. Amurgurile şi căprioarele care se adapă sînt nişte minciuni. Adică nu sînt minciuni propriu-zise, fiindcă există amurguri, iar căprioarele se adapă. Ci sînt minciuni ca artă. Fiindcă vor să ne creeze impresia unei lumi idilice eterne. De parcă în viaţă n-ar exista răul, ci doar binele, nici urîtul, ci doar frumosul. La paisprezece ani Dürer i-a desenat mamei sale un portret cum nu mai era altul. Şi asta nu numai pentru că era un desenator excelent, ci şi pentru că a avut curajul să o deseneze pe mama lui în toată urîţenia ei. Cu acelaşi talent ar fi putut să deseneze şi un kitsch. Ar fi putut să deseneze un portret care să ne sugereze că mama lui era splendidă şi fericită, ca toate bătrînele. Şi ar fi fost un kitsch, dragul meu. În asta constă măreţia lui Dürer şi a celor asemenea lui. David al lui Michelangelo sugerează forţă, încredere şi tensiune. Fiindcă trebuie să-l înfrunte pe Goliat. În schimb hornarul acesta zîmbeşte de parcă să cureţi o viaţă întreagă hornuri pline de funingine ar fi cea mai mare bucurie a vieţii. Kitschul este pur şi simplu o minciună. Care încearcă să te facă să uiţi greutăţile vieţii. Să vezi lumea în roz. Acesta este kitschul.

Leave a Comment

Filed under Citate, Recenzii

Ce am mai citit (10)

Vai, vai, de la sfârșitul lui septembrie n-am mai scris o recenzie pe blog! Când a trecut timpul? Să recuperăm, așadar, cu obișnuita trecere în revistă, numai că de data asta s-au adunat cam multe să le menționez pe toate, prin urmare o să fac o selecție.

Persepolis: The Story of a Childhood (Persepolis, #1)Persepolis: The Story of a Childhood, de Marjane Satrapi, traducere în engleză de Mattias Ripa, Pantheon, 2004

 

Persepolis 2: The Story of a Return (Persepolis, #2)

Persepolis 2: The Story of a Return, de Marjane Satrapi, traducere în engleză de Anjali Singh, Pnatheon, 2005

Primul meu roman grafic, pentru care m-au pregătit mai demult, în copilărie, benzile desenate cu Pif și Rahan, iar după mai mulți ani cele cu Asterix și Obelix sau Harap Alb. În cazul de față, autoarea pune accentul pe istoria și situația politică a Iranului, care se împletesc cu povestea de viață personală, de-a lungul copilăriei, adolescenței și maturității acesteia. Violența, interdicțiile, propaganda, revolta, teama și lipsa de libertate sunt prezentate simultan cu viața de familie, relațiile cu prietenii, viața la școală, descoperirea unei conștiințe politice, naționale și sociale, cu aventurile adolescentei Marjani în străinătate, cu revenirea în țara natală, relațiile ei amoroase etc. În pofida gravității temelor abordate, textul este plin de umor și de informații utile, așa că mi se pare în același timp o lectură educativă și distractivă. Recomand!

Tetralogia Rabbit, de John Updike: Fugi, Rabbit (traducere de Antoaneta Ralian și George Volceanov), Întoarcerea lui Rabbit și Rabbit e bogat (traducere de George Volceanov), apărute la Humanitas, și ultimul volum, în engleză, Rabbit at Rest, Random House Trade, 1996

Nu mă așteptam să-mi placă așa mult Updike, dar am fost uimită de talentul lui de stilist și de răbdarea cu care și-a construit personajele, pe fundalul unei Americi în schimbare de-a lungul câtorva decenii. Pe parcursul a patru volume pline de realism american, Updike spune povestea unui fost sportiv, un tânăr ratat într-o viață de familie pe care nu și-o dorește, plafonat într-un orășel banal, ca agent de vânzări, și care se hrănește cu gloria trecutului, dar și povestea unui Rabbit din ce în ce mai în vârstă, confruntat cu viața de familie, cu dramele și revelațiile ei, pe fundalul transformărilor politice, sociale și culturale din anii ’60-’80. Misoginism, rasism și puritanism se îmbină cu tragedii personale, numeroase scene de sex, consum de droguri, discuții despre politică, societate și familie, toate avându-l în centrul lor pe personajul memorabil al lui Rabbit. Romanele trec prin mai multe perioade, medii și registre lingvistice, așa că traducerea trebuie să fi fost un tur de forță. Țin minte că mi-am tot subliniat pasaje care mi-au atras atenția și cuvinte sau expresii neîntâlnite până atunci și sper ca la un moment dat să găsesc și răspunsuri la cele câteva întrebări cu care am rămas în minte.

Sapiens: A Brief History of Humankind

Sapiens. A Brief History of Humankind, de Yuval Noah Harari, Harvill Secker, 2014, apărută și în limba română cu titlul Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, la Polirom, 2017, traducere de Adrian Șerban

O carte de non-ficțiune despre istoria omenirii, așa cum o arată și titlul, care vine cu câteva teorii interesante și, în plus, are meritul de a oferi informații într-un limbaj accesibil și plăcut. Plecând de la apariția omului, trecând prin câteva revoluții (cognitivă, agrară, științifică, biotehnologică) și ajungând până în prezent, cu un ochi spre viitor, Harari comprimă în peste 400 de pagini istorie, sociologie, religie, cultură, știință și arată că oamenii sunt principalul factor de schimbare (și nu neapărat una pozitivă). Istoricul israelian a scris și o continuare, Homo Deus: scurtă istorie a viitorului, care se pare că va apărea tot la Polirom.

Rugul

Rugul, de György Dragomán, traducere de Ildikó Gábos-Foarță, Polirom, 2015

O carte despre primii ani de după revoluție, o fetiță rămasă orfană și relația cu bunica ei, într-un orășel (ce aduce cu Târgu Mureș), și obsesiile trecutului. Deși am avut prea puține în comun cu fetița protagonistă, ceva din atmosfera evocată m-a dus cu gândul înapoi în timp, la anii ’90, la străduțele prăfuite ale orașului meu, la discuțiile și comportamentele de atunci, văzute prin ochii unui copil. Ăsta mi se pare un lucru extraordinar!
Apoi, mi-a plăcut că narațiunea se face prin cuvintele unui copil, la timpul prezent. Te ancorează mai puternic în poveste și în viața interioară a personajului principal. Mi-au plăcut bunica, stropul de magie, felul în care poveștile din trecut se intercalează printre întâmplările din prezent, trecerea de la copilărie la adolescență a Emmei, secretele revelate încet, ideea de sacrificiu din dragoste, chiar dacă rezultatele au fost dezastruoase, lecțiile istoriei.
Mi-a plăcut mai puțin finalul, pentru că mi s-a părut cam heirupist, în stilul filmelor de acțiune, dar probabil a avut rolul lui (reconcilierea?). Oricum, stilul lui Dragomán mi-a amintit un pic și de Magda Szabo (Ușa), și de Agota Kristof (Trilogia gemenilor) – e ceva aspru, dur, tăios în vocea autorilor maghiari (cei pe care i-am citit eu până acum, deloc mulți), dar care scormonește în tine, emoționează și lasă o urmă adâncă. Jos pălăria! 🙂

How to Be Both

How to Be Both, de Ali Smith, Penguin, 2014, apărută și în română cu titlul Cum să fii și una, și alta, traducere de Carmen Scarlet, Editura Univers, 2015

Ali Smith continuă să mă uimească de fiecare dată, așa că, e oficial, rămâne una dintre autoarele mele preferate!  Romanul de față e inventiv ca formă – structurat în două părți care pot fi citite în orice ordine (care, de altfel, diferă în funcție de ediția cumpărată), dar și ca stil și conținut. În ediția mea, vocea lui George a fost prima, așa că mi-a fost mai ușor să avansez cu lectura: mi-a plăcut enorm personajul lui George, cu suferința ei la moartea mamei, obsesia pentru limbă și gramatică, descoperirea sinelui și a atracției fizice/spirituale, inteligența, umorul, discuțiile personale dintre mamă și fiică (a căror relație mi-a amintit puțin de mama și fiica din Where’d You Go, Bernadette, de Maria Semple). Jocurile de cuvinte ale lui Ali Smith geniale, ca de obicei!

A doua parte, despre un pictor italian renascentist, pentru care mama și apoi fiica fac o obsesie, este mai criptică la început, dar pe măsură ce citești, lucrurile se limpezesc. Mi-au plăcut registrul lingvistic diferit, pasiunea lui Francesco pentru pictură, forme și culori, poezia limbajului, povestea în sine.

Atenție, spoilere! Ce am admirat cel mai mult la întregul roman a fost dualitatea genurilor: George are nume de băiat, dar este fată, Francesco este o femeie care se dă drept bărbat, Francesco crede la început că George e băiat, discuțiile despre genuri dintre mamă și fiică, relația dintre George și H etc. Mi-au mai plăcut trecerile continue de la trecut la prezent (în perspectiva lui George) și viziunea asupra prezentului, nu lipsită de umor, a cuiva venit din trecut (în perspectiva lui Francesco). Ca și în cazul romanului There But For The, simt nevoia să recitesc și How to Be Both.

Trei săptămâni în Anzi Trei săptămâni în Anzi, de Marius Chivu, Humanitas, 2016

Cartea asta mi-a deschis apetitul pentru literatura de călătorie, din care am citit destul de puțin până acum (de exemplu, Jurnal de călătorie, de Nikos Kazantzakis). Dincolo de informațiile geografice, istorice, culturale, interesează și povestea în sine, iar fotografiile completează experiența. Am început-o precaută, mai mult din curiozitate, și am citit-o pe toată în aceeași seară (bine, până pe la 4 dimineața). Am aflat lucruri interesante, m-am și amuzat, dar cel mai mult pot să spun că m-a inspirat. O surpriză foarte plăcută, așa că o să caut și O săptămână în Himalaya, care o precede, dar și alte titluri, de alți autori (Bill Bryson mi-a atras atenția, dar și Paul Theroux, de care am citit numai ficțiune, și alte câteva nume de care am auzit recent în colecția de literatură de călătorie de la Polirom).

6 Comments

Filed under Recenzii

Interior zero, de Lavinia Braniște

Interior zero, de Lavinia Braniște, Editura Polirom, Colecția EGO, 2016

Lavinia Braniște este traducătoare și autoare de proză scurtă. Interior zero este primul ei roman. Eu nu i-am citit povestirile, m-am aruncat direct asupra romanului, despre care auzisem mult de bine. Fiind amândouă absolvente de Litere și colege de branșă, mă așteptam să avem ceva afinități, dar nu bănuiam în ce măsură o să mă recunosc în personajul și în cartea ei.

Cristina, naratoarea, este o tânără care se străduiește să se adapteze într-un București despre care are păreri împărțite, la un loc de muncă unde nu-și folosește potențialul, la niște colegi cu care nu are nimic în comun; se zbate să supraviețuiască într-un mediu pe care începe să-l perceapă fizic ca nociv, să facă față privirilor critice și superficiale ale colegelor, să aibă o relație decentă cu șefa, o femeie de afaceri într-o lume a bărbaților; speră la relații, la o familie, la dragoste, la o casă a ei. În schimb, se plafonează într-un loc pe care nu-l suportă, dar care e călduț și îi plătește un salariu decent; se cramponează de bărbați/băieți care sunt neimplicați și distanți, nu vor să creeze așteptări, nu au nimic de oferit; se mută cu chirie tot într-o garsonieră îmbâcsită, plină de mucegai.

M-am revăzut acum zece ani pe când lucram în corporație, pe când locuiam într-o garsonieră îngrămădită și veche din Militari, pe când tentativele de relații se încheiau după o lună în plictiseală. Am recunoscut gândurile omului de litere care se îndepărtează de chemarea lui, relațiile defectuoase cu oamenii complet diferiți din mediul profesional, ba chiar și spaima coafezelor când le spuneam că vreau să mă tundă periuță, ani la rând, și propria ezitare de a face ceva radical pentru a avea viața pe care mi-o doream.

Lavinia scrie sincer, direct, simplu, fără artificii inutile și fără sentimentalisme ieftine. Și totuși am zâmbit amar din colțul gurii sau am râs pe alocuri sau m-am emoționat la dragostea de mamă. Scrie despre tineri dezorientați, singuri, poate nu destul de ambițioși sau de stăpâni pe ei, poate nu destul de hotărâți să-și schimbe viața. Scrie pentru cei care sunt sau au fost vreodată așa. Cel puțin asta a fost impresia mea și poate că, dacă citeam așa o carte acum zece ani, schimbarea în cazul meu ar fi venit mai repede. Iar dacă aș fi avut talent la scris, așa mi-ar fi plăcut și mie să scriu.

Mă pune să bag facturi în sistem și eu despart cifrele cu unghia pe ecran, în grupuri de câte trei, ca să-mi dau seama dacă sunt zeci sau sute de mii sau milioane. Pe mine de la bani mă ia amețeala.

Așa a înțeles ea să fie mamă. Să mănânce repede ce e mai prost, ca să-mi rămână mie ce e bun.

Pe internet găsești de toate, sunt zeci de site-uri, mă opresc pe unul care are diacritice.

Simt cu o miliardime de secundă înainte cum din cap pleacă impulsul electric care e trimis să-nflorească în colțurile gurii într-un zâmbet mulțumit. Îmi încordez gura și-l blochez, nu vrem ca Dan să întrebe ce-i? și să declanșeze o încâlceală de cuvinte din care ar trebui să înțeleagă orice altceva în afară de faptul că, de când mă văd cu el, cel mai mult investesc în blocarea gesturilor afective. Ca să nu vadă, să nu se sperie, să nu dispară.

… nu s-au scurs decât trei săptămâni, dar ne-am văzut aproape zilnic, mă sună seara să-mi spună noapte bună și dimineața să-mi spună bună dimineața, am întins amândoi cearșaful pe canapea, eu de un capăt și el de altul, i-am dat să-mi desfacă borcanul de dulceață când eu n-am putut. Viața m-a învățat că iubirea nu e în lucruri mai mari decât astea.

În hol mai rămâne suspendat o vreme mirosul de bărbat român între două vârste. Din ăla care e pe drumuri toată ziua și se descurcă.

6 Comments

Filed under Recenzii