Tag Archives: Polirom

Interior zero, de Lavinia Braniște

Interior zero, de Lavinia Braniște, Editura Polirom, Colecția EGO, 2016

Lavinia Braniște este traducătoare și autoare de proză scurtă. Interior zero este primul ei roman. Eu nu i-am citit povestirile, m-am aruncat direct asupra romanului, despre care auzisem mult de bine. Fiind amândouă absolvente de Litere și colege de branșă, mă așteptam să avem ceva afinități, dar nu bănuiam în ce măsură o să mă recunosc în personajul și în cartea ei.

Cristina, naratoarea, este o tânără care se străduiește să se adapteze într-un București despre care are păreri împărțite, la un loc de muncă unde nu-și folosește potențialul, la niște colegi cu care nu are nimic în comun; se zbate să supraviețuiască într-un mediu pe care începe să-l perceapă fizic ca nociv, să facă față privirilor critice și superficiale ale colegelor, să aibă o relație decentă cu șefa, o femeie de afaceri într-o lume a bărbaților; speră la relații, la o familie, la dragoste, la o casă a ei. În schimb, se plafonează într-un loc pe care nu-l suportă, dar care e călduț și îi plătește un salariu decent; se cramponează de bărbați/băieți care sunt neimplicați și distanți, nu vor să creeze așteptări, nu au nimic de oferit; se mută cu chirie tot într-o garsonieră îmbâcsită, plină de mucegai.

M-am revăzut acum zece ani pe când lucram în corporație, pe când locuiam într-o garsonieră îngrămădită și veche din Militari, pe când tentativele de relații se încheiau după o lună în plictiseală. Am recunoscut gândurile omului de litere care se îndepărtează de chemarea lui, relațiile defectuoase cu oamenii complet diferiți din mediul profesional, ba chiar și spaima coafezelor când le spuneam că vreau să mă tundă periuță, ani la rând, și propria ezitare de a face ceva radical pentru a avea viața pe care mi-o doream.

Lavinia scrie sincer, direct, simplu, fără artificii inutile și fără sentimentalisme ieftine. Și totuși am zâmbit amar din colțul gurii sau am râs pe alocuri sau m-am emoționat la dragostea de mamă. Scrie despre tineri dezorientați, singuri, poate nu destul de ambițioși sau de stăpâni pe ei, poate nu destul de hotărâți să-și schimbe viața. Scrie pentru cei care sunt sau au fost vreodată așa. Cel puțin asta a fost impresia mea și poate că, dacă citeam așa o carte acum zece ani, schimbarea în cazul meu ar fi venit mai repede. Iar dacă aș fi avut talent la scris, așa mi-ar fi plăcut și mie să scriu.

Mă pune să bag facturi în sistem și eu despart cifrele cu unghia pe ecran, în grupuri de câte trei, ca să-mi dau seama dacă sunt zeci sau sute de mii sau milioane. Pe mine de la bani mă ia amețeala.

Așa a înțeles ea să fie mamă. Să mănânce repede ce e mai prost, ca să-mi rămână mie ce e bun.

Pe internet găsești de toate, sunt zeci de site-uri, mă opresc pe unul care are diacritice.

Simt cu o miliardime de secundă înainte cum din cap pleacă impulsul electric care e trimis să-nflorească în colțurile gurii într-un zâmbet mulțumit. Îmi încordez gura și-l blochez, nu vrem ca Dan să întrebe ce-i? și să declanșeze o încâlceală de cuvinte din care ar trebui să înțeleagă orice altceva în afară de faptul că, de când mă văd cu el, cel mai mult investesc în blocarea gesturilor afective. Ca să nu vadă, să nu se sperie, să nu dispară.

… nu s-au scurs decât trei săptămâni, dar ne-am văzut aproape zilnic, mă sună seara să-mi spună noapte bună și dimineața să-mi spună bună dimineața, am întins amândoi cearșaful pe canapea, eu de un capăt și el de altul, i-am dat să-mi desfacă borcanul de dulceață când eu n-am putut. Viața m-a învățat că iubirea nu e în lucruri mai mari decât astea.

În hol mai rămâne suspendat o vreme mirosul de bărbat român între două vârste. Din ăla care e pe drumuri toată ziua și se descurcă.

6 Comments

Filed under Recenzii

Purity, de Jonathan Franzen

Purity, Jonathan FranzenPurity, de Jonathan Franzen, Farrar, Strauss and Guiroux, 2015

Am terminat de citit cartea asta acum câteva zile și sunt încă așa de plină de gânduri și de senzații, încât nu am reușit să-mi pun în ordine preaplinul și să scriu câte ceva și aici. Prin urmare, să nu vă mirați dacă rândurile de mai jos vi se vor părea alambicate, dar mi-e teamă că dacă nu-mi notez câte ceva acum, fie și numai câteva idei pe lângă câteva citate preferate, momentul va trece definitiv și totul va rămâne vraiște, în mintea mea.

Nici nu știu cu ce să încep, aș putea să vă zic direct concluzia, și anume că, dacă puteam să-i dau mai mult de 5 steluțe pe Goodreads, îi dădeam fără ezitare! Mi-a plăcut absolut tot la romanul ăsta: felul minunat în care Franzen stăpânește cuvintele și imaginile și te face să te îndrăgostești de stilul lui; construcția ingenioasă a romanului, cu 7 capitole în care perspectiva se schimbă de fiecare dată, ca și cum am avea o cameră de filmat rotativă care ne arată povestea și personajele dintr-un alt unghi și completează imaginea de ansamblu; personajele foarte interesante și complexe și felul în care autorul te poartă de la general la particular, de la observațiile făcute din afară de un alt personaj până la sondajul detaliat al celor mai adânci gânduri și sentimente; varietatea de subiecte abordate: iubirea cu diferitele ei forme și intensități (de copil pentru părinte, de părinte pentru copil, iubirea carnală, iubirea pură, iubirea obsesivă și înlănțuitoare – știu, știu, asta nu prea e iubire, nu? și totuși, Franzen vă poate spune altceva -, iubirea nedefinită care vine din nevoia neîmplinită de a avea un copil, iubirea neîmpărtășită, iubirea recunoscătoare, iubirea altruistă și tot așa; puterea, care stă în bani, în informație, în imagine; internetul și jurnalismul; viitorul planetei; fricile personale, de la teama de singurătate, de ratare, de pervertire a sinelui, la teama de a fi vulnerabil, de a fi descoperit, de a nu fi iubit; și, mai presus de toate, căutarea iubirii și a adevărului, a purității morale, într-o lume atât de coruptă.

Spuneam că mi-au plăcut personajele și poveștile lor, felul în care se întrepătrund și în care se schimbă perspectiva. Unul dintre lucrurile care m-au fascinat la Franzen a fost puterea lui de a se juca cu mintea cititorului: citeam despre Annabel și relația ei furtunoasă cu Tom și mă gândeam „Ce femeie îngrozitoare! Ce cumplit e să ai lângă tine pe cineva care îți răstălmăcește fiecare cuvânt și care te antrenează în certuri interminabile și istovitoare, care te epuizează psihic prin pretențiile ei și prin felul ei de a fi!”, doar ca pe urmă, în alt capitol, autorul să te ducă în mintea ei, să te facă nu numai să o înțelegi cumva, ci și să o îndrăgești. Și ăsta e doar un exemplu, în general, personajele se schimbă în funcție de cine și când le privește. Beauty is in the eye of the beholder, nu-i așa?

Vorbind despre frumusețe, ea este căutată și observată pe întreg parcursul romanului, la fel ca adevărul. Paradoxal, personajele care își aleg ca misiune să spună adevărul (Andreas, un fel de rebel internațional care și-a făcut un mod de viață din „scurgerea” de informații secrete, Tom și Leila, care sunt jurnaliști de investigație, chiar și Annabel, care trăiește după niște norme morale bine definite) sunt chiar cele care care îl ascund: Andreas ascunde o crimă și iubirea lui pentru Pip, Tom îi ascunde lui Pip faptul că el e tatăl ei, Annabel îi ascunde lui Pip tot trecutul ei, inclusiv numele adevărat, iar Leila își ascunde temerile și nesiguranța.

Ce mi-a mai plăcut? Complexitatea, inteligența, umorul, imaginile fugitive ale câte unui moment perfect sau descrierile obsedante ale unei situații sau temeri cu care poate te-ai confruntat și tu, cititor, în viața ta; faptul că ții minte și cel mai mărunt personaj, și cele mai banale detalii; mixul de sentimente contradictorii: iubire și ură, dependență și orgoliu, putere și teamă, singurătate și faimă; faptul că Franzen știe cum să te „prindă în gheare” încă de la primele pagini și nu-ți mai dă drumul nici măcar mult după ce ai terminat lectura; senzația de fericire și de recunoștință că există cineva acolo care scrie așa de bine și te face să mai vrei.

Până la urmă, îmi dau seama că nu v-am spus concret care este subiectul cărții, dar, credeți-mă, n-ar avea niciun rost să încerc să povestesc ceva. Vă las cu impresiile de mai sus și cu câteva (bine, multe!) citate, iar eu mă duc să caut următorul roman de Franzen!

P.S. Romanul a apărut și în limba română: Puritate, Editura Polirom, 2016, traducere de Iulia Gorzo 

Puritate, Franzen

…(the newspapers), which she read for the small daily pleasure of being appalled by the world.

…having grown up with no television, she had good language skills.

Seeing her again, after a week of merely imagining her, Andreas was overwhelmed by the contrast between love and lust. Love turned out to be soul-crippling, stomach-turning, weirdly claustrophobic: a sense of endlessness bottled up inside him, endless weight, endless potential, with only the small outlet of a shivering pale girl in a bad rain jacket to escape through. Touching her was the farthest thing from his mind. The impulse was to throw himself at her feet.

She opened her mouth against his cheek, a kind of kiss. They were partners, and it would have been natural to go inside the house and seal their partnership, and this was how he knew for certain that his love for her was pure: he pulled away and stood up. “Don’t you like me?” she whispered. “Actually, I love you.”

Before she left the church, it seemed necessary to both of them that they embrace, and what an odd embrace it was; what a sick transaction. She, who wasn’t capable of real love, pretended to love him while he, who really did love her, exploited her pretended love. He took refuge in the chamber of his mind where his purer love of Annagret was locked away.

“Fifty years of feminism, and women are still following their boyfriends.”

“The irony of the Internet,” she’d said to her at lunch one day, “is that it’s made the journalist’s job so much easier. You can research in five minutes what used to take five days. But the Internet is also killing journalism. There’s no substitute for the reporter who’s worked a beat for twenty years, who’s cultivated sources, who can see the difference between a story and a non-story. Google and Accurint can make you feel very smart, but the best stories come when you’re out in the field. Your source makes some offhand remark, and suddenly you see the real story. That’s when I feel most alive. When I’m sitting at the computer, I’m only half alive.”

…her feeling about all doomsday scenarios was Please make me the first person killed; but she’d forced herself to read accounts of Hiroshima and Nagasaki and what it was like to have had your skin burned off entirely and still be staggering down a street, alive. Not just for Pip’s sake did she want the Amarillo story to be large. The world’s fear of nuclear weapons was unaccountably unlike her fear of fighting and vomiting: the longer the world lasted without ending in mushroom clouds, the less afraid people seemed to be. The Second World War was remembered more for the extermination of Jews, more even for the firebombing of Dresden or the siege of Leningrad, than for what had happened on two August mornings in Japan. Climate change got more ink in a day than nuclear arsenals did in a year.

They should have had a baby. In a way, it was an immense relief not to have had one, not to have brought another life to a planet that would be incinerated quickly or baked to death slowly; not to have to worry about that. And yet they should have done it. Leila loved Tom and admired him beyond measure, she felt blessed by the ease of her life with him, but without a child it was a life of leaving things unspoken. Of cuddling in the evening, watching cable dramas together, inhabiting broad areas of agreement, avoiding the few hots spots of past disagreements, and drifting toward old age. Her sudden ardor for Pip was irrational but not senseless, not sexual but intense; compensatory. She didn’t know what exactly would come of permitting a newcomer into the nucleus of her and Tom, but she pictured a mushroom cloud.

“Here are two true things about fame,” he said. “One is that it’s very lonely. The other is that the people around you constantly project themselves onto you. This is part of why it’s so lonely. It’s as if you’re not even there as a person. You’re merely an object that people project their idealism onto, or their anger, or what have you. And of course you can’t complain, can’t even talk about it, because you’re the one who wanted to be famous.

“My accent is flawless! I’m the son of an English professor.” “You sound like the BBC. You’ve got to flatten your a’s. You haven’t really lived until you’ve said a like an American. They’re one of the glories of our nation. Say can’t for me.” “Can’t.” “Aaaaa. Caaaan’t. Like a bleating goat.” “Caaaaan’t.” “There you go. The British have no concept of what they’re missing.”

I considered, quite seriously, strangling her to death while I fucked her and then throwing myself in front of the 8:11 bus. The idea was not without its logic and appeal. But there were the bus driver’s feelings to consider …

Fog spilled from the heights of San Francisco like the liquid it almost was. On better days it spread across the bay and took over Oakland street by street, a thing you saw coming, a change you watched happening to you, a season on the move. Where it encountered redwoods, the most local of rains fell. Where it found open space, its weightless pale passage seemed both endless and like the end of all things. It was a temporary sadness, the more beautiful for being sad, the more precious for being temporary. It was the slow song in minor that the rock-and-roll sun then chased away.

Pip nodded, but she was thinking about how terrible the world was, what an eternal struggle for power. Secrets were power. Money was power. Being needed was power.

Power, power, power: how could the world be organized around the struggle for a thing so lonely and oppressive in the having of it?

They had the beauty of the second glance, the beauty that only revealed itself with intimacy.

16 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

Femeia de hârtie, de Rabbih Alameddine

Femeia de hârtieFemeia de hârtie, de Rabbih Alameddine, Editura Polirom, 2015, traducere din limba engleză și note de Mihaela Negrilă

Am terminat lectura târziu aseară și cu greu am reușit să adorm apoi din cauza noianului de gânduri care mi se învălmășeau în minte. Prea-plinul cerea să iasă, să se exprime, și am înțeles de ce cartea aceasta a stârnit atâtea laude în rândul cititorilor ei. Cred că a fost unul dintre cazurile fericite în care m-am dus cu folos la pomul lăudat. Cu ce să încep, așadar?

Rabbih Alameddine a dat un roman bogat și dens, un personaj pe care nu poți să nu-l îndrăgești, o imagine complexă a Beirutului cu normele sale sociale din anii ’50, cu vremurile grele din timpul războiului și cu occidentalizarea sa din ultima vreme, o voce puternică, independentă, feministă chiar, și, mai presus de toate, o călătorie (inițiatică poate) în literatura mondială. Să le luăm într-o ordine oarecare:

Aalyia, protagonista, este o bătrână arăboaică ce își deapănă amintirile intercalându-le cu referințe literare și culturale abundente sau, dacă schimbăm perspectiva, ne împărtășește din lecturile și concepțiile ei de viață pe fundalul propriilor amintiri. Astfel, suntem făcuți martori ai unei vieți însingurate, petrecute departe de familie, prieteni, vecini, oameni, în general, dar printre nenumărate cărți. Obligată să-și întrerupă studiile la 16 ani și să se mărite cu un bărbat în vârstă, impotent, lipsit de inteligență și de orice simț al umorului, Aalyia își câștigă libertatea și independența față de familie și de soț, devine o autodidactă, lucrează ca librar până la pensie și, timp de 50 de ani, traduce neobosită, după un sistem propriu, câte o carte pe an.

Confruntată cu lipsa afecțiunii din partea familiei și a bărbatului ei, cu ororile războiului și cu lupta pentru supraviețuire, cu abandonul singurului prieten și cu moartea timpurie a singurei prietene, cu limitările impuse de firea ei retrasă și antisocială, dar pe care și-o asumă cu mândrie, Aalyia găsește în cărți refugiu, companie, cunoaștere și fericire. Pentru ea, traducerea este mult mai mult decât muncă, hobby, dragoste, pasiune, dedicare; este un abandon total, o supunere față de un stăpân absolut:

Am făcut din traducere stăpâna mea și zilele nu mi-au mai fost atât de îngrijorător de cumplite. Proiectele de traducere îmi distrag atenția. Lucrez și zilele trec. (…)

Cred că uneori, nu tot timpul, atunci când traduc, capul îmi e precum lumina cerului. Fără nici un efort personal, sunt vizitată de fericirea deplină. Nu se întâmplă des, însă pot fi fericită când sunt în comuniune cu traducerea, stăpâna mea. Uneori cred că asta e de ajuns, câteva clipe de extaz într-o viață de plictiseală beckettiană. (…)

În aceste momente, nu mai sunt eu însămi cea obișnuită, cu toate acestea sunt din tot sufletul eu însămi, trup și suflet. În aceste momente, mă vindec de toate rănile. Mă așez la birou și, subit, nu doresc ca viața mea să fie altfel. Sunt acolo unde trebuie să fiu. Îmi crește inima de bucurie. Mă simt sacră.

Abundența de nume, titluri, citate, versuri și referințe culturale, în general, ar putea împărți cititorii în două categorii: cei care o văd excesivă, o paradă menită să impresioneze și care îngreunează cursul poveștii, și cei care o consideră o sursă constantă de bucurie (la recunoașterea unui nume sau titlu și la similaritatea impresiilor) și de inspirație (la întâlnirea unor nume noi ce îndeamnă la lectură). Nu știu dacă sunt mulți cei ce intră în prima categorie, însă eu m-am situat într-a doua și am regăsit autori și romane care îmi sunt dragi și mie (Marguerite Yourcenar cu Memoriile lui Hadrian, Coetzee, Javier Marias etc.), dar am și notat câteva nume noi pe care abia aștept să le descopăr (de exemplu, poeziile lui Fernando Pessoa/Alvaro de Campos/Ricardo Reis și Austerlitz de W. G. Sebald, de care vorbea și Coetzee în The Good Story și pe care mi-am cumpărat-o chiar ieri).

Aalyia alternează amintirile despre oamenii din viața ei cu trimiterile la diverse cărți, discuțiile vecinelor „vrăjitoare” cu teorii despre traducere, vizitele prin Beirut cu proprietățile muzicii simfonice, concepțiile avangardiste despre sex și independența femeii cu autoironia, relația tumultoasă și distantă cu mama ei cu armonia resimțită cu Hannah. Mi-a plăcut că singurătatea ei nu este numai povestită, adică reiese din întâmplări, ci și descrisă direct:

Eu citeam la biroul meu, ceva ce ea (Hannah – sublinierea mea) considera ca făcând parte din munca mea și, atentă cum era, îmi ținea companie, dar nu mă deranja. Eram două singurătăți profitând de pe urma unui răgaz permanent înviorat când ne aflam una în prezența celeilalte, două solitudini care își purtau reciproc de grijă.

sau doar sugerată:

A trecut foarte multă vreme de când am cumpărat un cadou pentru cineva.

sau

Joumana (ține în mână) o tavă pe care se află cafetiera ei sacră și patru cești. Sunt mișcată de grija lor prevenitoare. Eu am doar două cești în apartament.

Dincolo de talentul de povestitoare, dincolo de dragostea pentru literatură și muzica bună, dincolo de condiția ei asumată de „outsider” și de supraviețuitoare, Aalyia m-a surprins cu o atitudine foarte tranșantă în privința Israelului:

Sunt sigură că ați băgat de seamă că îmi displace Israelul, acest ridicol stat pigmeu care dă pe dinafară de îngâmfare, deși mulți dintre giganții pe care îi respect sunt evrei. Nu e nici o contradicție: mă identific cu outsiderii, cu alienații sau deposedații. Ca multe state naționale, inclusiv ca statul pigmeu-frate Liban, Israelul este o oroare.

Bineînțeles că imediat m-am gândit la David Grossman și la atitudinea lui față de statul israelian și față de război. De altfel, chiar ea îl menționează pe pagina următoare și atunci, oricât de dure ar părea afirmațiile ei, cred că trebuie privite în contextul războiului dintre Liban și Israel.

Cartea aceasta nu se citește atât pentru „povestea” în sine, cât pentru felul în care oamenii și poveștile lor se îmbină cu cărțile. De aceea, nu cred că cele ce urmează reprezintă „spoilers”, dar puteți să vă opriți aici din citit, dacă vreți. Deși titlul românesc este foarte sugestiv, titlul în engleză (Un Unnecessary Woman) are o subtilitate care în versiunea românească se pierde. Aalyia este o femeie care de 50 de ani traduce doar pentru a-și încuia apoi manuscrisele în cutii, depozitate în baie, fără să se gândească vreodată să le publice, fără să îndrăznească să le considere suficient de bune sau de interesante încât să bucure și pe alții; este o femeie fără legături cu familia sau vecinii și rămasă fără singura prietenă, Hannah; este o femeie care și-a dedicat toată viața cărților și care, deodată, se trezește lipsită de toată munca ei și, astfel, de singura utilitate pe care și-a văzut-o vreodată. Fără dovada singurului lucru care o făcea cumva necesară, viața ei își pierde brusc sensul, la fel ca a „evreilor necesari” din lagăre despre care povestise mai devreme. Și totuși…

Și totuși, la fel ca după o căsnicie scurtă și eșuată, ca după un război devastator, ca după moartea singurei prietene și înstrăinarea familiei, Aalyia renaște și de data asta și ceea ce părea un sfârșit iminent devine un nou început. Puterea și optimismul ce răzbat din finalul cărții se adaugă la lungul șir de emoții stârnite deja: înțelegere și chiar identificare până la un punct, compasiune, admirație, simpatie etc. Iar unele pasaje, ca să mă exprim plastic, pur și simplu m-au lovit în moalele capului:

Trebuie să existe vreun cuvânt în vreo limbă care să descrie angoasa pe care o trăiești când ajungi deodată față în față cu propriul viitor terifiant. Nu-mi vine nici unul în minte în limbile pe care le știu. Poate că există în swahili sau în sanscrită. Poate că reușesc să născocesc unul, precum Kuboaa al lui Hamsun. Poate că acest cuvânt este pur și simplu mamă.

Mă opresc aici, și-așa cred că recenzia asta e cam lungă, dar dacă ați avut răbdarea și curiozitatea să citiți până aici, nu pot decât să vă mai spun că vă îndemn călduros să căutați romanul și să-l citiți. Eu știu sigur că vreau să îl recitesc!

4 Comments

Filed under Citate, Lecturi