Tag Archives: pe scurt

Efectele secundare ale vieții, de Vlad Zografi

Efectele secundare ale vieții, de Vlad Zografi, Editura Humanitas, 2016

Am citit cartea asta acum vreo două luni, cred, dar ocupată cum am fost, m-am luat cu altele și n-am mai scris nimic despre ea. Am găsit acum câteva citate și m-am gândit să le copiez aici, să fie mai la îndemână, și cu ocazia asta să notez și două-trei impresii.

Pe scurt, romanul este unul polifonic, adică vocile a cinci personaje alternează și formează imaginea de ansamblu: Nadia, o jurnalistă de succes, dură cu sine și cu alții, Teo, prietena ei, o femeie dezamăgită în dragoste, care se ascunde în spatele machiajului și jonglează cu doi bărbați pe care nu-i iubește, în timp ce este obligată să aibă grijă de un frate autist, Robi, fratele autist al Nadiei, o voce aparte care atrage instantaneu simpatia cititorilor, Andrei, „Psihedelicul”, un psihiatru amorezat fără speranță de Nadia, admirator al lui Colombo și detectiv de ocazie, și Papadopol, om de știință, al cărui discurs se intercalează pe tot parcursul cărții.

Temele abordate sunt diverse și foarte actuale, de la politică și evenimente recente care au stârnit furia publică și ieșiri în stradă, cum ar fi incendiul de la Colectiv, la emigrare, viața corporatistă, viața virtuală, muzică, boală, moarte, suferință, dragoste, fericire. Personajele sunt bine individualizate, deși m-am întrebat pe parcursul romanului „cine știe care este monologul interior al unui autist?” sau „totuși, cine vorbește așa în ziua de azi?” atunci când discursul lui Teo, mi se pare, amesteca limbajul relaxat, fără inhibiții, cu unul ușor desuet. Nu pot să zic că m-am atașat de vreunul dintre personaje, doar m-am identificat puțin cu obsesia Nadiei pentru corectitudinea gramaticală, dar până și mie mi s-a părut exagerată. :)) Poveștile lor individuale sunt însă interesant de urmărit, mai ales că toate sunt profund raționale și analitice, iar finalul, atenție, este unul deschis. Personal, am avut senzația că totul a rămas suspendat, ba chiar mai rău ca înainte, și lipsa asta de rezolvare mi-a creat o stare de disconfort, de frustrare. Altora le-a plăcut că și-au putut imagina propriul deznodământ.

Oricum, la capitolul scriitori români contemporani mai am mult de citit și descoperit, dar îmi pare bine că celor care mi-au plăcut în ultima vreme li se adaugă și Vlad Zografi. Lista rămâne deschisă.

N-am mai avut nevoie de catifea atunci când am început să pictez. Mi-au cumpărat acuarele şi pensule, hârtie aveam la discreţie. Pictam ce auzeam. Le-am spus asta, nu m-au crezut. Erau sunete care mă făceau să văd culori, mi se întâmplă şi azi. Destul de rar. O uşă care se deschide e galben spre ocru, o farfurie care se aşază pe masă e verde-deschis, clămpănitul la tastatura calculatorului e portocaliu, apa care izbeşte faianţa chiuvetei e alb, ţipătul copiilor din curtea şcolii e roşu-deschis, vocea lui Teo e mov.
==========
La ziar, agitaţie, un ţârâit mecanic suprapus pe ecoul gongului. Nu m-am certat cu nimeni, îmi lipsea energia, am fost tolerantă cu imbecilii mei. Am renunţat şi să le corectez greşelile – toate „ca şi“-urile lor de hiper-căcat, toate „atenţionările“ şi „concluzionările“ şi „locaţiile“ şi „pe justiţie“ – ba, pe mă-ta! Semi-analfabeţi. Dă-i dracului! Am lucrat automat, am scris câteva rânduri, am trimis două e-mailuri şi am şters-o.
==========
De fiecare dată când iau metroul observ că lumea citeşte cărţi, cărţi groase sau e-book-uri, cu un aer preocupat. Mă întreb dacă oamenii ăştia sunt într-adevăr mai cultivaţi decât cei de prin autobuze şi tramvaie, sau e doar efectul absenţei oricărui peisaj dincolo de fereastră – iar atunci cultura, vreau să zic Cultura, care mă hipnotiza în adolescenţă şi pe care o divinizam, n-a fost inventată decât pentru cârtiţe.
==========
N-a insistat, aşa că acum suntem ceea ce s-ar putea numi prieteni. De fapt, la Crocodil toţi suntem prieteni, participând şi noi la devalorizarea generală a cuvântului.
==========
Şi angoasa, şi speranţa sunt profund integrate în acele scenarii coerente pomenite mai devreme, la care s-a ajuns prin şlefuirea permanentă a sistemului nervos obligat să răspundă provocărilor. Organismul care nu s-ar fi temut pentru propria-i existenţă ar fi fost rapid eliminat, şi n-ar fi avut urmaşi care să perpetueze genele indolenţei. Organismul incapabil să spere n-ar fi perseverat, şi nici el n-ar fi avut urmaşi. Cele mai înalte sentimente umane, dragostea, altruismul, compasiunea, recunoştinţa, smerenia, devotamentul, îşi au cu toate originea umilă în egoismul mecanic al individului programat genetic să-şi perpetueze o zestre de care nu e conştient. Ele nu sunt un scop în sine, nimic din universul acesta mare n-a dorit şi n-a urmărit apariţia lor. Ele sunt doar rezultatul jocului pe care selecţia naturală a început să-l controleze odată cu autoreproducerea primei molecule. Toate sentimentele sunt efecte secundare ale vieţii. Sufletul e un efect secundar, un parazit util apărut pe drumul evoluţiei, la fel ca pasărea aceea care ciuguleşte insectele de pe spinarea bătucită a hipopotamului. Îmi cer scuze că mă văd nevoit să spulber atâtea speranţe şi atâtea angoase care au însoţit mereu cu credinţă omenirea.
==========
Ciugulea din cozonac ca o găină uriaşă. Sunt condamnată deci să mă specializez în arta înmormântării, fiindcă aşteaptă la rând şi mama Nadiei. Gândul că voi urma destinul Filimonei m-a electrocutat. Am să devin şi eu o găină uriaşă, un tanc binevoitor, am să merg în fiecare săptămână la cimitir şi am să-i plictisesc pe crocodili cu poveştile morţilor mei. Mi s-a făcut dor de motocicliştii cu care băteam pe vremuri drumurile. Divinitatea n-are pic de talent literar!
==========
Seara a venit Nadia. Era prima ei vizită după internarea lui Robi, amândouă fuseserăm ocupate cu ceea ce prin abuz de limbaj numim viaţă.

4 Comments

Filed under Recenzii

10 cărți preferate din 2016

Am reușit cu chiu, cu vai să fac un soi de inventar al cărților citite anul ăsta și să aleg dintre ele 10 care mi-au plăcut în mod deosebit. Le înșir mai jos, pe scurt, în ordinea în care le-am citit și sper, dacă le-ați ratat când am povestit prima dată despre ele, să vă atragă atenția acum. Poate facem schimb de impresii și-mi spuneți și voi despre cărțile voastre preferate. 😉

rp_jurnalul-ascuns-221x300.jpgJurnalul ascuns, de Sebastian Barry, Editura Univers, traducere din engleză de Liliana Pop

Roman nominalizat la Man Booker Prize în 2008, care m-a cucerit prin poveste și scriitură. Povestea începe în Irlanda, în 1957, cu mărturia unei femei de vreo sută de ani, care trăiește într-un fost spital de boli nervoase și-și așterne pe hârtie viața zbuciumată. O însoțim în copilăria, adolescența și tinerețea ei, îl cunoaștem prin intermediul acesteia pe tatăl mult iubit, pe mama tăcută și înstrăinată, pe Tom, soțul ei la un moment dat, familia lui, preotul comunității și niște revoluționari. Atmosfera Irlandei din secolul al nouăsprezecelea, darul povestirii, cu care este înzestrată protagonista (Roseanne), și dramatismul întâmplărilor au făcut ca romanul să-mi persiste în minte și când eram departe de el.

rp_Les-memoires-dHadrian-183x300.jpgMémoires d’Hadrien, de Marguerite Yourcenar, Editions Gallimard, 2001

Memoriile lui Hadrian, închipuite de Marguerite Yourcenar, sunt o colecție de meditații filosofice, sociale, religioase și politice ale unui împărat de seamă al Imperiului Roman, pe fundalul istoric al războaielor de dinaintea încoronării sale și al multiplelor prefaceri benefice din timpul domniei acestuia.

Dacă vă închipuiți că aveți de-a face cu peste 300 de pagini cu relatări plicticoase despre campanii de cucerire sau cu laude de sine ale unui cezar orbit de putere, vă înșelați profund. Confesiunile lui Hadrian sunt atât de bine scrise, de interesante (prin varietatea subiectelor abordate), de profunde (prin acuratețea observațiilor) și de umane (prin sondarea propriei vieți și minți), încât lectura lor este o adevărată plăcere.

BrooklynBrooklyn, de Colm Tóibín, Scribner, 2009

Un roman despre Irlanda, America și diferențele culturale dintre cele două, văzute din perspectiva imigranților irlandezi de după Al Doilea Război Mondial. Protagonista este o tânără obligată să plece ca să-și susțină familia și care oscilează între două locuri, două iubiri, două stiluri de viață.

Pe parcursul lecturii am avut senzația că totul se desfășoară într-un crescendo controlat cu măiestrie de autor: de la stabilirea premiselor la introducerea unor elemente noi, creatoare de conflict, de la instituirea unei noi ordini la intervenția unui element perturbator, care strică echilibrul și aduce din nou conflictul, și, în fine, de la revenirea în decorul inițial, dar cu alte condiții, până la acumularea de emoții și amânarea unui deznodământ. Tensiunea, suspansul (deși nu ca în cazul unui roman polițist) și emoțiile sunt foarte bine dozate și Tóibín își mânuiește excelent personajele și situațiile. Lectura asta a fost o adevărată plăcere și mi-a stârnit pofta și de alte romane ale aceluiași autor.

Femeia de hârtieFemeia de hârtie, de Rabbih Alameddine, Editura Polirom, 2015, traducere din limba engleză și note de Mihaela Negrilă

Am ajuns la o preferată dintre preferate, ca să zic așa, o carte de care m-am îndrăgostit, care nu m-a lăsat să dorm și m-a bântuit o vreme. Este un roman bogat și dens, un personaj pe care nu poți să nu-l îndrăgești, o imagine complexă a Beirutului cu normele sale sociale din anii ’50, cu vremurile grele din timpul războiului și cu occidentalizarea sa din ultima vreme, o voce puternică, independentă, feministă chiar, și, mai presus de toate, o călătorie (inițiatică poate) în literatura mondială. Un personaj cu care m-am identificat într-o oarecare măsură și o carte despre care am scris cu mare drag. Vă rog să citiți recenzia completă și, mai ales, să citiți cartea! Cuvintele mele, oricât de pătimașe ar fi, sunt prea sărace.

Sticletele, Donna TarttSticletele, de Donna Tartt, Editura Litera, 2015, traducere din engleză și note de Justina Bandol

Romanul de față a fost aclamat de publicul larg și de critică, a câștigat prestigiosul premiu Pulitzer în 2014, a făcut obiectul unor recenzii serioase și stufoase, dar și al unor impresii pripite. Peste 1100 de pagini (în versiunea românească) de povești dickensiene, cu toată drama orfanului și drumul construirii de sine, cu misterul unui tablou celebru, cu considerații interesante despre artă, fie că este vorba despre pictură, fie despre restaurarea mobilei, cu incursiuni în lumea mafiei și drogurilor și revelații existențiale.

Tabloul este firul călăuzitor al întregului roman, atent construit în jurul lui, care ne poartă prin drama copilului rămas orfan într-un mod atât de neașteptat și de violent, prin diferențele de clase sociale, prin lumea tulbure, periculoasă și hazardată a drogurilor, dar și prin lumea subterană a traficului cu opere de artă, tot timpul cu atenție la detalii, cu talent scriitoricesc, cu pasiune pentru cuvântul scris și obiectul descris, cu o analiză minuțioasă și adâncă a stărilor fizice și psihice induse de consumul de stupefiante și cu o bună individualizare a personajelor atât de diferite. Trișez un pic și mai adaug aici un roman de aceeași autoare, The Secret History, o poveste cu iz de roman polițist care se dovedește a fi mult mai mult: o analiză psihologică fină a personajelor, un tablou al societății americane în anii ’70, inclusiv a vieții de student cu tot ce presupunea ea: alcool, droguri, petreceri, sex, prietenii trainice și aventuri de-o noapte, și, mai presus de toate, explicarea și consecințele punerii în practică a unei filosofii de viață dionisiace.

Purity, Jonathan FranzenPurity, de Jonathan Franzen, Farrar, Strauss and Guiroux, 2015, apărută și în limba română cu titlul Puritate, la Editura Polirom, 2016, traducere de Iulia Gorzo

Pe asta cred că aș pune-o pe primul loc, la egalitate sau în strânsă concurență cu Femeia de hârtie. Mi-a plăcut absolut tot la romanul ăsta: felul minunat în care Franzen stăpânește cuvintele și imaginile și te face să te îndrăgostești de stilul lui; construcția ingenioasă a romanului, cu 7 capitole în care perspectiva se schimbă de fiecare dată, ca și cum am avea o cameră de filmat rotativă care ne arată povestea și personajele dintr-un alt unghi și completează imaginea de ansamblu; personajele foarte interesante și complexe și felul în care autorul te poartă de la general la particular, de la observațiile făcute din afară de un alt personaj până la sondajul detaliat al celor mai adânci gânduri și sentimente; varietatea de subiecte abordate: iubirea cu diferitele ei forme și intensități (de copil pentru părinte, de părinte pentru copil, iubirea carnală, iubirea pură, iubirea obsesivă și înlănțuitoare – știu, știu, asta nu prea e iubire, nu? și totuși, Franzen vă poate spune altceva -, iubirea nedefinită care vine din nevoia neîmplinită de a avea un copil, iubirea neîmpărtășită, iubirea recunoscătoare, iubirea altruistă și tot așa; puterea, care stă în bani, în informație, în imagine; internetul și jurnalismul; viitorul planetei; fricile personale, de la teama de singurătate, de ratare, de pervertire a sinelui, la teama de a fi vulnerabil, de a fi descoperit, de a nu fi iubit; și, mai presus de toate, căutarea iubirii și a adevărului, a purității morale, într-o lume atât de coruptă.

prietena-mea-geniala

povestea-noului-numecei-care-pleaca-si-cei-care-raman

Prietena mea genială, Povestea noului nume, Ce care pleacă și cei care rămân, de Elena Ferrante, Editura Trei, traducere de Cerasela Barbone

Cred că asta nu este nicio surpriză; despre cărțile Elenei Ferrante s-a tot vorbit și se mai vorbește încă. Este vorba despre povestea a două prietene, Lila și Elena, poveste ce începe în copilăria lor, în anii ’49-’50, continuă de-a lungul adolescenței, a tinereții și, ni se dă de înțeles în prolog, până la bătrânețe, când Elena se apucă să o scrie.

Relația dintre cele două fete este destul de complexă și schimbătoare, un amalgam ciudat de admirație, invidie, ambiție, grijă, afecțiune și ajutorare, dar și de secrete și răutăți. Drumurile lor, deși se intersectează tot timpul, sunt diferite, iar Ferrante știe să povestească atât de bine încât, grație forței scriiturii ei, până și mahalaua devine un personaj în sine. Aștept cu interes și al patrulea și ultimul volum.

rp_The-Vegetarian-198x300.jpgThe Vegetarian, de Han Kang, Hogarth, 2016, tradusă de Deborah Smith, apărută și în română cu titlul Vegetariana, la Editura Art, traducere din coreeană și note de Iolanda Prodan

Câștigător al premiului Man Booker de anul acesta, este un roman absolut captivant. Nu pot să zic „frumos” sau „plăcut”, pentru că este un text destul de greoi, apăsător, bizar, chiar grotesc pe alocuri. Dar a fost o lectură care pe mine m-a fascinat prin aparenta simplitate a stilului, prin fragmentele de vis bogate în imagini telurice, mirosuri, forme, prin inserțiile de stil de viață și concepții sociale sud-coreene și prin subiectele abordate: răceala din cadrul relațiilor de familie, lipsa de comunicare, presiunea societății, singurătatea, teama și dorința de afecțiune, întoarcerea spre sine, spre lucrurile simple, primordiale, judecarea și ostracizarea lucrurilor pe care nu le înțelegem etc.

the-luminariesThe Luminaries, de Eleanor Catton, Granta, 2013, apărută și în română cu titlul Luminătorii, la Editura Art, în 2016, traducere de Irina Negrea

Nu am avut timp să scriu despre ea mai mult de câteva rânduri, pe care le reiau aici: a câștigat Man Booker în 2013, m-am luptat puțin cu cele 800 și ceva de pagini, pentru că după primele 300 m-am pierdut în detalii și în personaje și, probabil și din cauza oboselii, am hotărât să o abandonez; dar din fericire am reluat-o după o pauză și bine am făcut, fiindcă apoi am lăsat-o cu greu din mână). La suprafață, este povestea unor căutători de aur din Noua Zeelandă, pe la 1860, și subiectul – misterul unei dispariții sau posibile crime și diversele încrengături și relații – iese greu la iveală, prin mulțimea de personaje și detalii. Odată ce intrați în atmosferă însă (poate mai devreme decât mine), cred că nu o s-o mai lăsați din mână. În profunzime, însă, autoarea a făcut o chestie foarte interesantă de care s-au prins alții mai deștepți ca mine (nu că titlurile capitolelor  n-ar fi fost un indiciu în acest sens). Vă zic numai că are legătură cu soarele și luna, cu planetele și semnele zodiacale.

our-souls-at-night-coverOur Souls at Night, de Ken Harouf, Knopf, 2015

O poveste simplă și emoționantă despre bătrânețe, singurătate, puterea prieteniei și a iubirii, despre posibilitatea de te schimba chiar și când nu mai sperai, despre schimbări bune și schimbări rele, despre relațiile dintre soți, dintre părinți și copii, dintre bunici și nepoți, dintre copii și câini, despre lucrurile pe care le considerăm banale, dar fără de care am fi nefericiți, despre speranță și compromisuri. Mi s-a părut o carte minunată, iar faptul că am avut varianta audio, citită cu un frumos accent sudist, a făcut să-mi placă și mai mult. Vă recomand să căutați și informații despre autor și felul în care a ajuns să scrie această (ultimă) carte. Vă veți emoționa și mai mult.

Constat că unele au fost cărți lungi, de 7-800 de pagini și chiar mai mult, că toate au fost scrise de autori străini, deși mi-au plăcut și vreo două cărți românești anul ăsta, ambele de proză scurtă (Cătălin Mihuleac – Ultima țigară a lui Fondane și Bogdan Munteanu – Ai uitat să râzi), că pe unele le-am citit în traducere, pe altele în original, că pe majoritatea le-am citit pe hârtie sau pe Kindle dar, pentru prima dată, vorbesc aici și despre o carte audio, că despre una (Brooklyn) știu sigur că a fost și ecranizată, iar despre alta (Our Souls at Night) am aflat că urmează să fie ecranizată, cu Robert Redford și Jane Fonda în rolurile principale (yum-yum!!!), că sunt destul de diversificate și ca autori, și ca subiect, și ca stil și, într-un final, că mă simt tare bogată sufletește că le-am citit. Ceea ce vă doresc și vouă! Sărbători fericite!

3 Comments

Filed under Recenzii

Câteva gânduri înainte de final de an

Poate ați observat că în ultima vreme nu prea am mai scris pe blog. Dacă nu, înseamnă că mă agit eu degeaba. :p Oricum, dacă îmi duce cineva dorul, să știți că motivul absenței mele prelungite de aici este finalul de an, cu aglomerarea de proiecte, termene-limită și griji, care-mi ocupă cam tot timpul. De citit, am mai citit, dar nu cu intensitatea obișnuită, ci mai mult cu țârâita, câteva pagini înainte să mă fure somnul. De povestit despre ce-am citit chiar n-am avut timp, nici măcar pe Goodreads nu cred că am apucat să scriu mai mult de câteva rânduri. De plimbat, m-am mai plimbat, dar tot în locuri cunoscute, despre care am mai vorbit aici.

Aș fi vrut să vă zic câte ceva despre The Luminaries de Eleanor Catton, care a câștigat Man Booker în 2013, apărută și la noi chiar luna trecută cu titlul Luminătorii, traducere de Irina Negrea, Editura Art (m-am luptat puțin cu cele 800 și ceva de pagini, pentru că după primele 300 m-am pierdut în detalii și în personaje și, probabil și din cauza oboselii, am hotărât să o abandonez; din fericire am reluat-o după o pauză și bine am făcut, fiindcă apoi am lăsat-o cu greu din mână); despre Cei care pleacă și cei care rămân, de Elena Ferrante, Editura Pandora M, traducere de Cerasela Barbone, al treilea volum din faimoasa tetralogie, pe care, la fel ca și în cazul primelor două volume, l-am devorat; despre The Sea, de John Banville, și ea câștigătoare a premiului Man Booker în 2005, pe care am reușit, în sfârșit, să o citesc și care m-a impresionat prin frumusețea scriiturii și acuitatea suferinței la moartea cuiva drag.

Probabil însă că nici astăzi nu aș fi scris nimic dacă nu mi-ar fi bătut Goodreads la ușă cu sinteza de sfârșit de an. Mi-am dat seama că peste câteva zile se încheie 2016 și, dacă anul trecut eram harnică și-mi făceam bilanțul lecturilor chiar la începutul lui decembrie, de data asta nici nu știu dacă o să am timp de el. Până îmi adun eu gândurile, cărțile, minutele și cuvintele, vă las cu rezultatele lor și sper să povestiți măcar voi despre ale voastre.

goodreads-2016

9 Comments

Filed under Lecturi