Tag Archives: pe scurt

Ce am mai citit (11)

Manuscrisul fanariotManuscrisul fanariot, Doina Ruști, Editura Polirom, 2015

Să imaginezi așa o poveste plecând de la un manuscris găsit în arhive. Să recreezi Bucureștiul fanariot, cu toate culorile, mirosurile, intrigile, credințele, interesele și istoriile lui. Să creionezi personaje atât de vii, de autentice, de convingătoare. Să dai senzația cititorilor că pot să vadă, să miroasă, să pipăie și să audă oameni și locuri de acum două-trei sute de ani. Să scoți la lumină cuvinte cu iz vechi, ce dau culoare locală și temporală (am scos o listă întreagă). Să țeși în povești și un pic de vrăjitorie, cât să se înfioare și să se minuneze cititorii. Și, mai presus de orice, să închipui o dragoste așa de puternică, ce acționează ca un fir roșu al întregului roman și conduce încet, dar sigur, la finalul perfect și la explicația titlului. Ei bine, să faci toate astea e mare lucru! Jos pălăria! 5 steluțe de la mine pe GR.

Becoming Myself: A Psychiatrist's MemoirBecoming Myself. A Psychiatrist’s Memoir, Irvin Yalom, tradusă și în română cu titlul Călătoria către sine. Memoriile unui psihiatru, Editura Vellant, traducere de Florin Tudose, 2017

Yalom m-a atras întotdeauna prin conținutul cărților sale, nu prin forma lor. Adică la fiecare roman citit (Plânsul lui Nietzsche, Minciuni pe canapea, Soluția Schopenhauer, Problema Spinoza), mi s-a părut interesantă ideea de a aduce psihologia și filosofia mai aproape de publicul larg prin intermediul unor povești. Nu m-a frapat ca având talent de povestitor, dar am acceptat că scrie un fel de amestec de ficțiune și non-ficțiune, în care informațiile sunt mai importante decât forma de prezentare.

Calatoria catre sineDe asta m-am mirat, citind memoriile lui, că Plânsul lui Nietzsche (parcă) a câștigat un premiu pentru „best fiction”. Probabil și acolo a cântărit mai mult rețeta lui de a combina persoane și evenimente reale cu o posibilă istorie a lor. Ce ar fi fost dacă? În memorii, stilul e același, oarecum sec, serios, prozaic, singurul interes fiind și aici, ca și în romane, subiectul. Din viața lui, m-a mirat relația cu mama, i-am admirat soția – intelectuală, academică, mai puțin faimoasă (cel puțin la noi), l-am invidiat pentru cât a călătorit în lume și am observat atent echilibrul dintre un soi de laudă de sine pentru realizările profesionale și recunoștința față de oamenii care l-au călăuzit sau ajutat într-un fel sau altul să ajungă acolo. Cel mai curioasă am fost să aflu povestea romanelor sale: cum i-au venit ideile, cum le-a scris, ce reacții imediate au avut etc.

E o carte bună pentru fanii lui, pentru că vine să completeze cu detalii personale și profesionale toate cărțile sale să le zic semi-ficționale de până acum. După câteva considerații despre moarte (în general, a celor apropiați și, în cele din urmă, a sa), trage concluzia ușor amară că probabil memoriile sale vor fi și ultima sa carte (Yalom are 86 de ani). Am apreciat exercițiul de sinceritate și păstrez pe listă Privind soarele în față, pe care oricum îmi propusesem s-o citesc.

Eleanor Oliphant Is Completely Fine by Gail HoneymanEleanor Oliphant Is Completely Fine, Gail Honeyman, tradusă și în română cu titlul Eleanor Oliphant se simte excelent, Editura RAO, traducere de Ana Cristina Popa, 2018

Mi-am călcat pe inimă și am scris despre o carte apărută la RAO, deși a trebuit să răscolesc un pic internetul până să găsesc numele traducătoarei, pe care bineînțeles că editura nu l-a menționat pe site. Cu așa un titlu incitant, romanul spune povestea unei tinere asociale, care are un trecut secret și tulburător, și care face eforturi pentru a se vindeca și a-și găsi echilibrul și fericirea. Premisa e foarte bună și este evident de ce așa un subiect ar avea priză la public. La urma urmei, e ușor să ne identificăm măcar pe alocuri cu unele senzații, gânduri, obiceiuri, personaje descrise acolo.

Cartea în sine mi-a plăcut, dar cu rezerve. Adică îi recunosc meritele de a aduce în discuție subiecte foarte importante, precum singurătatea, depresia, alcoolismul, nevoia de terapie (și, evident, nevoia de a avea prieteni în viața ta). Mi-au plăcut mult observațiile lui Eleanor despre scrierea corectă și vocabularul ei bogat, precum și umorul provocat de folosirea inadecvată a unor termeni elevați în conversațiile de zi cu zi.

Pe de altă parte, personajul principal nu m-a convins. Nu mi se pare realist ca o persoană, chiar una care a trecut printr-o dramă ca cea din carte, să fie așa de străină de lumea în care trăiește; atât de nepricepută în relațiile interumane (la 30 de ani); așa de închistată în rutina ei de atâția ani și, mai ales, atât de lipsită de simțul realității în privința poveștii ei de dragoste cu un bărbat necunoscut. În plus, prietenia cu care o înconjoară toți oamenii nou intrați în viața ei mi s-a părut forțată, la fel ca și viteza cu care face progrese la terapie. Dar accept toate astea ca pe o convenție necesară pentru a transmite un mesaj plin de însemnătate și, cum lectura e foarte plăcută și subiectul antrenant, i-am dat 3 steluțe.

Ora de aurOra de aur, Ann Leary, Editura Humanitas, traducere de Irina Bojin, 2015

O carte cumpărată la reduceri, dintr-un impuls, despre care nu știam decât ce citisem pe coperta a doua, și care s-a dovedit o mare surpriză plăcută. Dincolo de viața aparent liniștită a unui sat mic și frumos, în care au loc totuși destule evenimente ca să alunge plictiseala, se ascunde secretul unei alcoolice. Ann Leary excelează în descrierea gândurilor și acțiunilor protagonistei, care devine foarte simpatică cititorului încă de la primele pagini, ca o femeie de succes, inteligentă și plină de umor. Aflăm însă pe parcurs că a trecut printr-un divorț și că s-a confruntat cu problema alcoolului, pe care acum se presupune că a depășit-o. Numai că minte și, în secret, crede ea, continuă să bea singură. Pauzele din memorie provocate de bețiile ei nocturne îi pot aduce probleme. Mi-a plăcut foarte mult romanul ăsta, care pare să aibă de toate – dramă, suspans, umor, subiect interesant, un personaj principal extraordinar, descrieri ale unor peisaje minunate și un stil cel puțin plăcut – și care vorbește despre dragoste, singurătate, familie, prieteni, suspiciuni, negare și (spoiler alert, is it?) reabilitare pentru un final fericit. Tare mi-ar plăcea să o văd ecranizată!

84, Charing Cross Road84, Charing Cross Road, Helene Hanff, Penguin Books, 1990

Nu mi-aș fi închipuit că o carte deschisă absolut întâmplător într-o seară va avea un efect așa de puternic asupra mea. Am citit-o pe nerăsuflate și am dat-o gata extrem de repede, dar gândul la ea a persitat cel puțin câteva zile. Cartea este o colecție de scrisori între o americancă pasionată de cărțile clasice și personalul unei librării britanice, trimise uneori la interval de câteva luni unele de altele și care se întind pe durata multor ani. Cu toate astea, le-am citit cu atâta interes de parcă era cel mai alert roman de acțiune, ba râzând în hohote, ba luptându-mă cu lacrimile. Am adorat personalitatea lui Helene Hanff, care transpare din fiecare scrisoare cu atâta forță, încât vrei și tu, ca cititor după atâția ani, nu numai librarii de atunci, să te împrietenești cu ea. La rândul lor, librarii sunt atât de diferiți, dar simpatici. încât mi-a părut rău că în locul librăriei de odinioară acum a mai rămas doar o placă comemorativă. Din scrisorile lor, afli nu numai despre cărțile pe care le comanda Helene, ci și despre viața în Londra după al Doilea Război Mondial și diversele lipsuri cu care se confruntau englezii, câteva lucruri despre New York, dar mai presus de orice despre umanitate, prietenie, familie, viață și moarte. Cred că va rămâne una dintre cărțile mele preferate din toate timpurile.

 

2 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

10 cărți preferate din 2017

A vcnit vremea pentru articolul-sinteză despre cele 10 cărți preferate din anul care tocmai s-a încheiat. Le trec mai jos în ordinea în care le-am citit, cu trimitere la recenzia completă, acolo unde este cazul.

Purple Hibiscus / Hibiscus purpuriu, de Chimamanda Ngozi Adichie

Un roman despre societatea, familiile, credințele și obiceiurile nigeriene. Mi-a plăcut mult cum scrie Chimamanda Ngozi Adichie, opunând credința tradițională în zeii și ritualurile africane, renegate de cei care au îmbrățișat catolicismul albilor, și restricțiile religiei mai noi, pentru ca apoi să îmbine preceptele catolice și cântecele africane; arătând fața severă, crudă, neiertătoare și de neiertat a tatălui, dar și calitățile și slăbiciunile lui, printre care și dragostea (prost înțeleasă și manifestată) față de familie; însoțindu-ne prin transformările din mintea și comportamentul fiicei, de la teama, rușinea și timiditatea inițiale, la deschiderea spre alți oameni, prietenie și chiar dragoste; presărând povestea din prim-plan cu idei, fapte și mentalități din Nigeria, despre rolul femeii, credințe, mâncăruri, obiceiuri, peisaje și tot felul de lucruri care ne fac cunoscută, chiar dacă indirect, o realitate, o istorie și o lume despre care nu știam mare lucru; în fine, știind să lege atât de bine cuvintele încât să sperie, să aline, să emoționeze și chiar să amuze pe tot parcursul celor peste 300 de pagini. Recenzia întreagă aici.

Inocenții, de Ioana Pârvulescu, Editura Humanitas, 2017

O minunăție de carte, care te cucerește de la primele rânduri și te ține cu zâmbetul în colțul gurii și cu nodul în gât pe parcursul celor aproape 350 de pagini. Nostalgie, bucurie, tristețe, curiozitate, jocuri, povești, întâmplări, lecții, amintiri din copilărie și conexiuni de mai târziu, bunici, părinți, unchi, mătuși, frați, verișori și, mai presus de toate, casa în care au locuit cu toții, toate se amestecă și țes un tablou plin de candoare, de bonomie și de farmec, în cea mai frumoasă carte despre copilărie și viața de altădată pe care am citit-o în ultima vreme sau poate în toate vremurile. Naturalețea, farmecul și dragostea cu care Ioana Pârvulescu povestește despre toate personajele, locurile și întâmplările de atunci te fac, indiferent dacă ai trăit sau nu în Brașov, în anii ’60 sau mai târziu, să nu mai vrei să lași cartea din mână, nici să se termine prea curând. Recenzia completă aici.

Hanul lui Manuc, de Simona Antonescu, Polirom, 2017

Un roman tare frumos! Mi-a plăcut tot: de la subiectul ales la grija pentru detalii și autenticitate cu care l-a tratat Simona Antonescu, de la portretele numeroaselor personaje mărunte, dar memorabile, fie ele ostași sau negustori, ruși sau otomani, cadâne sau țigăncușe, la portretele atente ale personajelor principale, urmărite de-a lungul mai multor ani, de la povestea boierilor Sămărghiteni, a puternicului și influentului Manuc, a haiducilor conduși de Iancu Jianu, a iubirii noi dintre Vlaicu și Ruxandra, toate desfășurate în prezentul narațiunii, la poveștile din trecut evocate cu atâta farmec de autoare: povestea lui Aurică și a Ilenuței, a furtului pământurilor părintești ale lui Vlaicu, a boierului cel bătrân și a celui tânăr etc. Atâtea detalii, atâtea personaje, atâta atenție la tradiții, limbaj, obiceiuri, credințe, bătălii, suferințe, speranțe, încât lumea aceea veche, cu bune și cu rele, prinde viață și te fascinează și dincolo de paginile cărții. Un roman istoric care-mi aduce aminte de cele pe care le devoram în copilărie, când sursa de inspirație îmi era biblioteca lui tata, și care e de citit neapărat și de savurat încet, în tihnă, cu bucurie și admirație.

Nautilus, de Ioana Bâldea Constantinescu, Editura Humanitas, 2017

Un roman surprinzător, cu o structură complexă și personaje memorabile, care urmărește mai multe povești, așezate pe mai multe straturi ale istoriei, legate de niște teme comune: dragostea, sacrificiul, moartea, singurătatea. Ioana Bâldea Constantinescu a îmbinat armonios informațiile dobândite prin documentare cu propria imaginație, în pagini inteligent construite. A reușit să dea atenție detaliilor din lumi așa de diferite și totuși să creeze o poveste închegată, să ne plimbe permanent între trecut și prezent, arătându-ne puncte comune și contraste, să spargă povestea în numeroase fragmente, pe care apoi să le aducă împreună, dezvăluindu-ne misterele și uimindu-ne în permanență. Nautilus mi s-a părut un roman excepțional și nu numai că simt nevoia să-l recitesc, dar mă și bucur că autoarea lui este româncă și că pot să-l recomand fără rezerve oricui se declară reticent în privința literaturii române contemporane. Recenzia întreagă aici.

Hag Seed, de Margaret Atwood / Pui de cotoroanță, Editura Humanitas, traducere de George Volceanov

Aceasta este a treia carte citită de mine din cele 6 apărute în programul Hogarth Shakespeare (primele au fost Vinegar Girl / Scorpia, de Ann Tyler, după Îmblânzirea scorpiei,  și The Gap of Time / O paranteză în timp, de Jeanette Winterson, după Poveste de iarnă) și recunosc că mi-a plăcut cel mai mult. Am observat că nu sunt singura, Margaret Atwood fiind preferata mai multor cititori ai acestei serii de opere ale lui Shakespeare reinterpretate în cheie modernă. Hag-Seed este versiunea din zilele noastre a piesei The Tempest / Furtuna, pe care Atwood o recreează pe mai multe niveluri. Atwood scrie foarte bine, ca de obicei, cu extrem de mare atenție la detalii, fără grabă, construindu-și încet planurile și asigurându-se că toate personajele, acțiunile, intențiile, gândurile și sentimentele sunt clar evidențiate. În pofida faptului că este, de fapt, o rescriere, o reinterpretare, mi s-a părut o operă originală, inteligentă și complexă, din motivele pe care le detaliez aici.

How to Be Both, de Ali Smith / Cum să fii și una, și alta, traducere de Carmen Scarlet, Editura Univers, 2015

Ali Smith continuă să mă uimească de fiecare dată, așa că, e oficial, rămâne una dintre autoarele mele preferate!  Romanul de față e inventiv ca formă – structurat în două părți care pot fi citite în orice ordine (care, de altfel, diferă în funcție de ediția cumpărată), dar și ca stil și conținut. În ediția mea, vocea lui George a fost prima, așa că mi-a fost mai ușor să avansez cu lectura: mi-a plăcut enorm personajul lui George, cu suferința ei la moartea mamei, obsesia pentru limbă și gramatică, descoperirea sinelui și a atracției fizice/spirituale, inteligența, umorul, discuțiile personale dintre mamă și fiică (a căror relație mi-a amintit puțin de mama și fiica din Where’d You Go, Bernadette, de Maria Semple). Jocurile de cuvinte ale lui Ali Smith geniale, ca de obicei!

A doua parte, despre un pictor italian renascentist, pentru care mama și apoi fiica fac o obsesie, este mai criptică la început, dar pe măsură ce citești, lucrurile se limpezesc. Mi-au plăcut registrul lingvistic diferit, pasiunea lui Francesco pentru pictură, forme și culori, poezia limbajului, povestea în sine. Atenție, spoilere! Ce am admirat cel mai mult la întregul roman a fost dualitatea genurilor: George are nume de băiat, dar este fată, Francesco este o femeie care se dă drept bărbat, Francesco crede la început că George e băiat, discuțiile despre genuri dintre mamă și fiică, relația dintre George și H etc. Mi-au mai plăcut trecerile continue de la trecut la prezent (în perspectiva lui George) și viziunea asupra prezentului, nu lipsită de umor, a cuiva venit din trecut (în perspectiva lui Francesco). Ca și în cazul romanului There But For The, simt nevoia să recitesc și How to Be Both.

Pereți subțiri, Ana Maria Sandu, Polirom, 2017

Excelent volum de povestiri! Personajele blocului de lângă Grădina Icoanei și poveștile lor de viață sunt pe cât de diverse, pe atât de naturale și reale. La majoritatea am simțit o strângere de inimă, la câteva am zâmbit, cert e că niciuna nu m-a lăsat indiferentă. Întâmplările cu personaje și atmosferă din alte vremuri se îmbină cu întâmplări mai actuale, cu figuri și preocupări mai pragmatice. Mi-a plăcut, de exemplu, povestirea cu iz desuet și romanțios, cu Tanți, soția mai tânără și languroasă, care-și purta halatul larg descheiat și papucii de casă cu toc și puf, și cu soțul mai în vârstă, care, în pofida aparențelor, o satisfăcea, spre invidia vecinilor. Altul e registrul în povestirile despre cupluri mai tinere, în care intervin răceala, lipsa de comunicare, înstrăinarea. Unele personaje revin (cum ar fi Alexandra), în altele am recunoscut persoane reale. Îmi pare rău că nu am la îndemână titlurile acum, ca să dau și exemple. Oricum, probabil cel mai bun volum de proză scurtă citit de mine (anul ăsta?). Recomand!

Happiness, de Aminatta Forna, prevăzută să apară în martie 2018 la Atlantic Monthly Press și în versiunea română la Editura Vellant, tot în 2018.

Vă scriu încă de pe acum despre cartea aceasta, chiar dacă va fi disponibilă publicului larg abia peste câteva luni, pentru că mi se pare demnă de semnalat și cred că veți mai auzi de ea. Este un roman care mi-a stăruit în minte multe zile după ce l-am terminat și pentru atmosferă, și pentru personaje, stil și mesaj. Întâlnirea dintre Attila, un psihiatru vest-african, și Jean, o americancă aflată în Londra ca să studieze comportamentul vulpilor urbane, devine pretext pentru tot felul de observații despre dragoste, căsnicie, copii, prietenie, singurătate, război, moarte, stres post-traumatic, definiția fericirii și, bineînțeles, căutarea ei. Aminatta Forna scrie tare frumos, povestind fără grabă despre trecutul personajelor, sondând în interiorul lor, jonglând cu trecutul și prezentul, profitând de întâlniri și întâmplări pentru a-și aduce personajele împreună și pentru a ilustra idei și concepte ce țin de istorie, psihiatrie și biologie. Pe lângă stil, mi-a plăcut mult și mesajul optimist, care devine evident în ultimele pagini, ca o revelație. Mai multe aici.

Istoria iubirii, de Nicole Krauss, Editura Humanitas, 2005, traducere de Antoaneta Ralian

O carte ca un nod în gât și un zâmbet în colțul gurii. Ca un oftat adânc și ochi măriți de uimire. Ca un hohot de râs și o lacrimă nereținută. Un bătrân pe care l-aș putea citi și reciti la nesfârșit. Cred că m-am îndrăgostit de Leopold Gursky. O adolescentă independentă și tenace, a cărei căutare deturnată pe parcurs duce la descoperirea adevărului.Un copil pe care dorul de tatăl decedat îl determină să creadă că e unul dintre aleșii lui Dumnezeu. O văduvă, mamă și traducătoare, verigă a poveștii de iubire. Un scriitor celebru, un prieten pierdut, un manuscris, scrisori și poze din altă viață, ororile nazismului și binefacerile Americii, dar spuse discret, fără patetism, o iubire de-o viață, o Alma de demult, ca o obsesie, și o Alma de acum, ca o aducere aminte, limbajul mâinilor în Epoca tăcerii, și o istorie care le leagă pe toate, Istoria iubirii.

Open: An Autobiography, Andre Agassi, J. R. Moehringer, Knopf, 2009

N-aș fi crezut că autobiografia unui tenisman ar putea să mă fascineze într-atât încât să o devorez în două zile, zâmbind, plângând, citind cu sufletul la gură descrierea vreunui meci, rozându-mi unghiile până să aflu rezultatul sau urmărind relațiile lui amoroase. Nu sunt genul de om interesat de viața personală a vedetelor, de cele mai multe ori nici măcar nu recunosc nume (din showbiz) considerate celebre, dar, fără să fiu o împătimită a tenisului, numele lui Andre Agassi, Pete Sampras, Boris Becker, Roger Federer, Steffi Graf, Monica Seles și ale altor jucători din aceeași generație îmi erau cunoscute încă din copilărie. Nu contest faptul că viața lui Agassi a fost suficient de interesantă ca să merite povestită, dar cred că autobiografia lui își datorează în mare parte succesul lui J. R. Moehringer, care scrie excelent. Și ce omagiu mai mare decât să transformi cititori indiferenți la tenis în pasionați care suferă la fiecare înfrângere descrisă cu lux de amănunte și care plâng de bucurie la fiecare victorie? Recomand cu entuziasm!

Una peste alta, a fost un an foarte bun în ceea ce privește lecturile. Am scris mai puțin, dar am citit mai mult decât în anii trecuți. Goodreads m-a ajutat să țin evidența și bilanțul ăsta nu poate decât să mă bucure și să mă impulsioneze. Din aproximativ 100 de cărți citite în 2017, 23 au fost de autori români și una în colaborare, 14 de non-ficțiune (pe KOK nu l-am inclus aici), 4 de poezii, 6 de proză scurtă și 2 romane grafice. Anul ăsta aș vrea să citesc mai multă non-ficțiune, inclusiv literatură de călătorie, și ceva clasici cu care am rămas restantă. Plus cărțile necitite din bibliotecă. Plus ce mai apare nou, interesant, recomandat. Plus ce am chef, pur și simplu… Timp să am, că planurile nu-s deloc ambițioase, sigur că nu. 🙂 Voi cum stați cu lecturile? Ce vă tentează zilele astea?

6 Comments

Filed under Recenzii

Ce am mai citit (10)

Vai, vai, de la sfârșitul lui septembrie n-am mai scris o recenzie pe blog! Când a trecut timpul? Să recuperăm, așadar, cu obișnuita trecere în revistă, numai că de data asta s-au adunat cam multe să le menționez pe toate, prin urmare o să fac o selecție.

Persepolis: The Story of a Childhood (Persepolis, #1)Persepolis: The Story of a Childhood, de Marjane Satrapi, traducere în engleză de Mattias Ripa, Pantheon, 2004

 

Persepolis 2: The Story of a Return (Persepolis, #2)

Persepolis 2: The Story of a Return, de Marjane Satrapi, traducere în engleză de Anjali Singh, Pnatheon, 2005

Primul meu roman grafic, pentru care m-au pregătit mai demult, în copilărie, benzile desenate cu Pif și Rahan, iar după mai mulți ani cele cu Asterix și Obelix sau Harap Alb. În cazul de față, autoarea pune accentul pe istoria și situația politică a Iranului, care se împletesc cu povestea de viață personală, de-a lungul copilăriei, adolescenței și maturității acesteia. Violența, interdicțiile, propaganda, revolta, teama și lipsa de libertate sunt prezentate simultan cu viața de familie, relațiile cu prietenii, viața la școală, descoperirea unei conștiințe politice, naționale și sociale, cu aventurile adolescentei Marjani în străinătate, cu revenirea în țara natală, relațiile ei amoroase etc. În pofida gravității temelor abordate, textul este plin de umor și de informații utile, așa că mi se pare în același timp o lectură educativă și distractivă. Recomand!

Tetralogia Rabbit, de John Updike: Fugi, Rabbit (traducere de Antoaneta Ralian și George Volceanov), Întoarcerea lui Rabbit și Rabbit e bogat (traducere de George Volceanov), apărute la Humanitas, și ultimul volum, în engleză, Rabbit at Rest, Random House Trade, 1996

Nu mă așteptam să-mi placă așa mult Updike, dar am fost uimită de talentul lui de stilist și de răbdarea cu care și-a construit personajele, pe fundalul unei Americi în schimbare de-a lungul câtorva decenii. Pe parcursul a patru volume pline de realism american, Updike spune povestea unui fost sportiv, un tânăr ratat într-o viață de familie pe care nu și-o dorește, plafonat într-un orășel banal, ca agent de vânzări, și care se hrănește cu gloria trecutului, dar și povestea unui Rabbit din ce în ce mai în vârstă, confruntat cu viața de familie, cu dramele și revelațiile ei, pe fundalul transformărilor politice, sociale și culturale din anii ’60-’80. Misoginism, rasism și puritanism se îmbină cu tragedii personale, numeroase scene de sex, consum de droguri, discuții despre politică, societate și familie, toate avându-l în centrul lor pe personajul memorabil al lui Rabbit. Romanele trec prin mai multe perioade, medii și registre lingvistice, așa că traducerea trebuie să fi fost un tur de forță. Țin minte că mi-am tot subliniat pasaje care mi-au atras atenția și cuvinte sau expresii neîntâlnite până atunci și sper ca la un moment dat să găsesc și răspunsuri la cele câteva întrebări cu care am rămas în minte.

Sapiens: A Brief History of Humankind

Sapiens. A Brief History of Humankind, de Yuval Noah Harari, Harvill Secker, 2014, apărută și în limba română cu titlul Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, la Polirom, 2017, traducere de Adrian Șerban

O carte de non-ficțiune despre istoria omenirii, așa cum o arată și titlul, care vine cu câteva teorii interesante și, în plus, are meritul de a oferi informații într-un limbaj accesibil și plăcut. Plecând de la apariția omului, trecând prin câteva revoluții (cognitivă, agrară, științifică, biotehnologică) și ajungând până în prezent, cu un ochi spre viitor, Harari comprimă în peste 400 de pagini istorie, sociologie, religie, cultură, știință și arată că oamenii sunt principalul factor de schimbare (și nu neapărat una pozitivă). Istoricul israelian a scris și o continuare, Homo Deus: scurtă istorie a viitorului, care se pare că va apărea tot la Polirom.

Rugul

Rugul, de György Dragomán, traducere de Ildikó Gábos-Foarță, Polirom, 2015

O carte despre primii ani de după revoluție, o fetiță rămasă orfană și relația cu bunica ei, într-un orășel (ce aduce cu Târgu Mureș), și obsesiile trecutului. Deși am avut prea puține în comun cu fetița protagonistă, ceva din atmosfera evocată m-a dus cu gândul înapoi în timp, la anii ’90, la străduțele prăfuite ale orașului meu, la discuțiile și comportamentele de atunci, văzute prin ochii unui copil. Ăsta mi se pare un lucru extraordinar!
Apoi, mi-a plăcut că narațiunea se face prin cuvintele unui copil, la timpul prezent. Te ancorează mai puternic în poveste și în viața interioară a personajului principal. Mi-au plăcut bunica, stropul de magie, felul în care poveștile din trecut se intercalează printre întâmplările din prezent, trecerea de la copilărie la adolescență a Emmei, secretele revelate încet, ideea de sacrificiu din dragoste, chiar dacă rezultatele au fost dezastruoase, lecțiile istoriei.
Mi-a plăcut mai puțin finalul, pentru că mi s-a părut cam heirupist, în stilul filmelor de acțiune, dar probabil a avut rolul lui (reconcilierea?). Oricum, stilul lui Dragomán mi-a amintit un pic și de Magda Szabo (Ușa), și de Agota Kristof (Trilogia gemenilor) – e ceva aspru, dur, tăios în vocea autorilor maghiari (cei pe care i-am citit eu până acum, deloc mulți), dar care scormonește în tine, emoționează și lasă o urmă adâncă. Jos pălăria! 🙂

How to Be Both

How to Be Both, de Ali Smith, Penguin, 2014, apărută și în română cu titlul Cum să fii și una, și alta, traducere de Carmen Scarlet, Editura Univers, 2015

Ali Smith continuă să mă uimească de fiecare dată, așa că, e oficial, rămâne una dintre autoarele mele preferate!  Romanul de față e inventiv ca formă – structurat în două părți care pot fi citite în orice ordine (care, de altfel, diferă în funcție de ediția cumpărată), dar și ca stil și conținut. În ediția mea, vocea lui George a fost prima, așa că mi-a fost mai ușor să avansez cu lectura: mi-a plăcut enorm personajul lui George, cu suferința ei la moartea mamei, obsesia pentru limbă și gramatică, descoperirea sinelui și a atracției fizice/spirituale, inteligența, umorul, discuțiile personale dintre mamă și fiică (a căror relație mi-a amintit puțin de mama și fiica din Where’d You Go, Bernadette, de Maria Semple). Jocurile de cuvinte ale lui Ali Smith geniale, ca de obicei!

A doua parte, despre un pictor italian renascentist, pentru care mama și apoi fiica fac o obsesie, este mai criptică la început, dar pe măsură ce citești, lucrurile se limpezesc. Mi-au plăcut registrul lingvistic diferit, pasiunea lui Francesco pentru pictură, forme și culori, poezia limbajului, povestea în sine.

Atenție, spoilere! Ce am admirat cel mai mult la întregul roman a fost dualitatea genurilor: George are nume de băiat, dar este fată, Francesco este o femeie care se dă drept bărbat, Francesco crede la început că George e băiat, discuțiile despre genuri dintre mamă și fiică, relația dintre George și H etc. Mi-au mai plăcut trecerile continue de la trecut la prezent (în perspectiva lui George) și viziunea asupra prezentului, nu lipsită de umor, a cuiva venit din trecut (în perspectiva lui Francesco). Ca și în cazul romanului There But For The, simt nevoia să recitesc și How to Be Both.

Trei săptămâni în Anzi Trei săptămâni în Anzi, de Marius Chivu, Humanitas, 2016

Cartea asta mi-a deschis apetitul pentru literatura de călătorie, din care am citit destul de puțin până acum (de exemplu, Jurnal de călătorie, de Nikos Kazantzakis). Dincolo de informațiile geografice, istorice, culturale, interesează și povestea în sine, iar fotografiile completează experiența. Am început-o precaută, mai mult din curiozitate, și am citit-o pe toată în aceeași seară (bine, până pe la 4 dimineața). Am aflat lucruri interesante, m-am și amuzat, dar cel mai mult pot să spun că m-a inspirat. O surpriză foarte plăcută, așa că o să caut și O săptămână în Himalaya, care o precede, dar și alte titluri, de alți autori (Bill Bryson mi-a atras atenția, dar și Paul Theroux, de care am citit numai ficțiune, și alte câteva nume de care am auzit recent în colecția de literatură de călătorie de la Polirom).

6 Comments

Filed under Recenzii

Ce am mai citit (9)

Și iar n-am avut timp de scris, și iar mă trage blogul de mânecă să-l mai bag și pe el în seamă, și iar mă simt vinovată că dintr-un mare hobby a ajuns, săracul de el, să cerșească atenție, și iar sper să mă revanșez cu o sinteză rapidă, rapidă. Timp de citit am avut, în schimb. Cum altfel? (De unde trag concluzia că întotdeauna e mai interesant să citesc ce scriu alții decât să scriu eu. :p Nu am vocație, dom’le, ce să fac?) Să zic, așadar, câteva cuvinte despre ultimele cărți cu care m-am delectat în ultima vreme.

The Easter Parade by Richard YatesThe Easter Parade, de Richard Yates, Methuen Publishing (apărută și în română cu titlul Parada de Paște, la Editura Litera, Colecția Clasici moderni, traducere de Irina Negrea)

De Richard Yates cred că m-am „îndrăgostit” încă de la Revolutionary Road. Romanul ăla, așa indigest cum e el, pentru că te pune față în față cu propriii demoni, cu teama de ratare, cu întrebări existențiale de genul: dar dacă nu sunt destul de bun? dacă am ratat deja niște șanse?, mi-a plăcut enorm tocmai pentru că ăsta e scopul unei cărți bune de idei: să te răscolească, să te facă să gândești, să schimbe ceva în tine. După aceea, a urmat Eleven Kinds of Lonelines, o colecție de povestiri pe aceleași teme, care m-au surprins cu registrele diferite și cu talentul lui Yates de a concentra în câteva pagini teme explorabile în sute.
The Easter Parade e tot despre ratare, singurătate, căsnicii eșuate, mult alcool, multe țigări, personaje care se consumă și se pierd fie în mariaje tradiționale și vieți banale în provincie, fie în căutarea permanentă a unui scop în viață, a unor trăiri autentice, în fuga de trecut și familie, cu toate tarele lor. Cele două surori sunt cât se poate de diferite, una ajungând o copie fidelă a mamei și a soacrei ei, îndurând cu resemnare o viață rea și plicticoasă și înecându-și amarul în alcool; cealaltă fuge tocmai de asta, de legăturile cu familia, de povara grijilor, de posibilitatea ca acestea să-i afecteze viața, dar, deși pare un spirit liber, o feministă, un model de succes, nu este la adăpost nici de suferință, nici de singurătate. Finalul cărții a fost ca o lovitură în moalele capului și m-am bucurat că, printre atâtea ratări, deziluzii, frici și singurătăți, mai există o speranță în persoana lui Peter.

The Spinoza Problem by Irvin D. YalomThe Spinoza Problem, de Irvin D. Yalom, Basic Books, 2012 (apărută și în română cu titlul Problema Spinoza, Editura Vellant, 2012, traducere de Alex Moldovan)

Fără să fie un mare talent literar, Yalom are meritul de a scrie cărți extrem de instructive, de a populariza teme și subiecte serioase prin intermediul unor povești care prind la public. Din cartea de față, am aflat multe despre viața și filosofia lui Spinoza, despre obiceiurile și credințele evreiești, despre ridicarea la putere, apogeul și căderea lui Hitler și mai ales despre Alfred Rosenberg, responsabil cu propaganda nazistă, despre care nu știam nimic. Apreciez genul ăsta de istorie ficționalizată pentru că reușește să transmită informații și, în același timp, să creioneze în jurul lor una sau mai multe povești interesante. Din punctul meu de vedere, acesta este un argument suficient pentru a recomanda cartea oricui este pasionat de istorie, filosofie, religie, psihiatrie, chiar dacă Yalom nu excelează ca stil și majoritatea dialogurilor sau discursurilor din roman par cam artificiale. Însă, la urma urmei, poveștile nu sunt decât un pretext pentru idei.

Bătrânul care citea romane de dragoste by Luis SepúlvedaBătrânul care citea romane de dragoste, de Luis Sepulveda, Editura Polirom, 2015, traducere de Irina Dogaru

O carte căreia îi dădeam târcoale de mult și care, când în sfârșit am citit-o, m-a fermecat încă de la primele pagini. Titlul introduce deja în poveste, iar bătrânul, aflat la limita dintre două lumi, este pentru mine unul dintre cele mai îndrăgite personaje din literatură. Romanul abordează teme precum contrastul dintre civilizație și „sălbăticie”, dintre coloniști și indigeni, dintre cunoașterea și respectarea naturii, pe de o parte, și cruzimea și prostia albilor colonizatori, pe de altă parte. Mi-a adus aminte de Săgeata lui Dumnezeu, de Chinua Achebe, și de Așteptându-i pe barbari, de J. M. Coetzee. O poveste foarte frumos scrisă, surprinzătoare, emoționantă și condensată, pe care am citit-o chiar cu sufletul la gură. 🙂 De recomandat oricând!

High Fidelity by Nick HornbyHigh Fidelity, de Nick Hornby, Editura Art, 2015, traducere de Radu Gârmacea

Un titlu și un autor de care tot auzisem (ba văzusem și filmul About a Boy, bazat pe romanul omonim al lui Hornby, cu Hugh Grant). În timp ce citeam, mi-am dat seama că, probabil într-o altă viață :p, văzusem și filmul bazat pe cartea asta, pentru că figura lui John Cusack îmi tot revenea în minte. Cartea însă nu pot să spun că m-a impresionat prea tare. Are câteva observații amuzante și adevărate despre relații și mi-au plăcut părțile în care personajul vorbește despre oamenii de treizeci și șase de ani care se gândesc la viitorul lor, despre maturizarea și așteptările lor, dar nu am fost mereu receptivă la umorul lui, iar istoria fostelor lui relații m-a cam plictisit. Așa că, nu știu, ca lectură relaxantă, de vacanță, ar trebui să meargă. Dacă nu, puteți să vedeți doar filmul. 🙂

Îndrăgostirile by Javier MaríasÎndrăgostirile, de Javier Marias, Editura Univers, 2015, traducere de Lavinia Similaru

Luasem o pauză semnificativă de la ultimul Marias, pentru că am hotărât eu să mi-l dozez astfel încât să-mi ajungă cât mai mult timp. Oricum, mai am câteva titluri de-ale lui de citit, așa că plăcerea îmi e asigurată. Așadar, citind Îndrăgostirile, am regăsit încet-încet stilul care l-a consacrat, cu frazele lungi și sinuoase, cu repetițiile diverselor detalii, cu numele care revin obsesiv (de exemplu, Luisa), cu misterele care se revelează fără grabă, dar nu și fără impact, cu considerațiile pe marginea unor opere celebre (de data aceasta, Macbeth, Cei trei muschetari, Colonelul Chabert) și a traducerilor (cu variante și explicații). O lectură plăcută în ciuda faptului că se apleacă mult asupra fenomenului morții și că poate nu e cea mai potrivită pentru concediu.

The Curious Incident of the Dog in the Night-Time by Mark HaddonThe Curious Incident of the Dog in the Night-Time, de Mark Haddon, Vintage Contemporaries, 2004 (O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții, Editura Trei, traducere de Constantin Dumitru-Palcus)

Cartea asta mi-a fost recomandată de o colegă, care mi-a spus că a fost montat și un spectacol de teatru pe o scenă bucureșteană. Romanul are ca personaj principal un copil cu sindromul Asperger, care vrea să afle cine a omorât câinele unei vecine. Prin intermediul său și plecând de la această premisă, Haddon vorbește despre universul  interior, interacțiunea cu lumea înconjurătoare,  nevoile, temerile și plăcerile persoanelor cu sindrom Asperger. De citit și de cei care au în jurul lor persoane care se încadrează în spectrul autist și vor să încerce să le înțeleagă mai bine, dar și de oricine este interesat de subiect. Povestea are și mister, și umor, și o componentă emoționantă și, după lectura ei, e posibil să vă gândiți la cât de puțin ne separă de oamenii cărora le întoarcem spatele pe stradă, la cât de puțin și de greu comunicăm între noi, la faptul că, decât să încercăm să evadăm, mai bine încercăm să iubim și să acceptăm oamenii și lumea din jur.

Cexina Catapuxina by Matei FlorianCexina Catapuxina, de Matei Florian, Editura Polirom, 2016

O carte care m-a cucerit de la primele rânduri și m-a lăsat fără cuvinte la sfârșit. Am tot subliniat pasaje preferate, m-am amuzat de cuvintele inventate și am admirat stilul poetic, metaforic, subtil, dar care pare atât de natural și de viu. Mi-au plăcut și personajele, și trăirile lor, și Harumi cu păpădiile, și câinii galbeni și lăcustele sau fluturii de noapte sau licuricii, și hale-hap și nasul care piuie și multe, multe altele. O singură nedumerire am: ce caută Salam în toate minunile astea? De recomandat neapărat atunci când vine vorba de literatură română contemporană!

Cam atât deocamdată, nu am terminat trecerea în revistă, dar mai las și pentru data viitoare, când o fi și asta. Între timp, vă doresc zile răcoroase, distracție plăcută pe unde plecați în concediu și nu uitați să luați măcar o carte cu voi!

 

 

 

2 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

Ce am mai citit (8)

Încă un episod din seria „Ce am mai citit”, ca încet-încet să recuperez decalajul și să ajung la zi cu lecturile. Câteva cuvinte despre fiecare, așa cum m(v)-am cam obișnuit. Să-mi spuneți dacă ați citit ceva din listă sau dacă v-a atras atenția vreun titlu. Să purcedem, așadar!

Testamentul Mariei by Colm Tóibín Testamentul Mariei, de Colm Tóibín, Editura Polirom, 2012, traducere de Irina Bojin

O carte care își propune să „reviziteze” povestea lui Isus și a Mariei, prin ochii acesteia din urmă. Tóibín face din ea un personaj profund uman, cu îndoieli și temeri, o femeie care stă în umbra fiului său, pe care îl privește ca o mamă îngrijorată, dornică să-l scape de pericole, și nu ca o adulatoare cu credință oarbă în natura lui divină. În tonul ei se simt amărăciunea, rușinea pentru slăbiciunea dovedită la răstignirea lui Isus, când a fugit ca să se salveze, rezervă față de potențialii intruși în viața ei, fie aceștia apostoli instruiți să aibă grijă de ea, fie vecini binevoitori, derută când încrederea îi este înșelată, dar și tărie de caracter când împrejurările o cer (a se vedea scena cu scaunul). E un exercițiu interesant care probabil va fi receptat diferit de cititori, în funcție de convingerile fiecăruia.

A Girl Is a Half-formed Thing by Eimear McBride A Girl Is a Half-formed Thing, de Eimear McBride, Hogarth, 2013

O, Doamne, ce carte! Și ce lectură dificilă, pe de o parte din cauza monologului interior fragmentat, compus din frânturi de fraze greu de legat, ca într-un flux al conștiinței întrerupt, și pe de altă parte pentru că îți lasă o impresie de apăsare, suferință și sufocare. Paginile acestea curpind atâta durere, înstrăinare și singurătate, încât vă zic sincer că nu este o carte care se citește de plăcere, ci mai degrabă ca un experiment. O admir pe autoare pentru că a reușit să transmită atât de multe cu un stil care, dacă citești cartea fără vreun avertisment, așa cum a fost cazul meu, riscă să te descurajeze. Încă mă întreb cum a făcut asta, cum a reușit să mă țină lipită de carte în ciuda dificultăților de lectură și sentimentelor stârnite. Începutul mi-a amintit de Flori pentru Algernon și tot așteptam ca discursul să se fluidizeze, să se clarifice, să evolueze, dar pe urmă m-am obișnuit cu el și chiar am urmărit cu interes evoluția „acțiunii”. În ciuda aprențelor, există un fir narativ, vă trebuie doar răbdare, curiozitate și o înclinație spre lecturi bizare ca să terminați romanul ăsta. Eu i-am dat 3 steluțe pe Goodreads pentru reușita stilistă, dar nu mi-a plăcut cum m-a făcut să mă simt, abia așteptam să o termin (dar am terminat-o, ceea ce, repet, e un mare merit al autoarei). Am uitat să vă spun că ciudățenia asta de carte a câștigat sau a fost nominalizată la câteva premii prestigioase, așa că, iată, un motiv în plus ca să vă stârnească interesul. 🙂

A Man Called Ove by Fredrik Backman A Man Called Ove, de Fredrik Backman, Atria Books, 2012, traducere din suedeză în engleză de Henning Koch. Romanul a apărut și în română cu titlul Un bărbat pe nume Ove, Editura Art, 2017, traducere de Andreea Caleman.

O carte minunată care a făcut multe „victime” pentru că protagonistul ei, Ove, este un bătrânel morocănos, arțăgos, tipicar, singuratic și retras, care însă dincolo de aceste aparențe are o inimă mare. Urmărim în paralel încercările lui repetate de a se sinucide după concedierea sa și moartea soției, mereu întrerupte de vecinii nepricepuți sau băgăcioși, și povestea vieții lui, care explică într-un final firea și comportamentul acestuia. Ove nu are chef de nimeni, vrea doar să nu circule mașinile în zona interzisă din cartier, să nu fie lăsate bicicletele în afara spațiilor dedicate, să nu arunce nimeni mucuri de țigări pe jos și, mai ales, să poată să moară liniștit. Numai că oamenii îi tot cer ajutorul și, deși îi bombăne și îi beștelește, îi ajută și pe vecinii nou mutați în cartier, și pe băiatul care vrea să-și impresioneze prietena sau pe cel care nu îndrăznește să-i spună tatălui său că este gay, și pe foștii prieteni-dușmani de o viață și, într-un final, pe el însuși. Cartea are din plin și umor, și emoții, și ajungem să-l îndrăgim nu numai pe Ove, ci și pe toți cei care contribuie la transformarea sa.

Into the Water by Paula HawkinsInto the Water, de Paula Hawkins, Riverhead Books, 2017, apărută și în română cu titlul În ape adânci, Editura Trei, 2017, traducere de Camelia Ghioc.

Al doilea roman al autoarei, mult așteptat după marele succes de public Fata din tren, nu m-a dezamăgit, ba chiar m-a plăcut mai mult decât primul. Acesta păstrează ideea poveștii văzute din mai multe perspective și, chiar dacă la început mi-a fost un pic greu să urmăresc cine este fiecare personaj, în scurt timp m-am cufundat în atmosferă și am urmărit cu sufletul la gură acțiunea, dar și elementele adiacente. Mirajul apei, misterele femeilor moarte înecate de-a lungul timpului, legăturile dintre acestea și indiciile descoperite de ultima dintre ele creează o pânză de păianjen în care ești prins până la ultimele rânduri. Hawkins stăpânește arta suspansului, a descrierilor, a sondării psihologice, așa că romanul de față este o lectură numai bună pentru relaxare sau divertisment.

Povestea fetiței pierdute by Elena FerrantePovestea fetiței pierdute, de Elena Ferrante, Editura Pandora M, 2017, traducere de Cerasela Barbone.

Ultimul volum al tetralogiei napolitane, după Prietena mea genială, Povestea noului nume și Cei care pleacă și cei care rămân, acest ultim roman completează și încheie povestea celor două prietene de o viață, Lila și Lenu, și prezintă, în același timp, prefacerile din mahalaua și din societatea italiană aduse de trecerea timpului. Ițele poveștilor sunt la fel de încurcate, personajele la fel de pătimașe, iar atmosfera de mahala la fel de pregnantă și în contrast puternic cu lumea literară, elevată, din care s-a retras temporar Lenu. Deși oscilează între cele două, într-un final, ea va reuși să le împace și să le îmbine în cărțile ei, luându-și inspirația, seva și ineditul din prima și îmbogățind-o pe a doua. Mi-a plăcut mult seria aceasta și, pe alocuri, am simțit chiar cum toate intrigile, scandalurile, durerea, înstrăinarea, dragostea, greutățile, sărăcia, fanfaronada, pericolele, potențialul și regretele ieșeau din paginile cărții și îmi invadau gândurile. Probabil asta înseamnă să scrii credibil. 🙂 Cred că e genul de carte căreia îi duci dorul…

Europolis by Jean BartEuropolis, de Jean Bart, Curtea Veche/Jurnalul Național, 2010

Cartea asta, pe care am tot evitat-o cât am fost elevă și de care apoi am uitat, mi-a revenit în atenție de când am început să merg la Sulina. Anul ăsta chiar m-am mobilizat și am citit-o și am avut o mare surpriză. Mi-au plăcut foarte multe lucruri la ea: descrierile Sulinei cosmopolite, personajele bine conturate, cu micile lor mari drame, așteptările și intrigile din jurul Americanului, tabloul social cu lumea lui pestriță: de la pescari, frizeri, casnice la marinari, doctori, căpitani etc., exotismul Evantiei și așa mai departe. Mi-a displăcut misoginismul din unele pagini, dar a fost oarecum corectat spre sfârșitul cărții, deci i-l iert. Oricum, trebuie să țin cont și de vremurile în care a fost scrisă cartea și de mentalitatea de atunci. Curios, chiar dacă începe amuzant, pe parcurs și la final povestea devine dramatică. Am rămas cu gândul la ea și cred că cele 4 steluțe acordate pe Goodreads vin din faptul că mi-a depășit așteptările.

Rostogol merge acasă by Lavinia BranișteRostogol păzește pepenii by Lavinia BranișteRostogol merge acasă și Rostogol păzește pepenii, de Lavinia Braniște, ilustrații de Andrei Măceșanu, Editura Arthur, 2016, respectiv 2017.

Două cărțulii pentru copii mici și mari, prima fiind una dintre câștigătoarele Trofeului Arthur, iar a doua continuarea ei. Foarte amuzante și instructive. Eu le-am citit în pauzele de la muncă, pentru relaxare și amuzament. Personaje simpatice și cu personalitate, suficiente încurcături și aventuri cât să urmărești și acțiunea, replici inteligente și cu trimitere la situații reale din ziua de azi (sau de ieri), una peste alta, niște cărți foarte reușite pentru copii. Mi-au plăcut și ilustrațiile geometrice ale lui Măceșanu, bune de folosit ca model dacă vrei să înveți să desenezi. 🙂 Din întâmplare, eu le-am citit în ordine inversă, dar asta nu deranjează cu nimic, așa că, dacă v-am stârnit curiozitatea, căutați-le, cumpărați-le și citiți-le împreună cu copiii. Eu cred că le vor plăcea!

2 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii