Tag Archives: pe scurt

Ce am mai citit (11)

Manuscrisul fanariotManuscrisul fanariot, Doina Ruști, Editura Polirom, 2015

Să imaginezi așa o poveste plecând de la un manuscris găsit în arhive. Să recreezi Bucureștiul fanariot, cu toate culorile, mirosurile, intrigile, credințele, interesele și istoriile lui. Să creionezi personaje atât de vii, de autentice, de convingătoare. Să dai senzația cititorilor că pot să vadă, să miroasă, să pipăie și să audă oameni și locuri de acum două-trei sute de ani. Să scoți la lumină cuvinte cu iz vechi, ce dau culoare locală și temporală (am scos o listă întreagă). Să țeși în povești și un pic de vrăjitorie, cât să se înfioare și să se minuneze cititorii. Și, mai presus de orice, să închipui o dragoste așa de puternică, ce acționează ca un fir roșu al întregului roman și conduce încet, dar sigur, la finalul perfect și la explicația titlului. Ei bine, să faci toate astea e mare lucru! Jos pălăria! 5 steluțe de la mine pe GR.

Becoming Myself: A Psychiatrist's MemoirBecoming Myself. A Psychiatrist’s Memoir, Irvin Yalom, tradusă și în română cu titlul Călătoria către sine. Memoriile unui psihiatru, Editura Vellant, traducere de Florin Tudose, 2017

Yalom m-a atras întotdeauna prin conținutul cărților sale, nu prin forma lor. Adică la fiecare roman citit (Plânsul lui Nietzsche, Minciuni pe canapea, Soluția Schopenhauer, Problema Spinoza), mi s-a părut interesantă ideea de a aduce psihologia și filosofia mai aproape de publicul larg prin intermediul unor povești. Nu m-a frapat ca având talent de povestitor, dar am acceptat că scrie un fel de amestec de ficțiune și non-ficțiune, în care informațiile sunt mai importante decât forma de prezentare.

Calatoria catre sineDe asta m-am mirat, citind memoriile lui, că Plânsul lui Nietzsche (parcă) a câștigat un premiu pentru „best fiction”. Probabil și acolo a cântărit mai mult rețeta lui de a combina persoane și evenimente reale cu o posibilă istorie a lor. Ce ar fi fost dacă? În memorii, stilul e același, oarecum sec, serios, prozaic, singurul interes fiind și aici, ca și în romane, subiectul. Din viața lui, m-a mirat relația cu mama, i-am admirat soția – intelectuală, academică, mai puțin faimoasă (cel puțin la noi), l-am invidiat pentru cât a călătorit în lume și am observat atent echilibrul dintre un soi de laudă de sine pentru realizările profesionale și recunoștința față de oamenii care l-au călăuzit sau ajutat într-un fel sau altul să ajungă acolo. Cel mai curioasă am fost să aflu povestea romanelor sale: cum i-au venit ideile, cum le-a scris, ce reacții imediate au avut etc.

E o carte bună pentru fanii lui, pentru că vine să completeze cu detalii personale și profesionale toate cărțile sale să le zic semi-ficționale de până acum. După câteva considerații despre moarte (în general, a celor apropiați și, în cele din urmă, a sa), trage concluzia ușor amară că probabil memoriile sale vor fi și ultima sa carte (Yalom are 86 de ani). Am apreciat exercițiul de sinceritate și păstrez pe listă Privind soarele în față, pe care oricum îmi propusesem s-o citesc.

Eleanor Oliphant Is Completely Fine by Gail HoneymanEleanor Oliphant Is Completely Fine, Gail Honeyman, tradusă și în română cu titlul Eleanor Oliphant se simte excelent, Editura RAO, traducere de Ana Cristina Popa, 2018

Mi-am călcat pe inimă și am scris despre o carte apărută la RAO, deși a trebuit să răscolesc un pic internetul până să găsesc numele traducătoarei, pe care bineînțeles că editura nu l-a menționat pe site. Cu așa un titlu incitant, romanul spune povestea unei tinere asociale, care are un trecut secret și tulburător, și care face eforturi pentru a se vindeca și a-și găsi echilibrul și fericirea. Premisa e foarte bună și este evident de ce așa un subiect ar avea priză la public. La urma urmei, e ușor să ne identificăm măcar pe alocuri cu unele senzații, gânduri, obiceiuri, personaje descrise acolo.

Cartea în sine mi-a plăcut, dar cu rezerve. Adică îi recunosc meritele de a aduce în discuție subiecte foarte importante, precum singurătatea, depresia, alcoolismul, nevoia de terapie (și, evident, nevoia de a avea prieteni în viața ta). Mi-au plăcut mult observațiile lui Eleanor despre scrierea corectă și vocabularul ei bogat, precum și umorul provocat de folosirea inadecvată a unor termeni elevați în conversațiile de zi cu zi.

Pe de altă parte, personajul principal nu m-a convins. Nu mi se pare realist ca o persoană, chiar una care a trecut printr-o dramă ca cea din carte, să fie așa de străină de lumea în care trăiește; atât de nepricepută în relațiile interumane (la 30 de ani); așa de închistată în rutina ei de atâția ani și, mai ales, atât de lipsită de simțul realității în privința poveștii ei de dragoste cu un bărbat necunoscut. În plus, prietenia cu care o înconjoară toți oamenii nou intrați în viața ei mi s-a părut forțată, la fel ca și viteza cu care face progrese la terapie. Dar accept toate astea ca pe o convenție necesară pentru a transmite un mesaj plin de însemnătate și, cum lectura e foarte plăcută și subiectul antrenant, i-am dat 3 steluțe.

Ora de aurOra de aur, Ann Leary, Editura Humanitas, traducere de Irina Bojin, 2015

O carte cumpărată la reduceri, dintr-un impuls, despre care nu știam decât ce citisem pe coperta a doua, și care s-a dovedit o mare surpriză plăcută. Dincolo de viața aparent liniștită a unui sat mic și frumos, în care au loc totuși destule evenimente ca să alunge plictiseala, se ascunde secretul unei alcoolice. Ann Leary excelează în descrierea gândurilor și acțiunilor protagonistei, care devine foarte simpatică cititorului încă de la primele pagini, ca o femeie de succes, inteligentă și plină de umor. Aflăm însă pe parcurs că a trecut printr-un divorț și că s-a confruntat cu problema alcoolului, pe care acum se presupune că a depășit-o. Numai că minte și, în secret, crede ea, continuă să bea singură. Pauzele din memorie provocate de bețiile ei nocturne îi pot aduce probleme. Mi-a plăcut foarte mult romanul ăsta, care pare să aibă de toate – dramă, suspans, umor, subiect interesant, un personaj principal extraordinar, descrieri ale unor peisaje minunate și un stil cel puțin plăcut – și care vorbește despre dragoste, singurătate, familie, prieteni, suspiciuni, negare și (spoiler alert, is it?) reabilitare pentru un final fericit. Tare mi-ar plăcea să o văd ecranizată!

84, Charing Cross Road84, Charing Cross Road, Helene Hanff, Penguin Books, 1990

Nu mi-aș fi închipuit că o carte deschisă absolut întâmplător într-o seară va avea un efect așa de puternic asupra mea. Am citit-o pe nerăsuflate și am dat-o gata extrem de repede, dar gândul la ea a persitat cel puțin câteva zile. Cartea este o colecție de scrisori între o americancă pasionată de cărțile clasice și personalul unei librării britanice, trimise uneori la interval de câteva luni unele de altele și care se întind pe durata multor ani. Cu toate astea, le-am citit cu atâta interes de parcă era cel mai alert roman de acțiune, ba râzând în hohote, ba luptându-mă cu lacrimile. Am adorat personalitatea lui Helene Hanff, care transpare din fiecare scrisoare cu atâta forță, încât vrei și tu, ca cititor după atâția ani, nu numai librarii de atunci, să te împrietenești cu ea. La rândul lor, librarii sunt atât de diferiți, dar simpatici. încât mi-a părut rău că în locul librăriei de odinioară acum a mai rămas doar o placă comemorativă. Din scrisorile lor, afli nu numai despre cărțile pe care le comanda Helene, ci și despre viața în Londra după al Doilea Război Mondial și diversele lipsuri cu care se confruntau englezii, câteva lucruri despre New York, dar mai presus de orice despre umanitate, prietenie, familie, viață și moarte. Cred că va rămâne una dintre cărțile mele preferate din toate timpurile.

 

2 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

10 cărți preferate din 2017

A vcnit vremea pentru articolul-sinteză despre cele 10 cărți preferate din anul care tocmai s-a încheiat. Le trec mai jos în ordinea în care le-am citit, cu trimitere la recenzia completă, acolo unde este cazul.

Purple Hibiscus / Hibiscus purpuriu, de Chimamanda Ngozi Adichie

Un roman despre societatea, familiile, credințele și obiceiurile nigeriene. Mi-a plăcut mult cum scrie Chimamanda Ngozi Adichie, opunând credința tradițională în zeii și ritualurile africane, renegate de cei care au îmbrățișat catolicismul albilor, și restricțiile religiei mai noi, pentru ca apoi să îmbine preceptele catolice și cântecele africane; arătând fața severă, crudă, neiertătoare și de neiertat a tatălui, dar și calitățile și slăbiciunile lui, printre care și dragostea (prost înțeleasă și manifestată) față de familie; însoțindu-ne prin transformările din mintea și comportamentul fiicei, de la teama, rușinea și timiditatea inițiale, la deschiderea spre alți oameni, prietenie și chiar dragoste; presărând povestea din prim-plan cu idei, fapte și mentalități din Nigeria, despre rolul femeii, credințe, mâncăruri, obiceiuri, peisaje și tot felul de lucruri care ne fac cunoscută, chiar dacă indirect, o realitate, o istorie și o lume despre care nu știam mare lucru; în fine, știind să lege atât de bine cuvintele încât să sperie, să aline, să emoționeze și chiar să amuze pe tot parcursul celor peste 300 de pagini. Recenzia întreagă aici.

Inocenții, de Ioana Pârvulescu, Editura Humanitas, 2017

O minunăție de carte, care te cucerește de la primele rânduri și te ține cu zâmbetul în colțul gurii și cu nodul în gât pe parcursul celor aproape 350 de pagini. Nostalgie, bucurie, tristețe, curiozitate, jocuri, povești, întâmplări, lecții, amintiri din copilărie și conexiuni de mai târziu, bunici, părinți, unchi, mătuși, frați, verișori și, mai presus de toate, casa în care au locuit cu toții, toate se amestecă și țes un tablou plin de candoare, de bonomie și de farmec, în cea mai frumoasă carte despre copilărie și viața de altădată pe care am citit-o în ultima vreme sau poate în toate vremurile. Naturalețea, farmecul și dragostea cu care Ioana Pârvulescu povestește despre toate personajele, locurile și întâmplările de atunci te fac, indiferent dacă ai trăit sau nu în Brașov, în anii ’60 sau mai târziu, să nu mai vrei să lași cartea din mână, nici să se termine prea curând. Recenzia completă aici.

Hanul lui Manuc, de Simona Antonescu, Polirom, 2017

Un roman tare frumos! Mi-a plăcut tot: de la subiectul ales la grija pentru detalii și autenticitate cu care l-a tratat Simona Antonescu, de la portretele numeroaselor personaje mărunte, dar memorabile, fie ele ostași sau negustori, ruși sau otomani, cadâne sau țigăncușe, la portretele atente ale personajelor principale, urmărite de-a lungul mai multor ani, de la povestea boierilor Sămărghiteni, a puternicului și influentului Manuc, a haiducilor conduși de Iancu Jianu, a iubirii noi dintre Vlaicu și Ruxandra, toate desfășurate în prezentul narațiunii, la poveștile din trecut evocate cu atâta farmec de autoare: povestea lui Aurică și a Ilenuței, a furtului pământurilor părintești ale lui Vlaicu, a boierului cel bătrân și a celui tânăr etc. Atâtea detalii, atâtea personaje, atâta atenție la tradiții, limbaj, obiceiuri, credințe, bătălii, suferințe, speranțe, încât lumea aceea veche, cu bune și cu rele, prinde viață și te fascinează și dincolo de paginile cărții. Un roman istoric care-mi aduce aminte de cele pe care le devoram în copilărie, când sursa de inspirație îmi era biblioteca lui tata, și care e de citit neapărat și de savurat încet, în tihnă, cu bucurie și admirație.

Nautilus, de Ioana Bâldea Constantinescu, Editura Humanitas, 2017

Un roman surprinzător, cu o structură complexă și personaje memorabile, care urmărește mai multe povești, așezate pe mai multe straturi ale istoriei, legate de niște teme comune: dragostea, sacrificiul, moartea, singurătatea. Ioana Bâldea Constantinescu a îmbinat armonios informațiile dobândite prin documentare cu propria imaginație, în pagini inteligent construite. A reușit să dea atenție detaliilor din lumi așa de diferite și totuși să creeze o poveste închegată, să ne plimbe permanent între trecut și prezent, arătându-ne puncte comune și contraste, să spargă povestea în numeroase fragmente, pe care apoi să le aducă împreună, dezvăluindu-ne misterele și uimindu-ne în permanență. Nautilus mi s-a părut un roman excepțional și nu numai că simt nevoia să-l recitesc, dar mă și bucur că autoarea lui este româncă și că pot să-l recomand fără rezerve oricui se declară reticent în privința literaturii române contemporane. Recenzia întreagă aici.

Hag Seed, de Margaret Atwood / Pui de cotoroanță, Editura Humanitas, traducere de George Volceanov

Aceasta este a treia carte citită de mine din cele 6 apărute în programul Hogarth Shakespeare (primele au fost Vinegar Girl / Scorpia, de Ann Tyler, după Îmblânzirea scorpiei,  și The Gap of Time / O paranteză în timp, de Jeanette Winterson, după Poveste de iarnă) și recunosc că mi-a plăcut cel mai mult. Am observat că nu sunt singura, Margaret Atwood fiind preferata mai multor cititori ai acestei serii de opere ale lui Shakespeare reinterpretate în cheie modernă. Hag-Seed este versiunea din zilele noastre a piesei The Tempest / Furtuna, pe care Atwood o recreează pe mai multe niveluri. Atwood scrie foarte bine, ca de obicei, cu extrem de mare atenție la detalii, fără grabă, construindu-și încet planurile și asigurându-se că toate personajele, acțiunile, intențiile, gândurile și sentimentele sunt clar evidențiate. În pofida faptului că este, de fapt, o rescriere, o reinterpretare, mi s-a părut o operă originală, inteligentă și complexă, din motivele pe care le detaliez aici.

How to Be Both, de Ali Smith / Cum să fii și una, și alta, traducere de Carmen Scarlet, Editura Univers, 2015

Ali Smith continuă să mă uimească de fiecare dată, așa că, e oficial, rămâne una dintre autoarele mele preferate!  Romanul de față e inventiv ca formă – structurat în două părți care pot fi citite în orice ordine (care, de altfel, diferă în funcție de ediția cumpărată), dar și ca stil și conținut. În ediția mea, vocea lui George a fost prima, așa că mi-a fost mai ușor să avansez cu lectura: mi-a plăcut enorm personajul lui George, cu suferința ei la moartea mamei, obsesia pentru limbă și gramatică, descoperirea sinelui și a atracției fizice/spirituale, inteligența, umorul, discuțiile personale dintre mamă și fiică (a căror relație mi-a amintit puțin de mama și fiica din Where’d You Go, Bernadette, de Maria Semple). Jocurile de cuvinte ale lui Ali Smith geniale, ca de obicei!

A doua parte, despre un pictor italian renascentist, pentru care mama și apoi fiica fac o obsesie, este mai criptică la început, dar pe măsură ce citești, lucrurile se limpezesc. Mi-au plăcut registrul lingvistic diferit, pasiunea lui Francesco pentru pictură, forme și culori, poezia limbajului, povestea în sine. Atenție, spoilere! Ce am admirat cel mai mult la întregul roman a fost dualitatea genurilor: George are nume de băiat, dar este fată, Francesco este o femeie care se dă drept bărbat, Francesco crede la început că George e băiat, discuțiile despre genuri dintre mamă și fiică, relația dintre George și H etc. Mi-au mai plăcut trecerile continue de la trecut la prezent (în perspectiva lui George) și viziunea asupra prezentului, nu lipsită de umor, a cuiva venit din trecut (în perspectiva lui Francesco). Ca și în cazul romanului There But For The, simt nevoia să recitesc și How to Be Both.

Pereți subțiri, Ana Maria Sandu, Polirom, 2017

Excelent volum de povestiri! Personajele blocului de lângă Grădina Icoanei și poveștile lor de viață sunt pe cât de diverse, pe atât de naturale și reale. La majoritatea am simțit o strângere de inimă, la câteva am zâmbit, cert e că niciuna nu m-a lăsat indiferentă. Întâmplările cu personaje și atmosferă din alte vremuri se îmbină cu întâmplări mai actuale, cu figuri și preocupări mai pragmatice. Mi-a plăcut, de exemplu, povestirea cu iz desuet și romanțios, cu Tanți, soția mai tânără și languroasă, care-și purta halatul larg descheiat și papucii de casă cu toc și puf, și cu soțul mai în vârstă, care, în pofida aparențelor, o satisfăcea, spre invidia vecinilor. Altul e registrul în povestirile despre cupluri mai tinere, în care intervin răceala, lipsa de comunicare, înstrăinarea. Unele personaje revin (cum ar fi Alexandra), în altele am recunoscut persoane reale. Îmi pare rău că nu am la îndemână titlurile acum, ca să dau și exemple. Oricum, probabil cel mai bun volum de proză scurtă citit de mine (anul ăsta?). Recomand!

Happiness, de Aminatta Forna, prevăzută să apară în martie 2018 la Atlantic Monthly Press și în versiunea română la Editura Vellant, tot în 2018.

Vă scriu încă de pe acum despre cartea aceasta, chiar dacă va fi disponibilă publicului larg abia peste câteva luni, pentru că mi se pare demnă de semnalat și cred că veți mai auzi de ea. Este un roman care mi-a stăruit în minte multe zile după ce l-am terminat și pentru atmosferă, și pentru personaje, stil și mesaj. Întâlnirea dintre Attila, un psihiatru vest-african, și Jean, o americancă aflată în Londra ca să studieze comportamentul vulpilor urbane, devine pretext pentru tot felul de observații despre dragoste, căsnicie, copii, prietenie, singurătate, război, moarte, stres post-traumatic, definiția fericirii și, bineînțeles, căutarea ei. Aminatta Forna scrie tare frumos, povestind fără grabă despre trecutul personajelor, sondând în interiorul lor, jonglând cu trecutul și prezentul, profitând de întâlniri și întâmplări pentru a-și aduce personajele împreună și pentru a ilustra idei și concepte ce țin de istorie, psihiatrie și biologie. Pe lângă stil, mi-a plăcut mult și mesajul optimist, care devine evident în ultimele pagini, ca o revelație. Mai multe aici.

Istoria iubirii, de Nicole Krauss, Editura Humanitas, 2005, traducere de Antoaneta Ralian

O carte ca un nod în gât și un zâmbet în colțul gurii. Ca un oftat adânc și ochi măriți de uimire. Ca un hohot de râs și o lacrimă nereținută. Un bătrân pe care l-aș putea citi și reciti la nesfârșit. Cred că m-am îndrăgostit de Leopold Gursky. O adolescentă independentă și tenace, a cărei căutare deturnată pe parcurs duce la descoperirea adevărului.Un copil pe care dorul de tatăl decedat îl determină să creadă că e unul dintre aleșii lui Dumnezeu. O văduvă, mamă și traducătoare, verigă a poveștii de iubire. Un scriitor celebru, un prieten pierdut, un manuscris, scrisori și poze din altă viață, ororile nazismului și binefacerile Americii, dar spuse discret, fără patetism, o iubire de-o viață, o Alma de demult, ca o obsesie, și o Alma de acum, ca o aducere aminte, limbajul mâinilor în Epoca tăcerii, și o istorie care le leagă pe toate, Istoria iubirii.

Open: An Autobiography, Andre Agassi, J. R. Moehringer, Knopf, 2009

N-aș fi crezut că autobiografia unui tenisman ar putea să mă fascineze într-atât încât să o devorez în două zile, zâmbind, plângând, citind cu sufletul la gură descrierea vreunui meci, rozându-mi unghiile până să aflu rezultatul sau urmărind relațiile lui amoroase. Nu sunt genul de om interesat de viața personală a vedetelor, de cele mai multe ori nici măcar nu recunosc nume (din showbiz) considerate celebre, dar, fără să fiu o împătimită a tenisului, numele lui Andre Agassi, Pete Sampras, Boris Becker, Roger Federer, Steffi Graf, Monica Seles și ale altor jucători din aceeași generație îmi erau cunoscute încă din copilărie. Nu contest faptul că viața lui Agassi a fost suficient de interesantă ca să merite povestită, dar cred că autobiografia lui își datorează în mare parte succesul lui J. R. Moehringer, care scrie excelent. Și ce omagiu mai mare decât să transformi cititori indiferenți la tenis în pasionați care suferă la fiecare înfrângere descrisă cu lux de amănunte și care plâng de bucurie la fiecare victorie? Recomand cu entuziasm!

Una peste alta, a fost un an foarte bun în ceea ce privește lecturile. Am scris mai puțin, dar am citit mai mult decât în anii trecuți. Goodreads m-a ajutat să țin evidența și bilanțul ăsta nu poate decât să mă bucure și să mă impulsioneze. Din aproximativ 100 de cărți citite în 2017, 23 au fost de autori români și una în colaborare, 14 de non-ficțiune (pe KOK nu l-am inclus aici), 4 de poezii, 6 de proză scurtă și 2 romane grafice. Anul ăsta aș vrea să citesc mai multă non-ficțiune, inclusiv literatură de călătorie, și ceva clasici cu care am rămas restantă. Plus cărțile necitite din bibliotecă. Plus ce mai apare nou, interesant, recomandat. Plus ce am chef, pur și simplu… Timp să am, că planurile nu-s deloc ambițioase, sigur că nu. 🙂 Voi cum stați cu lecturile? Ce vă tentează zilele astea?

6 Comments

Filed under Recenzii

Ce am mai citit (10)

Vai, vai, de la sfârșitul lui septembrie n-am mai scris o recenzie pe blog! Când a trecut timpul? Să recuperăm, așadar, cu obișnuita trecere în revistă, numai că de data asta s-au adunat cam multe să le menționez pe toate, prin urmare o să fac o selecție.

Persepolis: The Story of a Childhood (Persepolis, #1)Persepolis: The Story of a Childhood, de Marjane Satrapi, traducere în engleză de Mattias Ripa, Pantheon, 2004

 

Persepolis 2: The Story of a Return (Persepolis, #2)

Persepolis 2: The Story of a Return, de Marjane Satrapi, traducere în engleză de Anjali Singh, Pnatheon, 2005

Primul meu roman grafic, pentru care m-au pregătit mai demult, în copilărie, benzile desenate cu Pif și Rahan, iar după mai mulți ani cele cu Asterix și Obelix sau Harap Alb. În cazul de față, autoarea pune accentul pe istoria și situația politică a Iranului, care se împletesc cu povestea de viață personală, de-a lungul copilăriei, adolescenței și maturității acesteia. Violența, interdicțiile, propaganda, revolta, teama și lipsa de libertate sunt prezentate simultan cu viața de familie, relațiile cu prietenii, viața la școală, descoperirea unei conștiințe politice, naționale și sociale, cu aventurile adolescentei Marjani în străinătate, cu revenirea în țara natală, relațiile ei amoroase etc. În pofida gravității temelor abordate, textul este plin de umor și de informații utile, așa că mi se pare în același timp o lectură educativă și distractivă. Recomand!

Tetralogia Rabbit, de John Updike: Fugi, Rabbit (traducere de Antoaneta Ralian și George Volceanov), Întoarcerea lui Rabbit și Rabbit e bogat (traducere de George Volceanov), apărute la Humanitas, și ultimul volum, în engleză, Rabbit at Rest, Random House Trade, 1996

Nu mă așteptam să-mi placă așa mult Updike, dar am fost uimită de talentul lui de stilist și de răbdarea cu care și-a construit personajele, pe fundalul unei Americi în schimbare de-a lungul câtorva decenii. Pe parcursul a patru volume pline de realism american, Updike spune povestea unui fost sportiv, un tânăr ratat într-o viață de familie pe care nu și-o dorește, plafonat într-un orășel banal, ca agent de vânzări, și care se hrănește cu gloria trecutului, dar și povestea unui Rabbit din ce în ce mai în vârstă, confruntat cu viața de familie, cu dramele și revelațiile ei, pe fundalul transformărilor politice, sociale și culturale din anii ’60-’80. Misoginism, rasism și puritanism se îmbină cu tragedii personale, numeroase scene de sex, consum de droguri, discuții despre politică, societate și familie, toate avându-l în centrul lor pe personajul memorabil al lui Rabbit. Romanele trec prin mai multe perioade, medii și registre lingvistice, așa că traducerea trebuie să fi fost un tur de forță. Țin minte că mi-am tot subliniat pasaje care mi-au atras atenția și cuvinte sau expresii neîntâlnite până atunci și sper ca la un moment dat să găsesc și răspunsuri la cele câteva întrebări cu care am rămas în minte.

Sapiens: A Brief History of Humankind

Sapiens. A Brief History of Humankind, de Yuval Noah Harari, Harvill Secker, 2014, apărută și în limba română cu titlul Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, la Polirom, 2017, traducere de Adrian Șerban

O carte de non-ficțiune despre istoria omenirii, așa cum o arată și titlul, care vine cu câteva teorii interesante și, în plus, are meritul de a oferi informații într-un limbaj accesibil și plăcut. Plecând de la apariția omului, trecând prin câteva revoluții (cognitivă, agrară, științifică, biotehnologică) și ajungând până în prezent, cu un ochi spre viitor, Harari comprimă în peste 400 de pagini istorie, sociologie, religie, cultură, știință și arată că oamenii sunt principalul factor de schimbare (și nu neapărat una pozitivă). Istoricul israelian a scris și o continuare, Homo Deus: scurtă istorie a viitorului, care se pare că va apărea tot la Polirom.

Rugul

Rugul, de György Dragomán, traducere de Ildikó Gábos-Foarță, Polirom, 2015

O carte despre primii ani de după revoluție, o fetiță rămasă orfană și relația cu bunica ei, într-un orășel (ce aduce cu Târgu Mureș), și obsesiile trecutului. Deși am avut prea puține în comun cu fetița protagonistă, ceva din atmosfera evocată m-a dus cu gândul înapoi în timp, la anii ’90, la străduțele prăfuite ale orașului meu, la discuțiile și comportamentele de atunci, văzute prin ochii unui copil. Ăsta mi se pare un lucru extraordinar!
Apoi, mi-a plăcut că narațiunea se face prin cuvintele unui copil, la timpul prezent. Te ancorează mai puternic în poveste și în viața interioară a personajului principal. Mi-au plăcut bunica, stropul de magie, felul în care poveștile din trecut se intercalează printre întâmplările din prezent, trecerea de la copilărie la adolescență a Emmei, secretele revelate încet, ideea de sacrificiu din dragoste, chiar dacă rezultatele au fost dezastruoase, lecțiile istoriei.
Mi-a plăcut mai puțin finalul, pentru că mi s-a părut cam heirupist, în stilul filmelor de acțiune, dar probabil a avut rolul lui (reconcilierea?). Oricum, stilul lui Dragomán mi-a amintit un pic și de Magda Szabo (Ușa), și de Agota Kristof (Trilogia gemenilor) – e ceva aspru, dur, tăios în vocea autorilor maghiari (cei pe care i-am citit eu până acum, deloc mulți), dar care scormonește în tine, emoționează și lasă o urmă adâncă. Jos pălăria! 🙂

How to Be Both

How to Be Both, de Ali Smith, Penguin, 2014, apărută și în română cu titlul Cum să fii și una, și alta, traducere de Carmen Scarlet, Editura Univers, 2015

Ali Smith continuă să mă uimească de fiecare dată, așa că, e oficial, rămâne una dintre autoarele mele preferate!  Romanul de față e inventiv ca formă – structurat în două părți care pot fi citite în orice ordine (care, de altfel, diferă în funcție de ediția cumpărată), dar și ca stil și conținut. În ediția mea, vocea lui George a fost prima, așa că mi-a fost mai ușor să avansez cu lectura: mi-a plăcut enorm personajul lui George, cu suferința ei la moartea mamei, obsesia pentru limbă și gramatică, descoperirea sinelui și a atracției fizice/spirituale, inteligența, umorul, discuțiile personale dintre mamă și fiică (a căror relație mi-a amintit puțin de mama și fiica din Where’d You Go, Bernadette, de Maria Semple). Jocurile de cuvinte ale lui Ali Smith geniale, ca de obicei!

A doua parte, despre un pictor italian renascentist, pentru care mama și apoi fiica fac o obsesie, este mai criptică la început, dar pe măsură ce citești, lucrurile se limpezesc. Mi-au plăcut registrul lingvistic diferit, pasiunea lui Francesco pentru pictură, forme și culori, poezia limbajului, povestea în sine.

Atenție, spoilere! Ce am admirat cel mai mult la întregul roman a fost dualitatea genurilor: George are nume de băiat, dar este fată, Francesco este o femeie care se dă drept bărbat, Francesco crede la început că George e băiat, discuțiile despre genuri dintre mamă și fiică, relația dintre George și H etc. Mi-au mai plăcut trecerile continue de la trecut la prezent (în perspectiva lui George) și viziunea asupra prezentului, nu lipsită de umor, a cuiva venit din trecut (în perspectiva lui Francesco). Ca și în cazul romanului There But For The, simt nevoia să recitesc și How to Be Both.

Trei săptămâni în Anzi Trei săptămâni în Anzi, de Marius Chivu, Humanitas, 2016

Cartea asta mi-a deschis apetitul pentru literatura de călătorie, din care am citit destul de puțin până acum (de exemplu, Jurnal de călătorie, de Nikos Kazantzakis). Dincolo de informațiile geografice, istorice, culturale, interesează și povestea în sine, iar fotografiile completează experiența. Am început-o precaută, mai mult din curiozitate, și am citit-o pe toată în aceeași seară (bine, până pe la 4 dimineața). Am aflat lucruri interesante, m-am și amuzat, dar cel mai mult pot să spun că m-a inspirat. O surpriză foarte plăcută, așa că o să caut și O săptămână în Himalaya, care o precede, dar și alte titluri, de alți autori (Bill Bryson mi-a atras atenția, dar și Paul Theroux, de care am citit numai ficțiune, și alte câteva nume de care am auzit recent în colecția de literatură de călătorie de la Polirom).

6 Comments

Filed under Recenzii