Tag Archives: Pandora M

Durerea e o făptură înaripată, de Max Porter

Durerea e o făptură înaripată, de Max Porter, Editura Pandora M, 2017, traducere din engleză de Mihaela Buruiană

Am așteptat așa de mult apariția asta editorială că nici nu știu cu ce să încep acum, iar bucuria și emoția îmi răvășesc toate gândurile. :))

Haideți mai întâi să vă zic că este o carte foarte frumoasă, emoționantă, complexă, poetică, despre un tată și cei doi băieți ai săi și felul în care fac ei față durerii la moartea soției, respectiv a mamei. Romanul de debut al lui Max Porter, descris pe coperta a doua drept „poem în proză, fabulă polifonică și eseu despre durere”, a primit recunoaștere și premii (printre care premiul Dylan Thomas în 2016) în Marea Britanie și în lume și a fost tradus în peste 20 de limbi. În plus, se pare că va fi și ecranizat (drepturile au fost achiziționate de Pulse Films) – o informație care și pentru mine a fost o noutate și abia aștept să văd cum vor transpune în film atmosfera și limbajul din carte.

Despre Durerea e o făptură înaripată în sine, adică despre subiect, personaje, limbaj și mesaj, am povestit mai multe aici. În același articol veți găsi și un citat din vocea magnificului Kra și un video cu autorul citind primele pagini (merită văzut pentru cât de simpatic e Max Porter și pentru accentul lui fain).

După introducerea asta în subiect, să vă zic un pic și despre fața nevăzută a lucrurilor, mai exact despre munca de traducere la această poveste pe cât de scurtă, pe atât de profundă și memorabilă. Fiindcă motivul real și ascuns (?) al așteptării mele înfrigurate este nu numai că mi-a plăcut mult cartea și eram nerăbdătoare să fie accesibilă și publicului român nevorbitor de limbă engleză, ci și că mie mi-a revenit misiunea (sinucigașă, aș zice eu :D) de a încerca să redau în română frumusețea, tristețea, haosul, umorul, dragostea și duioșia din acest poem în proză. Dincolo de trăiri și senzații, veți recunoaște, sper, diverse elemente lingvistice care pe mine m-au făcut să-l admir enorm pe autor pentru inteligență, cultură și talent (și să-mi smulg părul din cap încercând să le înțeleg pe toate și să le redau cât mai inspirat). Așadar, rândurile cărții sunt presărate cu intertextualitate (versuri de Emily Dickinson, un personaj împrumutat de la Ted Hughes, aluzii literare și culturale etc.), jocuri de cuvinte, ritmuri, rime, invenții lexicale, onomatopee și aliterații.

Pe cât de complexă și dificilă a fost munca la Durerea este o făptură înaripată, pe atât de bogată a fost experiența în sine. Cu ocazia asta am învățat că, acolo unde efectul dorit este mai important decât lucrurile spuse, traducătorul are o libertate destul de mare de creație, inovație și joc; că textul se poate citi în mai multe chei și nu este obligatoriu să-i dai cititorului mură-n gură toate informațiile – cine vrea să citească în profunzime le va căuta singur; și că satisfacția de a ține în mână rezultatul multor luni de muncă și așteptare este neprețuită. (Pentru restul există Mastercard. :-)) Dacă vă place ce a ieșit, meritul este în parte și al redactorei, Domnica Drumea, care s-a aplecat cu mintea ei de poetă asupra unui text profund liric și a îmbunătățit, acolo unde a fost nevoie, traducerea mea.

Eu sper să vă fi stârnit curiozitatea și să căutați cartea, s-o citiți, s-o trăiți, s-o savurați și apoi să veniți să-mi spuneți și mie cum vi s-a părut.

P.S. 

Aici găsiți și poezia pe care el i-o citește soției la finalul cărții.

5 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

Prietena mea genială și Povestea noului nume, Elena Ferrante

prietena-mea-genialaPrietena mea genială și Povestea noului nume, primele două volume din tetralogia napolitană scrisă de misterioasa Elena Ferrante, apărute la Editura Pandora M în 2015, respectiv 2016, traducere de Cerasela Barbone.

Aveam cărțile de câteva luni, dar tot amânam să le citesc în speranța că voi rezista până când se vor traduce toate cele patru volume. Evident, nu a fost așa, am devorat cele câteva sute de pagini în câteva zile, iar acum aștept apariția celui de-al treilea volum, la Gaudeamus.

Prietena mea genială este povestea a două prietene, Lila și Elena, poveste ce începe în copilăria lor, în anii ’49- ’50, continuă de-a lungul adolescenței și, ni se dă de înțeles în prolog, până la bătrânețe, când Elena se apucă să o scrie. Relația dintre cele două fete este destul de complexă și schimbătoare, un amalgam ciudat de admirație, invidie, ambiție, grijă, afecțiune și ajutorare, dar și de secrete și răutăți. Drumurile lor, deși se intersectează tot timpul, sunt diferite: Elena urmează calea studiilor, iese din cartierul sărac și limitat, din mahalaua napolitană în care au crescut amândouă, și cunoaște și altfel de lume, își deschide orizonturile, este lăudată pentru rezultatele bune la învățătură. Totuși, face toate astea cu eforturi mari, cu conștiinciozitate, pe de o parte din curiozitate și din dorința de a învăța, pe de altă parte dintr-un soi de nevoie, teamă sau obligație. Aflată permanent în umbra Lilei, Elena se străduiește mereu să fie bună la școală, să fie apreciată, dar îi lipsește încrederea în sine și recunoaște influența Lilei în tot ceea ce face.

La rândul ei, Lila se transformă dintr-o fetiță mică, slabă și negricioasă, destul de bătăioasă și de răutăcioasă, într-un fel de divă a cartierului, fără a pierde „geniul” care o făcuse mereu să strălucească în comparație cu ceilalți. Chiar dacă este obligată să renunțe la școală după ciclul primar, prin ingeniozitate și mânată de dorința de îmbogățire, face alianțe mai mult sau mai puțin potrivite, dezvoltă afacerea familiei, dă dovadă de pricepere și înțelegere în tot ceea ce întreprinde, și totul cu naturalețe și ușurință. Setea ei de cunoaștere apare și dispare în funcție de numeroasele întâmplări din viața personală, dar potențialul este mereu acolo.

povestea-noului-numePovestea noului nume continuă istoria din momentul căsătoriei Lilei. Pe de o parte, redă amănunțit multe întâmplări, ce par repetitive, cu scopul de a ilustra temperamentele celor două prietene și lucrurile care le apropie și le despart; pe de altă parte, apar lucruri noi în viețile lor (continuarea studiilor la universitate pentru Elena, o poveste de dragoste tumultoasă pentru Lila, despărțiri, înstrăinări, reveniri). Relația dintre ele e mereu cu suișuri și coborâșuri, iar Elena, deși reușește să se cizeleze la universitate, să facă impresie bună și acolo, să-i intimideze prin apariție și felul de a vorbi pe cei rămași acasă, simte în continuare o legătură puternică și o atracție împotriva voinței ei față de Lila și de viața ei complicată.

În ambele volume, mi-a plăcut mult descrierea mahalalei, cu sărăcia ei, cu bărbații obișnuiți să fie capi ai familiei, ascultați de toată lumea, cu femeile trecute înainte de vreme și consumate de îngrijirea casei și a copiilor, cu mafia cartierului: cămătarii, afaceriștii, cei care trec țanțoși în mașini și se leagă de fete sau care, mai târziu, fac bani ilegal și stăpânesc tot cartierul, cu gesturile pătimașe și impulsive într-o societate și o cultură în care certurile și bătăile sunt la ordinea zilei, cu ierarhia prestabilită din cadrul familiei și cu micile intrigi de cartier ce capătă dimensiunile unor adevărate drame. De altfel, am avut senzația că, alături de Elena și de Lila, mahalaua care le dictează gândurile și acțiunile, le influențează alegerile și le determină să lupte ca să o învingă este și ea personaj principal în cărțile lui Ferrante. Iar aceasta reușește să o redea atât de bine încât eu, la fel ca Elena, m-am simțit sufocată de preocupările mărunte, de intrigile și bârfele veșnice, de certurile și bătăile dintre familii, parteneri de afaceri, vecini sau foști prieteni, de lipsa de perspectivă și de nevoia de a ieși din lumea asta îngustă și inechitabilă.

La fel, puterea scriitoarei de a evoca relația dintre cele două fete este atât de mare încât eu am admirat-o, am compătimit-o, am disprețuit-o și iar am admirat-o pe Lila pe parcursul întregii lecturi, la fel cum Elena oscila în sentimentele ei față de aceasta. Fragmentul de mai jos cred că rezumă cel mai bine natura legăturii dintre ele:

Am înțeles că ajunsesem acolo plină de mândrie și mi-am dat seama – cu bună credință, desigur, cu afecțiune – că făcusem toată călătoria aceea mai ales ca să-i arăt ce pierduse ea și ce câștigasem eu. Dar ea își dăduse seama de asta încă de când apărusem în fața ei și acum, riscând conflicte cu colegii de muncă și sancțiuni, reacționa explicându-mi de fapt că nu câștigasem nimic, că p lume nu era nimic de câștigat, că viața ei era plină de aventuri diferite și fără criterii, exact ca a mea, și că timpul pur și simplu trecea fără niciun sens și era frumos doar să te vezi din când în când ca să auzi sunetul nebunesc al minții uneia dintre noi răsunând în sunetul nebunesc al minții celeilalte.

Aștept cu interes și următoarele volume, curioasă cum va evolua relația dintre Elena și Lila, cum sau dacă se va schimba mahalaua și, mai ales, ce drumuri vor urma cele două, fiecare „prietena genială” a celeilalte.

4 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii