Tag Archives: Nemira

Fata cu toate darurile, de M. R. Carey

Fata cu toate darurile, de M. R. Carey, Editura Nemira, 2016, traducere de Ruxandra Toma

Romanul ăsta cu copertă așa luminoasă m-a cam „păcălit” și m-a scos clar din zona mea de confort. A nu se înțelege prin asta că citesc siropoșenii de obicei sau că nu pot să apreciez un thriller bun. Cine mă cunoaște sau îmi mai urmărește blogul știe asta. Am mai citit distopii (și SF-uri și fantasy) și înțeleg că, în toate, cruzimea, în dozajul potrivit, are rolul ei, însă în cazul de față imaginile cu zombies, trupuri sfârtecate, copii reduși la stadiul de fiare sălbatice, șobolanii, viermii, putreziciunea și lupta pentru supraviețuire au fost cam greu de digerat. Dacă ar fi fost un film (de fapt, mi-am adus aminte că romanul a fost și ecranizat), nu m-aș fi uitat sau m-aș fi uitat pe furiș, printre degete. Ce vreți, sunt o sensibiloasă! 🙂

Să vă zic câteva cuvinte și despre subiect: într-o lume postapocaliptică, în care o molimă a transformat majoritatea oamenilor în Flămânzi (zombies) și a distrus orașe întregi, țări, poate chiar continente, singurii supraviețuitori par să fie niște copii speciali, ținuți într-o închisoare de maximă securitate, unde sunt studiați. În jurul lor gravitează gardieni și oameni de știință. Melanie iese în evidență dintre copii ca având un IQ extrem de mare și, evident, va juca rolul principal în toată povestea. În peisaj mai apar și niște junkeri – oameni neinfectați, care s-au sălbăticit ca să supraviețuiască – care dau târcoale bazei militare. Ei vor sparge rutina de cursuri și experimente și vor declanșa marea călătorie pentru supraviețuire a celor câteva personaje: Melanie, profesoara Justineau, doctorița Caldwell, sergentul Parks și soldatul Gallagher. De aici încolo, aventura trebuie urmărită dând paginile cu sufletul la gură.

Am recunoscut elemente comune cu Drumul de Cormac McCarthy, dar în cazul de față suspansul parcă este mai mare și ritmul parcă mai alert. Fata cu toate darurile este destul de bine scrisă, motiv pentru care am luat distanța necesară de grozăviile de care vă ziceam pentru a putea continua lectura și chiar am fost destul de intrigată cât s-o termin în două zile. Mi s-a părut că are de toate: acțiune, mister, suspans, pericole, personaje diverse și bine individualizate și, bineînțeles, mesaj umanitar.

Dacă aveți stomac pentru așa ceva și nervii tari, cred că va fi o lectură interesantă. Per total, și pentru mine a fost o experiență de 3 steluțe, iar schimbarea peisajului literar mi-a prins numai bine ca tranziție între două cărți cu specific regional (nigerian și jamaican). V-ați prins? 😉

Leave a Comment

Filed under Recenzii

Cititorul ideal

Dacă ar fi să pun în balanță cărțile de ficțiune și pe cele de non-ficțiune pe care le citesc, ficțiunea ar câștiga detașat. Probabil pentru că sunt mai avidă de povești și de personaje decât de teorie. Se întâmplă însă ca un roman să mă solicite atât de mult încât să nu pot intra imediat în atmosfera altuia și atunci simt nevoia să iau o pauză de la ficțiune și să mă delectez o seară-două-trei cu câteva pagini de non-ficțiune. Deși nu pe cât de des mi-aș dori sau ar trebui, mă întorc atunci spre așa-zisa literatură de specialitate, fie că vorbim despre psihologie, teoria literaturii, istorie sau alt domeniu care mă interesează.

O astfel de carte care îmi dă răgaz de la poveștile alternative în care trăiesc este Un cititor în pădurea din oglindă, de Alberto Manguel, apărută la Editura Nemira, în 2016, traducere din limba engleză și note de Bogdan-Alexandru Stănescu. Cartea este o sumă de considerații de ordin mai general sau mai particular, plecând de la Borges și Che Guevara până la istoria paginii scrise și a punctului, toate desfășurându-se sub mottouri preluate din Alice în Țara din Oglindă, a lui Lewis Carroll.

Printre aceste considerații, am găsit și câteva definiții ale cititorului ideal și, deși lectura, în general, îmi prilejuiește întrebări, zâmbete, curiozități, adnotări și alte satisfacții intelectuale, nu știu în ce măsură eu mă încadrez în aceste definiții. Am selectat totuși câteva pe care le preiau și aici spre aducere aminte și împărtășire cu publicul larg (?). Încep cu cea mai evidentă, prin prisma meseriei mele, și continui, pe sărite, cu alte câteva care mi-au atras atenția. Sunt șapte în total, dar ofer și un bonus, așa că citiți cu răbdare și atenție până la sfârșit!

  1. Cititorul ideal este traducătorul, capabil să facă o disecție a textului, să dea pielea la o parte, să taie până la măduvă, să urmărească fiecare arteră sau venă și apoi să recompună o cu totul nouă ființă plină de viață. Cititorul ideal nu este un taxidermist.

  2. Când termină cartea, cititorii ideali simt că, dacă nu ar fi citit-o, lumea le-ar fi fost mai săracă.

  3. Pentru cititorul ideal, orice carte este, într-un anumit grad, o autobiografie.

  4. Notițele de pe marginea paginii sunt semnul cititorului ideal.

  5. Cititorul ideal creează prozeliți.

  6. Cititorul ideal este capabil să se îndrăgostească de unul dintre personajele cărții.

  7. Cititorul ideal dorește atât să ajungă la finalul cărții, cât și să știe că acea carte nu se va termina niciodată.

Bonus: „Există trei tipuri de cititori: primul, care se bucură de lectură fără a judeca; al treilea, care judecă fără a se bucura de lectură; și unul în mijloc, care judecă în timp ce se bucură și se bucură în timp ce judecă. Această ultimă categorie reproduce o operă de artă; membrii ei nu sunt numeroși.” (Goethe, într-o scrisoare către Johann Friedrich Rochlitz).

Vă regăsiți în definițiile astea? Aveți și altele? Voi ce fel de cititori credeți că sunteți?

Leave a Comment

Filed under Citate

Cărți de octombrie

N-am mai scris de ceva vreme aici și poate vă întrebați ce mai fac. Ei bine, lucrez de zor la o traducere nouă, un thriller psihologic cu recenzii bune pe internet și o prezentare cel puțin incitantă pe coperte. Deocamdată, nu știu ce să spun despre el, dar cred că și din cauză că eu, oprindu-mă asupra fiecărei fraze, fiecărui cuvânt, îl citesc cu încetinitorul și poate ratez ceva, fiorul ăla care te face să nu poți lăsa cartea din mână. Nici n-aș putea să n-o las din mână, fiindcă ar însemna să traduc non-stop. 🙂 Nu vreau să o citesc înainte pentru că, nefiind o carte în care accentul se pune pe stil, ci pe acțiune, odată ce aș pierde atuul necunoscutului, al suspansului, nu mi-ar mai rămâne mare lucru. Recunosc totuși curiozitatea care ia amploare pe parcursul lecturii, efectul de surpriză de la finalul capitolelor, ramificarea acțiunii și adâncirea personajelor. Aștept să ajung la marele final, ca să-mi fac o părere mai susținută, deocamdată am trecut de prima treime și număr paginile…

cu-ultima-suflareCe altceva mai fac? După primele două volume din Elena Ferrante, despre care puteți citi în articolul precedent, nu m-am mai aventurat în nimic intens, am preferat lecturi mai puțin solicitante. Am răsfoit Cu ultima suflare, de Paul Kalanithi, Editura Nemira, traducere de Monica Șerban, și – cu riscul să-mi sară lumea în cap – mărturisesc că nu mi-a plăcut. Adică mi-a părut rău că un tip așa de inteligent și de tânăr s-a îmbolnăvit și a murit, dar dincolo de empatia pentru o dramă umană, cartea în sine nu mi-a stârnit alte sentimente. Am văzut-o mai degrabă ca pe un exemplu de literatură motivațională, cu mesajul: nu ceda nici măcar în fața amenințării bolii sau a morții, poți profita din plin de zilele care ți-au mai rămas de trăit. Pentru mesaje de genul ăsta, însă, prefer să citesc ceva mai bine scris (și mă gândesc la Our Souls at Night, de Kent Haruf, care mi-a scăpat printre degete, dar pe care tot o s-o citesc cândva). În ciuda reclamei – „Cartea a inspirat sute de mii de oameni din întreaga lume, devenind imediat bestseller, tradus în zeci de țări, a fost bestseller New York Times  și cea mai bună carte pe Amazon în ianuarie 2016” – pe mine nu m-a impresionat, dar poate printre voi sunt curioși sau adepți ai genului.

dscn7117Am mai citit Eu o să vorbește drăguț cândva, de David Sedaris, apărută la Editura Publica, traducere de Ruxandra Tudor. (În paranteză fie spus, am savurat și vinul primit odată cu cartea, un roze bun din colecția Rose Far Niente de la Vincon). Este o colecție de povestiri destul de haioase, despre diverse experiențe din viața autorului, de la copilăria într-un orășel american, la viața în New York, eforturile lui de a învăța franceza și viața într-un sătuc din Franța și la Paris. Bune fix cum am avut eu nevoie de ele, pentru relaxare și tranziție între două cărți mai acaparante (hm, e drept că știu ce m-a acaparat ultima oară, dar nu știu care va fi următoarea lectură intensă – aștept inspirația de moment, ca de obicei).

istoria-snobismuluiÎn fine, acum mă delectez cu Istoria snobismului, de Frederic Rouvillois, apărută la Editura Nemira, în traducerea Irinei Negrea. Este o istorie foarte bine documentată despre apariția și formele snobismului de-a lungul timpului, o lectură interesantă din care însă nu reușesc să citesc prea multe pagini pe seară din motive evidente de oboseală. Autorul trece prin mai multe momente și domenii în care snobismul s-a manifestat în grade diferite de intensitate, cum ar fi: goana după particula nobiliară „de” din societatea franceză, adoptarea englezismelor (cuvinte, modă, influențe de toate felurile), folosirea religiei (de exemplu, actele de binefacere ale catolicilor), consumul de bucate sau băuturi rare sau scumpe, practicarea anumitor sporturi, îmbrăcarea după o anumită modă etc.

Am aflat lucruri fascinante, mi-am notat citate și am zâmbit la ironiile fine ale lui Frédéric Rouvillois. Ce mi-a plăcut, pe lângă aspectul informativ și stilul elegant, a fost faptul că, deși îi ironizează, autorul le și recunoaște meritele snobilor – fără ei, societatea nu ar fi evoluat și multe lucruri bune nu s-ar mai fi întâmplat. Mi-a plăcut mult și traducerea Irinei Negrea. Recomand călduros cartea tuturor și pentru informații, și pentru plăcerea lecturii și pentru că, veți vedea, e un pic de snobism în fiecare dintre noi.

În afară de muncă și de lecturi, am început să merg la sală, o activitate extrem de utilă și necesară pentru ăștia ca mine care stau toată ziua țepeni la laptop. După ce, la început, am plecat de acolo tremurând din toate încheieturile, de ziceai că mă dezmembrez ca în desene animate, acum sunt în faza în care doar gâfâi puternic și plec epuizată după o oră de activitate intensă (fetele alea scot untul din mine, nu-i de glumă). Mă gândesc totuși că o să ajung și în stadiul în care voi putea să exersez liniștită (dacă nu cumva e oximoron ăsta) în timp ce și ascult ceva interesant. Am câteva cărți audio care-mi fac cu ochiul și le folosesc mental pentru a mă motiva, dacă mai era nevoie.

Mno, cam așa e octombrie pentru mine până acum. Voi cu ce vă lăudați?

14 Comments

Filed under Lecturi