Tag Archives: Nemira

Poveste pentru Maria, de Ioana Bâldea-Constantinescu

Poveste pentru Maria. O carte despre copilărie, părinți și dragoni. Editura Nemira, 2019

Cu căldura și sensibilitatea cu care ne-a obișnuit deja, Ioana Bâldea-Constantinescu vine cu ideea de a păcăli oarecum trecerea timpului păstrând negru pe alb diverse amintiri, gânduri, vorbe, stări și întâmplări din viața ei de mamă. Rezultatul este o poveste în care, pe lângă Maria, apar dragoni, cărți nenumărate, de la Harry Potter, Marele Uriaș Prietenos, Cronicile din Narnia, Paddington și alții până la Proust, Kafka, Melville și Foer etc., muzici care mai de care, incursiuni în trecut și proiecții într-un viitor temut, toate însoțite de ilustrațiile Mariei. În cuvintele autoarei, „Maria care vei fi și Ioana care am fost se joacă un soi de v-ați ascunselea în povestea asta”.

Articolele din diverse reviste culturale (LiterNet, Dilema veche, Orizont), reunite aici, capătă coeziune și sunt parcurse de același fir roșu: dragostea de mamă, cu toate grijile și temerile ei, cu jocurile și certurile inerente, cu oboseală, rutină, stress și timp niciodată de ajuns, dar și cu distracție, plimbări, povești citite sau inventate, cu numeroase referințe literare (cum îmi place mie) și cu sfaturi sau explicații pentru Maria, că doar ei i se adresează textul.

Cu toate acestea, mie cartea Ioanei Bâldea-Constantinescu mi s-a părut nu numai o imortalizare a prezentului pentru Maria din viitor, nu numai o colecție de amintiri plăcute, spre propria aducere aminte, ci și o pledoarie (poate involuntară) pentru maternitate combinată cu un exercițiu de curaj și sinceritate. Maternitatea nu este idolatrizată, ci vine la pachet cu griji, cu îndoieli, cu spaime, cu vina de a nu petrece suficient de mult timp cu copilul sau cu angoasa că alte mame reușesc să facă totul perfect (mai ales în bucătărie). Cu toate astea, dragostea care transpare din paginile cărții pare să nu aibă egal.

Ce m-a emoționat cel mai mult a fost dialogul direct cu Maria, grija de a-i explica diverse nume sau referințe, confesiunile, cu toată vulnerabilitatea și nesiguranța pe care le implică acestea, și sfaturile părintești.

E felul meu de a-ți spune că poți să schimbi lumea, că nu trebuie să mergi cu turma, că nu e cazul să te resemnezi. Sigur, e ușor în teorie. În practică, lămâile alea sunt acre. Limonada, în sine, pare o mare cucerire. Singura posibilă. Dar nu e. Dacă ai vrut portocale și ai primit lămâi, caută portocala. Trebuie să fie pe undeva. Altundeva. Și, dacă nu e, crede-mă că poate fi inventată.

De fapt, nu, ce m-a impresionat cel mai mult a fost că, deși eu nu sunt mamă și poate, prin prisma acestui fapt, nu fac parte din publicul țintă al cărții, cuvintele Ioanei tot au ajuns la mine și m-au pus în ipostaza de fiică într-un dialog imaginar cu propria mamă.

Leave a Comment

Filed under Recenzii

În spatele blocului, de Mara Wagner

În spatele blocului, de Mara Wagner, Editura Nemira, 2017

În cafeneaua de la Cărturești Verona, la o masă stau autoarea și trei invitate, iar în fața lor sunt câteva rânduri de scaune, ocupate în cea mai mare parte. Mara Wagner, așa mignonă și timidă, abia își stăpânește și emoțiile, și bucuria. Le ascultă pe invitate vorbind cu căldură despre prima ei carte și răspunde modest la întrebările moderatoarei. Așa copilăroasă și bucuroasă și parcă nevendindu-i să creadă, zici că e chiar Maria, ieșită din paginile cărții și pusă să (se) povestească din nou.

Pentru că la fel e și În spatele blocului: caldă, inocentă, naturală, sinceră și izbitor de autentică. Este o carte despre noi toți cei care am copilărit în anii ’80 în oricare dintre orașele României comuniste și care avem încă imprimate în memorie și în felul nostru de a fi și lipsurile, și micile plăceri de atunci. Mara Wagner ne oferă o madlenă – e de ajuns să „mușcăm” din paginile cărții și amintirile și senzațiile dau năvală: cozile la Alimentara pentru lapte, tacâmuri și orice se auzea că „ar băga”, parizerul prăjit, penele de curent din fiecare seară, relațiile cu vecinii, de la care împrumutai câte o cană de făină sau altele trebuincioase pe moment, practica obligatorie a elevilor la câmp, manifestațiile patriotice, bancurile la adresa lui Ceaușescu și a regimului comunist, spuse pe furiș, la fel cum erau ascultate și posturile de radio interzise, programul limitat la TV, cu cele 10 minute de desene animate și numele invidiat al Rodicăi Bucur, raritatea bananelor, Nechezolul, pachetele de la rudele emigrate și scrisorile lor deschise de autorități și lista ar putea continua. Sunt realități pe care fie le-am trăit, fie doar le-am auzit de la alții, însă ele nu sunt evocate nici cu resentimente, nici cu nostalgie, ci inserate natural în povestea Mariei și a familiei ei, astfel încât unii cititori să și le amintească, alții poate abia acum să le descopere.

Dincolo de aspectul acesta istoric și documentar, cartea Marei Wagner a avut pentru mine și un mare atu la nivel personal. Am avut senzația că, dacă înlocuim câteva nume și detalii, toți cei din generația mea și din gașca de altădată ne-am putea recunoaște în poveste și am avea senzația că citim despre propria copilărie petrecută pe cimentul din spatele blocului: gloata de copii ieșiți afară la joacă, chemările părinților de la geam, primele prietenii, îndrăgostiri, trădări și dezamăgiri. Mara descrie bine toate trăirile legate de intrarea în adolescență, cu nesiguranța și preocupările specifice vârstei, cu o urmă de inocență rămasă din copilărie, dar și cu anticiparea complexităților și maturizării de mai târziu. Citind, am simțit că toate întâmplările și personajele au fost scoase dintr-un trecut pe care îl lăsasem de mult în urmă și povestite frumos, simplu, onest, ca pentru a-mi oferi o reconciliere cu mine cea de atunci. Am zâmbit și m-am emoționat, am revăzut în minte străzi, chipuri, nume, momente și m-am lăsat transportată când în Brașovul Mariei, când în Focșaniul copilăriei mele. Pentru experiența asta, Mara, eu îți mulțumesc!

După romanul Inocenții, al Ioanei Pârvulescu, o minunăție de confesiune despre copilăria în anii 60-70, petrecută tot în Brașov, În spatele blocului vine cu o poveste aparent obiectivă, spusă la persoana a treia, despre intrarea în adolescență în anii ’80 și nu pot să nu observ și să mă bucur că, deși prezente în ambele narațiuni, lipsurile, greutățile și sărăcia din perioada comunistă sunt întrecute în intensitate sau măcar puse în balanță cu bucuriile simple ale vieții de copil sau cu descoperirea vieții, cu bune și cu rele, de proaspăta adolescentă. Parcă ușor-ușor ne îndepărtăm de frustrări și începem să ne vindecăm, măcar la nivel literar. Pe blogul autoarei puteți citi câteva fragmente din carte, dar și alte postări legate de cărți, copii sau viața de zi cu zi văzută de Mara Wagner.

Leave a Comment

Filed under Recenzii

Fata cu toate darurile, de M. R. Carey

Fata cu toate darurile, de M. R. Carey, Editura Nemira, 2016, traducere de Ruxandra Toma

Romanul ăsta cu copertă așa luminoasă m-a cam „păcălit” și m-a scos clar din zona mea de confort. A nu se înțelege prin asta că citesc siropoșenii de obicei sau că nu pot să apreciez un thriller bun. Cine mă cunoaște sau îmi mai urmărește blogul știe asta. Am mai citit distopii (și SF-uri și fantasy) și înțeleg că, în toate, cruzimea, în dozajul potrivit, are rolul ei, însă în cazul de față imaginile cu zombies, trupuri sfârtecate, copii reduși la stadiul de fiare sălbatice, șobolanii, viermii, putreziciunea și lupta pentru supraviețuire au fost cam greu de digerat. Dacă ar fi fost un film (de fapt, mi-am adus aminte că romanul a fost și ecranizat), nu m-aș fi uitat sau m-aș fi uitat pe furiș, printre degete. Ce vreți, sunt o sensibiloasă! 🙂

Să vă zic câteva cuvinte și despre subiect: într-o lume postapocaliptică, în care o molimă a transformat majoritatea oamenilor în Flămânzi (zombies) și a distrus orașe întregi, țări, poate chiar continente, singurii supraviețuitori par să fie niște copii speciali, ținuți într-o închisoare de maximă securitate, unde sunt studiați. În jurul lor gravitează gardieni și oameni de știință. Melanie iese în evidență dintre copii ca având un IQ extrem de mare și, evident, va juca rolul principal în toată povestea. În peisaj mai apar și niște junkeri – oameni neinfectați, care s-au sălbăticit ca să supraviețuiască – care dau târcoale bazei militare. Ei vor sparge rutina de cursuri și experimente și vor declanșa marea călătorie pentru supraviețuire a celor câteva personaje: Melanie, profesoara Justineau, doctorița Caldwell, sergentul Parks și soldatul Gallagher. De aici încolo, aventura trebuie urmărită dând paginile cu sufletul la gură.

Am recunoscut elemente comune cu Drumul de Cormac McCarthy, dar în cazul de față suspansul parcă este mai mare și ritmul parcă mai alert. Fata cu toate darurile este destul de bine scrisă, motiv pentru care am luat distanța necesară de grozăviile de care vă ziceam pentru a putea continua lectura și chiar am fost destul de intrigată cât s-o termin în două zile. Mi s-a părut că are de toate: acțiune, mister, suspans, pericole, personaje diverse și bine individualizate și, bineînțeles, mesaj umanitar.

Dacă aveți stomac pentru așa ceva și nervii tari, cred că va fi o lectură interesantă. Per total, și pentru mine a fost o experiență de 3 steluțe, iar schimbarea peisajului literar mi-a prins numai bine ca tranziție între două cărți cu specific regional (nigerian și jamaican). V-ați prins? 😉

Leave a Comment

Filed under Recenzii