Tag Archives: Nemira

Poveste pentru Maria, de Ioana Bâldea-Constantinescu

Poveste pentru Maria. O carte despre copilărie, părinți și dragoni. Editura Nemira, 2019

Cu căldura și sensibilitatea cu care ne-a obișnuit deja, Ioana Bâldea-Constantinescu vine cu ideea de a păcăli oarecum trecerea timpului păstrând negru pe alb diverse amintiri, gânduri, vorbe, stări și întâmplări din viața ei de mamă. Rezultatul este o poveste în care, pe lângă Maria, apar dragoni, cărți nenumărate, de la Harry Potter, Marele Uriaș Prietenos, Cronicile din Narnia, Paddington și alții până la Proust, Kafka, Melville și Foer etc., muzici care mai de care, incursiuni în trecut și proiecții într-un viitor temut, toate însoțite de ilustrațiile Mariei. În cuvintele autoarei, „Maria care vei fi și Ioana care am fost se joacă un soi de v-ați ascunselea în povestea asta”.

Articolele din diverse reviste culturale (LiterNet, Dilema veche, Orizont), reunite aici, capătă coeziune și sunt parcurse de același fir roșu: dragostea de mamă, cu toate grijile și temerile ei, cu jocurile și certurile inerente, cu oboseală, rutină, stress și timp niciodată de ajuns, dar și cu distracție, plimbări, povești citite sau inventate, cu numeroase referințe literare (cum îmi place mie) și cu sfaturi sau explicații pentru Maria, că doar ei i se adresează textul.

Cu toate acestea, mie cartea Ioanei Bâldea-Constantinescu mi s-a părut nu numai o imortalizare a prezentului pentru Maria din viitor, nu numai o colecție de amintiri plăcute, spre propria aducere aminte, ci și o pledoarie (poate involuntară) pentru maternitate combinată cu un exercițiu de curaj și sinceritate. Maternitatea nu este idolatrizată, ci vine la pachet cu griji, cu îndoieli, cu spaime, cu vina de a nu petrece suficient de mult timp cu copilul sau cu angoasa că alte mame reușesc să facă totul perfect (mai ales în bucătărie). Cu toate astea, dragostea care transpare din paginile cărții pare să nu aibă egal.

Ce m-a emoționat cel mai mult a fost dialogul direct cu Maria, grija de a-i explica diverse nume sau referințe, confesiunile, cu toată vulnerabilitatea și nesiguranța pe care le implică acestea, și sfaturile părintești.

E felul meu de a-ți spune că poți să schimbi lumea, că nu trebuie să mergi cu turma, că nu e cazul să te resemnezi. Sigur, e ușor în teorie. În practică, lămâile alea sunt acre. Limonada, în sine, pare o mare cucerire. Singura posibilă. Dar nu e. Dacă ai vrut portocale și ai primit lămâi, caută portocala. Trebuie să fie pe undeva. Altundeva. Și, dacă nu e, crede-mă că poate fi inventată.

De fapt, nu, ce m-a impresionat cel mai mult a fost că, deși eu nu sunt mamă și poate, prin prisma acestui fapt, nu fac parte din publicul țintă al cărții, cuvintele Ioanei tot au ajuns la mine și m-au pus în ipostaza de fiică într-un dialog imaginar cu propria mamă.

Leave a Comment

Filed under Recenzii

În spatele blocului, de Mara Wagner

În spatele blocului, de Mara Wagner, Editura Nemira, 2017

În cafeneaua de la Cărturești Verona, la o masă stau autoarea și trei invitate, iar în fața lor sunt câteva rânduri de scaune, ocupate în cea mai mare parte. Mara Wagner, așa mignonă și timidă, abia își stăpânește și emoțiile, și bucuria. Le ascultă pe invitate vorbind cu căldură despre prima ei carte și răspunde modest la întrebările moderatoarei. Așa copilăroasă și bucuroasă și parcă nevendindu-i să creadă, zici că e chiar Maria, ieșită din paginile cărții și pusă să (se) povestească din nou.

Pentru că la fel e și În spatele blocului: caldă, inocentă, naturală, sinceră și izbitor de autentică. Este o carte despre noi toți cei care am copilărit în anii ’80 în oricare dintre orașele României comuniste și care avem încă imprimate în memorie și în felul nostru de a fi și lipsurile, și micile plăceri de atunci. Mara Wagner ne oferă o madlenă – e de ajuns să „mușcăm” din paginile cărții și amintirile și senzațiile dau năvală: cozile la Alimentara pentru lapte, tacâmuri și orice se auzea că „ar băga”, parizerul prăjit, penele de curent din fiecare seară, relațiile cu vecinii, de la care împrumutai câte o cană de făină sau altele trebuincioase pe moment, practica obligatorie a elevilor la câmp, manifestațiile patriotice, bancurile la adresa lui Ceaușescu și a regimului comunist, spuse pe furiș, la fel cum erau ascultate și posturile de radio interzise, programul limitat la TV, cu cele 10 minute de desene animate și numele invidiat al Rodicăi Bucur, raritatea bananelor, Nechezolul, pachetele de la rudele emigrate și scrisorile lor deschise de autorități și lista ar putea continua. Sunt realități pe care fie le-am trăit, fie doar le-am auzit de la alții, însă ele nu sunt evocate nici cu resentimente, nici cu nostalgie, ci inserate natural în povestea Mariei și a familiei ei, astfel încât unii cititori să și le amintească, alții poate abia acum să le descopere.

Dincolo de aspectul acesta istoric și documentar, cartea Marei Wagner a avut pentru mine și un mare atu la nivel personal. Am avut senzația că, dacă înlocuim câteva nume și detalii, toți cei din generația mea și din gașca de altădată ne-am putea recunoaște în poveste și am avea senzația că citim despre propria copilărie petrecută pe cimentul din spatele blocului: gloata de copii ieșiți afară la joacă, chemările părinților de la geam, primele prietenii, îndrăgostiri, trădări și dezamăgiri. Mara descrie bine toate trăirile legate de intrarea în adolescență, cu nesiguranța și preocupările specifice vârstei, cu o urmă de inocență rămasă din copilărie, dar și cu anticiparea complexităților și maturizării de mai târziu. Citind, am simțit că toate întâmplările și personajele au fost scoase dintr-un trecut pe care îl lăsasem de mult în urmă și povestite frumos, simplu, onest, ca pentru a-mi oferi o reconciliere cu mine cea de atunci. Am zâmbit și m-am emoționat, am revăzut în minte străzi, chipuri, nume, momente și m-am lăsat transportată când în Brașovul Mariei, când în Focșaniul copilăriei mele. Pentru experiența asta, Mara, eu îți mulțumesc!

După romanul Inocenții, al Ioanei Pârvulescu, o minunăție de confesiune despre copilăria în anii 60-70, petrecută tot în Brașov, În spatele blocului vine cu o poveste aparent obiectivă, spusă la persoana a treia, despre intrarea în adolescență în anii ’80 și nu pot să nu observ și să mă bucur că, deși prezente în ambele narațiuni, lipsurile, greutățile și sărăcia din perioada comunistă sunt întrecute în intensitate sau măcar puse în balanță cu bucuriile simple ale vieții de copil sau cu descoperirea vieții, cu bune și cu rele, de proaspăta adolescentă. Parcă ușor-ușor ne îndepărtăm de frustrări și începem să ne vindecăm, măcar la nivel literar. Pe blogul autoarei puteți citi câteva fragmente din carte, dar și alte postări legate de cărți, copii sau viața de zi cu zi văzută de Mara Wagner.

Leave a Comment

Filed under Recenzii

Fata cu toate darurile, de M. R. Carey

Fata cu toate darurile, de M. R. Carey, Editura Nemira, 2016, traducere de Ruxandra Toma

Romanul ăsta cu copertă așa luminoasă m-a cam „păcălit” și m-a scos clar din zona mea de confort. A nu se înțelege prin asta că citesc siropoșenii de obicei sau că nu pot să apreciez un thriller bun. Cine mă cunoaște sau îmi mai urmărește blogul știe asta. Am mai citit distopii (și SF-uri și fantasy) și înțeleg că, în toate, cruzimea, în dozajul potrivit, are rolul ei, însă în cazul de față imaginile cu zombies, trupuri sfârtecate, copii reduși la stadiul de fiare sălbatice, șobolanii, viermii, putreziciunea și lupta pentru supraviețuire au fost cam greu de digerat. Dacă ar fi fost un film (de fapt, mi-am adus aminte că romanul a fost și ecranizat), nu m-aș fi uitat sau m-aș fi uitat pe furiș, printre degete. Ce vreți, sunt o sensibiloasă! 🙂

Să vă zic câteva cuvinte și despre subiect: într-o lume postapocaliptică, în care o molimă a transformat majoritatea oamenilor în Flămânzi (zombies) și a distrus orașe întregi, țări, poate chiar continente, singurii supraviețuitori par să fie niște copii speciali, ținuți într-o închisoare de maximă securitate, unde sunt studiați. În jurul lor gravitează gardieni și oameni de știință. Melanie iese în evidență dintre copii ca având un IQ extrem de mare și, evident, va juca rolul principal în toată povestea. În peisaj mai apar și niște junkeri – oameni neinfectați, care s-au sălbăticit ca să supraviețuiască – care dau târcoale bazei militare. Ei vor sparge rutina de cursuri și experimente și vor declanșa marea călătorie pentru supraviețuire a celor câteva personaje: Melanie, profesoara Justineau, doctorița Caldwell, sergentul Parks și soldatul Gallagher. De aici încolo, aventura trebuie urmărită dând paginile cu sufletul la gură.

Am recunoscut elemente comune cu Drumul de Cormac McCarthy, dar în cazul de față suspansul parcă este mai mare și ritmul parcă mai alert. Fata cu toate darurile este destul de bine scrisă, motiv pentru care am luat distanța necesară de grozăviile de care vă ziceam pentru a putea continua lectura și chiar am fost destul de intrigată cât s-o termin în două zile. Mi s-a părut că are de toate: acțiune, mister, suspans, pericole, personaje diverse și bine individualizate și, bineînțeles, mesaj umanitar.

Dacă aveți stomac pentru așa ceva și nervii tari, cred că va fi o lectură interesantă. Per total, și pentru mine a fost o experiență de 3 steluțe, iar schimbarea peisajului literar mi-a prins numai bine ca tranziție între două cărți cu specific regional (nigerian și jamaican). V-ați prins? 😉

Leave a Comment

Filed under Recenzii

Cititorul ideal

Dacă ar fi să pun în balanță cărțile de ficțiune și pe cele de non-ficțiune pe care le citesc, ficțiunea ar câștiga detașat. Probabil pentru că sunt mai avidă de povești și de personaje decât de teorie. Se întâmplă însă ca un roman să mă solicite atât de mult încât să nu pot intra imediat în atmosfera altuia și atunci simt nevoia să iau o pauză de la ficțiune și să mă delectez o seară-două-trei cu câteva pagini de non-ficțiune. Deși nu pe cât de des mi-aș dori sau ar trebui, mă întorc atunci spre așa-zisa literatură de specialitate, fie că vorbim despre psihologie, teoria literaturii, istorie sau alt domeniu care mă interesează.

O astfel de carte care îmi dă răgaz de la poveștile alternative în care trăiesc este Un cititor în pădurea din oglindă, de Alberto Manguel, apărută la Editura Nemira, în 2016, traducere din limba engleză și note de Bogdan-Alexandru Stănescu. Cartea este o sumă de considerații de ordin mai general sau mai particular, plecând de la Borges și Che Guevara până la istoria paginii scrise și a punctului, toate desfășurându-se sub mottouri preluate din Alice în Țara din Oglindă, a lui Lewis Carroll.

Printre aceste considerații, am găsit și câteva definiții ale cititorului ideal și, deși lectura, în general, îmi prilejuiește întrebări, zâmbete, curiozități, adnotări și alte satisfacții intelectuale, nu știu în ce măsură eu mă încadrez în aceste definiții. Am selectat totuși câteva pe care le preiau și aici spre aducere aminte și împărtășire cu publicul larg (?). Încep cu cea mai evidentă, prin prisma meseriei mele, și continui, pe sărite, cu alte câteva care mi-au atras atenția. Sunt șapte în total, dar ofer și un bonus, așa că citiți cu răbdare și atenție până la sfârșit!

  1. Cititorul ideal este traducătorul, capabil să facă o disecție a textului, să dea pielea la o parte, să taie până la măduvă, să urmărească fiecare arteră sau venă și apoi să recompună o cu totul nouă ființă plină de viață. Cititorul ideal nu este un taxidermist.

  2. Când termină cartea, cititorii ideali simt că, dacă nu ar fi citit-o, lumea le-ar fi fost mai săracă.

  3. Pentru cititorul ideal, orice carte este, într-un anumit grad, o autobiografie.

  4. Notițele de pe marginea paginii sunt semnul cititorului ideal.

  5. Cititorul ideal creează prozeliți.

  6. Cititorul ideal este capabil să se îndrăgostească de unul dintre personajele cărții.

  7. Cititorul ideal dorește atât să ajungă la finalul cărții, cât și să știe că acea carte nu se va termina niciodată.

Bonus: „Există trei tipuri de cititori: primul, care se bucură de lectură fără a judeca; al treilea, care judecă fără a se bucura de lectură; și unul în mijloc, care judecă în timp ce se bucură și se bucură în timp ce judecă. Această ultimă categorie reproduce o operă de artă; membrii ei nu sunt numeroși.” (Goethe, într-o scrisoare către Johann Friedrich Rochlitz).

Vă regăsiți în definițiile astea? Aveți și altele? Voi ce fel de cititori credeți că sunteți?

Leave a Comment

Filed under Citate

Cărți de octombrie

N-am mai scris de ceva vreme aici și poate vă întrebați ce mai fac. Ei bine, lucrez de zor la o traducere nouă, un thriller psihologic cu recenzii bune pe internet și o prezentare cel puțin incitantă pe coperte. (Later edit: Cuplul din vecini, de Shari Lapena, Editura Trei)

cu-ultima-suflareCe altceva mai fac? După primele două volume din Elena Ferrante, despre care puteți citi în articolul precedent, nu m-am mai aventurat în nimic intens, am preferat lecturi mai puțin solicitante. Am răsfoit Cu ultima suflare, de Paul Kalanithi, Editura Nemira, traducere de Monica Șerban, și – cu riscul să-mi sară lumea în cap – mărturisesc că nu mi-a plăcut. Adică mi-a părut rău că un tip așa de inteligent și de tânăr s-a îmbolnăvit și a murit, dar dincolo de empatia pentru o dramă umană, cartea în sine nu mi-a stârnit alte sentimente. Am văzut-o mai degrabă ca pe un exemplu de literatură motivațională, cu mesajul: nu ceda nici măcar în fața amenințării bolii sau a morții, poți profita din plin de zilele care ți-au mai rămas de trăit. Pentru mesaje de genul ăsta, însă, prefer să citesc ceva mai bine scris (și mă gândesc la Our Souls at Night, de Kent Haruf, care mi se pare un exemplu foarte bun de mesaj optimist: există dragoste nouă și la bătrânețe, fiecare zi merită trăită așa cum îți dorești.). În ciuda reclamei – „Cartea a inspirat sute de mii de oameni din întreaga lume, devenind imediat bestseller, tradus în zeci de țări, a fost bestseller New York Times  și cea mai bună carte pe Amazon în ianuarie 2016” – pe mine nu m-a impresionat, dar poate printre voi sunt curioși sau adepți ai genului.

dscn7117Am mai citit Eu o să vorbește drăguț cândva, de David Sedaris, apărută la Editura Publica, traducere de Ruxandra Tudor. (În paranteză fie spus, am savurat și vinul primit odată cu cartea, un roze bun din colecția Rose Far Niente de la Vincon). Este o colecție de povestiri destul de haioase, despre diverse experiențe din viața autorului, de la copilăria într-un orășel american, la viața în New York, eforturile lui de a învăța franceza și viața într-un sătuc din Franța și la Paris. Bune fix cum am avut eu nevoie de ele, pentru relaxare și tranziție între două cărți mai acaparante (hm, e drept că știu ce m-a acaparat ultima oară, dar nu știu care va fi următoarea lectură intensă – aștept inspirația de moment, ca de obicei).

istoria-snobismuluiÎn fine, acum mă delectez cu Istoria snobismului, de Frederic Rouvillois, apărută la Editura Nemira, în traducerea Irinei Negrea. Este o istorie foarte bine documentată despre apariția și formele snobismului de-a lungul timpului, o lectură interesantă din care însă nu reușesc să citesc prea multe pagini pe seară din motive evidente de oboseală. Autorul trece prin mai multe momente și domenii în care snobismul s-a manifestat în grade diferite de intensitate, cum ar fi: goana după particula nobiliară „de” din societatea franceză, adoptarea englezismelor (cuvinte, modă, influențe de toate felurile), folosirea religiei (de exemplu, actele de binefacere ale catolicilor), consumul de bucate sau băuturi rare sau scumpe, practicarea anumitor sporturi, îmbrăcarea după o anumită modă etc.

Am aflat lucruri fascinante, mi-am notat citate și am zâmbit la ironiile fine ale lui Frédéric Rouvillois. Ce mi-a plăcut, pe lângă aspectul informativ și stilul elegant, a fost faptul că, deși îi ironizează, autorul le și recunoaște meritele snobilor – fără ei, societatea nu ar fi evoluat și multe lucruri bune nu s-ar mai fi întâmplat. Mi-a plăcut mult și traducerea Irinei Negrea. Recomand călduros cartea tuturor și pentru informații, și pentru plăcerea lecturii și pentru că, veți vedea, e un pic de snobism în fiecare dintre noi.

14 Comments

Filed under Lecturi