Tag Archives: muzică

Just Kids, de Patti Smith

Just Kids, de Patti Smith, Ecco, 2010

Am citit memoriile lui Patti Smith cu o curiozitate avidă față de tot ce a însemnat lumea artistică din America la sfârșitul anilor ’60 și în anii ’70. Din punctul ăsta de vedere, chiar nu am fost dezamăgită, pentru că relația de dragoste și prietenie strânsă dintre Patti Smith și Robert Mapplethorpe se desfășoară pe fundalul unei lumi în continuă fierbere și transformare, populate de nume celebre de cântăreți, fotografi, poeți, actori, tot soiul de artiști care mai de care mai nonconformiști și mai originali.

Despre cei doi nu știam mare lucru, de fapt, auzisem de ea doar în calitate de cântăreață, dar am aflat cu surprindere că la cântat a ajuns târziu, după ce s-a dedicat inițial artei grafice și poeziei. Ce m-a impresionat plăcut pe tot parcursul cărții au fost referințele ei constante la cărți și literatură, setea ei de lectură și identificarea cu poeții francezi din secolul al nouăsprezecelea (în special, cu Rimbaud și ale sale Illuminations). Iată mai jos începutul acestei pasiuni, care avea să o ducă peste ani spre propria voce în poezie și literatură:

My love of prayer was gradually rivaled by my love for the book. I would sit at my mother’s feet watching her drink coffee and smoke cigarettes with a book on her lap. Her absorption intrigued me. Though not yet in nursery school, I liked to look at her books, feel their paper, and lift the tissues from the frontispieces. I wanted to know what was in them, what captured her attention so deeply. When my mother discovered that I had hidden her crimson copy of Foxe’s Book of Martyrs beneath my pillow, with hopes of absorbing its meaning, she sat me down and began the laborious process of teaching me to read. With great effort we moved through Mother Goose to Dr. Seuss. When I advanced past the need for instruction, I was permitted to join her on our overstuffed sofa, she reading The Shoes of the Fisherman and I The Red Shoes. I was completely smitten by the book. I longed to read them all, and the things I read of produced new yearnings. Perhaps I might go off to Africa and offer my services to Albert Schweitzer or, decked in my coonskin cap and powder horn, I might defend the people like Davy Crockett. I could scale the Himalayas and live in a cave spinning a prayer wheel, keeping the earth turning. But the urge to express myself was my strongest desire, and my siblings were my first eager coconspirators in the harvesting of my imagination. They listened attentively to my stories, willingly performed in my plays, and fought valiantly in my wars. With them in my corner, anything seemed possible.

Nevoia de libertate și de creație o determină să plece din South Jersey și să-și caute o nouă cale în New York, unde are loc întâlnirea providențială cu Robert Mapplethorpe, cel care avea să-i devină iubit și cel mai bun prieten pe viață. Cei doi cresc împreună, se susțin reciproc în sărăcie, boală, diverse crize personale și, în tot acest timp, se dezvoltă ca artiști. Se completează reciproc, se acceptă, se încurajează și se înțeleg aproape la nivel telepatic.

We used to laugh at our small selves, saying that I was a bad girl trying to be good and that he was a good boy trying to be bad. Through the years these roles would reverse, then reverse again, until we came to accept our dual natures. We contained opposing principles, light and dark.

Lumea în care se învârt cei doi este plină de nume sonore și, citind, aproape că mi-a venit să întind mâna să-i ating pe cei care au devenit idolii mai multor generații: Janis Joplin, Jim Morrison, Jimi Hendrix, Andy Warhol, ca să numesc doar câțiva. Iată ce povestește despre prima sa întâlnire cu Jim Morrison, ca o premoniție pentru viitoarea ei carieră:

I had a strange reaction watching Jim Morrison. Everyone around me seemed transfixed, but I observed his every move in a state of cold hyperawareness. I remember this feeling much more clearly than the concert. I felt, watching Jim Morrison, that I could do that. I can’t say why I thought this. I had nothing in my experience to make me think that would ever be possible, yet I harbored that conceit. I felt both kinship and contempt for him. I could feel his self-consciousness as well as his supreme confidence. He exuded a mixture of beauty and self-loathing, and mystic pain, like a West Coast Saint Sebastian. When anyone asked how the Doors were, I just said they were great. I was somewhat ashamed of how I had responded to their concert.

Și un crez artistic, pe care Patti Smith chiar l-a întruchipat, fiind considerată în ziua de azi precursoarea muzicii punk, prin combinația de poezie și rock menită să fie o revoltă față de muzica disco:

I preferred an artist who transformed his time, not mirrored it.

Memoriile sale sunt presărate cu evenimente marcante din acea perioadă, cum ar fi războiul din Vietnam, primul pas al omului pe lună, asasinarea lui JFK, crimele lui Charles Manson, dar toate acestea parcă trec razant pe lângă ei, tot ce contează, dincolo de supraviețuire, este împlinirea visurilor lor artistice. Localurile frecventate (Max’s sau Chelsea Hotel) sunt un fel de lumi în miniatură, care se conduc după propriile „reguli”: muzică, poezie, artă, atmosferă boemă, droguri, sexualitate, spargerea barierelor de orice fel, căutarea libertății în artă și în viață:

The politics at Max’s were very similar to high school, except the popular people were not the cheerleaders or football heroes and the prom queen would most certainly be a he, dressed as a she, knowing more about being a she than most she’s.

Patti și Robert(fotografie preluată de aici)

 

Fotografiile cu Patti Smith și Robert Mapplethorpe aveau să devină celebre, iar fraza următoare mi se pare că rezumă cel mai bine simbiozia celor doi în actul artistic:

Robert was concerned with how to make the photograph, and I with how to be the photograph.

Parisul ocupă un loc special în memoriile ei, și în prima sa călătorie, de descoperire, dar și în a doua, de cercetare și sedimentare, iar cele două lumi (America și Franța/Europa) se completează armonios:

The train ride to Paris was uneventful. I realized at one point I was crying. Once in Paris, I boarded the Métro to the station Père-Lachaise, for I had one more thing to do before returning to New York. It was raining again. I stopped at a florist just outside the cemetery walls and bought a small bundle of hyacinths and proceeded to search for Jim Morrison’s grave. At that time there was no marker, and it was not easy to find, but I followed messages scrawled by well-wishers on neighboring headstones. It was completely silent, save the rustling of autumn leaves and the rain, which was becoming more pronounced. On the unmarked grave were gifts from pilgrims before me: plastic flowers, cigarette butts, half-empty whiskey bottles, broken rosaries, and strange charms. The graffiti surrounding him were words in French from his own songs: C’est la fin, mon merveilleux ami. This is the end, beautiful friend. I felt an uncommon lightheartedness, not sad at all. I felt that he might silently step from the mist and tap me on my shoulder. It seemed right for him to be buried in Paris. The rain began in earnest. I wanted to leave because I was so wet, but I felt rooted. I had the uneasy feeling that if I did not flee I would turn into stone, a statue armed with hyacinths.

Maturitatea artistică și faima vin odată cu înregistrarea primul său album, Horses, care avea să deschidă drumuri noi în muzică:

For the next five weeks we recorded and mixed my first album, Horses. Jimi Hendrix never came back to create his new musical language, but he left behind a studio that resonated all his hopes for the future of our cultural voice. These things were in my mind from the first moment I entered the vocal booth. The gratitude I had for rock and roll as it pulled me through a difficult adolescence. The joy I experienced when I danced. The moral power I gleaned in taking responsibility for one’s actions. These things were encoded in Horses as well as a salute to those who paved the way before us. In “Birdland,” we embarked with young Peter Reich as he waited for his father, Wilhelm Reich, to descend from the sky and deliver him. In “Break It Up,” Tom Verlaine and I wrote of a dream in which Jim Morrison, bound like Prometheus, suddenly broke free. In “Land,” wild-boy imagery fused with the stages of Hendrix’s death. In “Elegie,” remembering them all, past, present, and future, those we had lost, were losing, and would ultimately lose.

Deși cartea mi-a plăcut mai mult din punct de vedere informativ, recunosc că la final am fost chiar emoționată de moartea lui Robert și a lui Sam, iubitul său, de legătura indestructibilă dintre Robert și Patti, de ultimele lor întâlniri în care amândoi erau conștienți că unul purta în el moartea, iar celălalt viața.

Vă las cu una dintre melodiile ei cele mai cunoscute, compusă împreună cu Bruce Springsteen, prin care Patti Smith își respecta promisiunea făcută lui Robert de a crea într-o zi și o melodie pe care să se poată dansa:

2 Comments

01/10/2014 · 11:28

Alice’s Adventures in Wonderland

Minunăția asta de aventură imaginată de Lewis Caroll pentru a distra fetițele unui prieten într-o călătorie cu barca este una dintre cărțile mele preferate din copilărie, alături de Micul Prinț și Peter Pan. O mai recitesc din când în când așa, de plăcere, și chicotesc de fiecare dată.

S-au făcut și câteva ecranizări, eu am văzut-o pe cea din 2010, cu Johnny Depp și Helena Bonham Carter și, înainte, pe cea din 1999, făcută pentru televiziune, cu Whoopi Goldberg și Gene Wilder. Ba chiar îmi aduc aminte și de niște desene animate în care iepurele alb striga ssssâsssâit „Alliiiiissssss!”

Dacă nu aveți cartea pe acasă, poate fi citită online. în engleză, pe site-ul literature.org. Redau mai jos un fragment din penultimul capitol, scena procesului.

The twelve jurors were all writing very busily on slates. `What are they doing?’ Alice whispered to the Gryphon. `They can’t have anything to put down yet, before the trial’s begun.’

`They’re putting down their names,’ the Gryphon whispered in reply, `for fear they should forget them before the end of the trial.’

`Stupid things!’ Alice began in a loud, indignant voice, but she stopped hastily, for the White Rabbit cried out, `Silence in the court!’ and the King put on his spectacles and looked anxiously round, to make out who was talking.

Alice could see, as well as if she were looking over their shoulders, that all the jurors were writing down `stupid things!’ on their slates, and she could even make out that one of them didn’t know how to spell `stupid,’ and that he had to ask his neighbour to tell him. `A nice muddle their slates’ll be in before the trial’s over!’ thought Alice.

One of the jurors had a pencil that squeaked. This of course, Alice could not stand, and she went round the court and got behind him, and very soon found an opportunity of taking it away. She did it so quickly that the poor little juror (it was Bill, the Lizard) could not make out at all what had become of it; so, after hunting all about for it, he was obliged to write with one finger for the rest of the day; and this was of very little use, as it left no mark on the slate.

`Herald, read the accusation!’ said the King.

On this the White Rabbit blew three blasts on the trumpet, and then unrolled the parchment scroll, and read as follows:–

`The Queen of Hearts, she made some tarts, All on a summer day: The Knave of Hearts, he stole those tarts, And took them quite away!’

`Consider your verdict,’ the King said to the jury.

`Not yet, not yet!’ the Rabbit hastily interrupted. `There’s a great deal to come before that!’

`Call the first witness,’ said the King; and the White Rabbit blew three blasts on the trumpet, and called out, `First witness!’

The first witness was the Hatter. He came in with a teacup in one hand and a piece of bread-and-butter in the other. `I beg pardon, your Majesty,’ he began, `for bringing these in: but I hadn’t quite finished my tea when I was sent for.’

`You ought to have finished,’ said the King. `When did you begin?’

The Hatter looked at the March Hare, who had followed him into the court, arm-in-arm with the Dormouse. `Fourteenth of March, I think it was,’ he said.

`Fifteenth,’ said the March Hare.

`Sixteenth,’ added the Dormouse.

`Write that down,’ the King said to the jury, and the jury eagerly wrote down all three dates on their slates, and then added them up, and reduced the answer to shillings and pence.

`Take off your hat,’ the King said to the Hatter.

`It isn’t mine,’ said the Hatter.

`Stolen!’ the King exclaimed, turning to the jury, who instantly made a memorandum of the fact.

`I keep them to sell,’ the Hatter added as an explanation; `I’ve none of my own. I’m a hatter.’

Here the Queen put on her spectacles, and began staring at the Hatter, who turned pale and fidgeted.

`Give your evidence,’ said the King; `and don’t be nervous, or I’ll have you executed on the spot.’

This did not seem to encourage the witness at all: he kept shifting from one foot to the other, looking uneasily at the Queen, and in his confusion he bit a large piece out of his teacup instead of the bread-and-butter.

Și ca să meargă lectura, vă invit să ascultați ceva frumos: Jefferson Airplane – White Rabbit! Ascultați cu atenție versurile! 🙂

Leave a Comment

Filed under Citate, Lecturi, Muzică

Un interviu cu Ciprian Măceșaru

Măceșaru

M-am tot gândit cum să fac introducerea la acest interviu. Să copiez niște informații seci despre biografia lui? Să povestesc despre omul prietenos, plin de energie, de umor, o sursă inepuizabilă de povești, pe care l-am cunoscut în câteva ieșiri la bere? Să încerc să-l „ghicesc” din versurile lui, tenebros și chinuit uneori, sensibil și amuzant alteori? Până la urmă, m-am hotărât că cel mai bine ar fi să vă las pe voi să-l (re)descoperiți, parțial din cărțile lui, parțial din cele de mai jos.

Și pentru că tot a fost ieri ziua lui de naștere, îi mai urez o dată „La mulți ani!”, iar vouă vă zic „Lectură plăcută!”

Cărți și călătorii: Ciprian, îţi mulţumesc că ai acceptat să-mi acorzi un mic interviu şi, deşi nu sunt jurnalistă, mă voi strădui să-ți adresez întrebări cât mai interesante. De fapt, ceea ce sper este să afle și cititorii acestui blog despre multiplele talente ale lui Ciprian Măceşaru: prozator, poet, muzician, editor al revistei sociale şi culturale Accente… Mi-a scăpat ceva? Povesteşte-ne câte puţin despre aceste activităţi ale tale.

C.M.: Mihaela, îți mulțumesc pentru propunerea de a face acest interviu, însă trebuie să-ți mărturisesc că mă simt inconfortabil când vorbești despre „multiplele talente” pe care le-aș avea. Nu te acuz de nimic, firește, și-ți mulțumesc pentru compliment. Dar să nu mai fac pe mironosița și să răspund.

Am publicat două microromane, Superhero (Ed. Cartea Românească, 2012) și Portbagaj (Ed. Trei, 2014), acestea fiind de fapt părți dintr-un roman pe care sper să-l pot publica la anul. Am rescris cele două volume, le-am adăugat câteva zeci de pagini și am ajuns la o formă completă a cărții. În fine, așa a fost să fie scrierea acestui roman. De-aș fi avut mai multă înțelepciune, aș fi publicat direct varianta întreagă.

Am scris și un jurnal cultural, Focul din tâmplă (Ed. Brumar, 2010), precum și mai multe cărți de poezie. Am publicat și o carte de interviuri cu scriitori, critici și muzicieni. Acum, împreună cu Dan C. Mihăilescu, scriu un eseu epistolar intitulat Despre nerăbdarea de a fi răbdător. Ar trebui să apară în această toamnă la Editura Humanitas.

Sunt toboșar, am cântat în formațiile Hotel Fetish și Toulouse Lautrec , dar am și improvizat cu muzicieni precum Irinel Anghel, Jürg Solothurnmann, Andrei Kivu ș.a. Acum am un proiect nou, alături de Alex Catrina (ex. Hotel Fetish, Terror Art, Traum) și Lori Fuiorea (ex. Terror Art). Repetăm de puțin timp împreună. Avem patru cântece aproape terminate. Le vom înregistra undeva spre sfârșitul acestui an, apoi le vom arunca în lume. Din 2015 dorim să apărem în concerte (nu doar cu patru melodii, firește).

Cărți și călătorii: Îmi spuneai la un moment dat că ai vrea să renunţi la poezie şi să te dedici mai mult prozei. Eu, una, aş fi dezamăgită, pentru că îmi plac foarte mult poeziile tale (am şi publicat o selecţie aici şi aici). Care ar fi motivele pentru o astfel de înstrăinare de poezia proprie? O alegere personală sau ceva mai banal, cum ar fi cererea pieţei, lipsa de apetit a publicului pentru poezie, dacă este cazul?

C.M.: Relația mea cu poezia pe care am scris-o până de curând nu mai putea continua. Simțeam că mă găsesc într-o fundătură. Am spus „stop, n-are sens, nu ajungi nicăieri așa”. Din cărțile mele de poezie s-ar putea face un the best of (și sper să-l pot face cândva), dar luate în parte ele nu mă mulțumesc. Dar ceea ce s-a întâmplat după ce am luat decizia de a nu mai scrie poezie este formidabil. Ei bine, mă așezam la masă cu gândul că nu voi scrie poeme, că nu contează ce naiba scriu, numai versuri să nu fie, iar rezultatul a fost că am ajuns mai aproape de poezie cum n-am fost niciodată. M-am eliberat dintr-o percepție strâmtă. Desigur, mulți dintre cei cărora le plăceau vechile mele poeme vor fi dezamăgiți, dar știu că am dreptate, că am reușit (deși nu mai speram) să… găsesc ceva. O să apară un volum intitulat Modern Talking. Nu știu însă cât de repede.

Cărți și călătorii: Pentru că tot vorbim despre poezie, ai lansat recent un blog dedicat poeziei, denumit Os poetic, unde culegi şi propui versuri ale unor poeţi români şi străini. Vorbeşte-ne un pic despre acest proiect al tău.

C.M.: Mi-am dat seama că mi-ar plăcea să am adunate undeva poeziile preferate, așa că în loc să notez textele astea în vreun caiet, m-am decis să fac Os Poetic, în ideea de a-i bucura și pe alții. Este o treabă subiectivă, evident. Antologia se construiește sub ochii tuturor. Inițial am vrut să respect criteriul cronologic, dar mi-am dat seama că ar apărea o anumită monotonie, așa că am decis ca alăturările de nume să nu respecte niciun criteriu. Blogul e astfel mai viu. Cei care doresc antologii realizate după toate normele, știu foarte bine că există câteva astfel de lucrări, în special apărute înainte de 1989 (da, ar cam fi timpul pentru altele).

Cărți și călătorii: La ce să ne aşteptăm în plan editorial? Ce titluri urmează să mai apară purtând semnătura Ciprian Măceşaru?

C.M.: Deja am răspuns la această întrebare, dar pe lângă cele menționate mai sus, ar mai fi o carte pentru copii, scrisă acum vreo doi-trei ani. Binecunoscutul Alexandru Ciubotariu a fost de acord să o ilustreze.

Cărți și călătorii: Muzica şi scrisul sunt, clar, două forme de expresie. Ce au ele în comun, în cazul tău?

C.M.: Marile romane și simfoniile au fost adesea comparate. Arhitectura lor pare să aibă multe lucruri în comun. Dacă voi scrie vreodată un astfel de roman, îți voi spune cum stau lucrurile. Ha, ha! Și între muzică și poezie există o strânsă legătură. În cazul meu lucrurile nu stau altfel, muzica e esențială în viața mea, în primul rând muzica clasică, apoi muzici în care regăsesc rock, math, stoner, indie, postpunk. Dar să știi că muzica clasică mi-a adus în poezie un patetism pe care nu-l doream. Acum nu mai ascult niciodată muzică clasică înainte de a scrie (cu atât mai puțin în timp ce scriu).

Cărți și călătorii: Spune-ne câte ceva şi despre revista Accente. De unde a pornit totul, ce îşi propune, ce public vizează, ce putem găsi în ea?

C.M.: Totul a pornit pe când lucram la Șapte seri. Am făcut acolo suplimentul Accent cultural. Pe cont propriu am continuat cu Accente. E o revistă cu texte vioaie, deci nu elitiste, care se distribuie gratuit în București, în librării, institute culturale, teatre, muzee, săli de spectacol etc. Este distribuită și prin e-mail, abonaților. De asemenea, toate numerele revistei sunt de găsit pe site-ul www.revistaaccente.com. În ea sunt de găsit mai ales texte despre literatură, precum și literatură în sine, dar și articole despre muzică, arte etc. În următorul număr, care o să apară în a doua parte a lunii septembrie, vom avea, printre altele, o suită de texte scrise de autori contemporani în maniera avangardiștilor. Au răspuns provocării, până în acest moment, Simona Popescu, Matei Vișniec, Robert Șerban, Felix Nicolau, Corina Bernic, Mihail Vakulovski, Peter Sragher, Cosmin Perța… Sper că n-am uitat pe nimeni.

Cărți și călătorii: Şi o ultimă întrebare: dacă ai putea să schimbi ceva pe piaţa de carte românească, ce ar fi acel ceva?

C.M.: N-aș schimba nimic. Totul este minunat. Există găști care fac legea, autorii și traducătorii nu-și primesc banii (mai ales autorii) etc. Totul e minunat, așa cum spuneam.

Cărți și călătorii: Și pe această notă ironică, zic și eu, ca traducătoare care încă-și așteaptă banii, la mai mare!

Revenind la interviu, îți mulţumesc din nou şi la bună citire!

C.M.: Mulțumesc!

2 Comments

Filed under Interviuri