Tag Archives: Litera

Să bați din palme cu o singură mână, de Richard Flanagan

Să bați din palme cu o singură mânăSă bați din palme cu o singură mână, de Richard Flanagan, Editura Litera, 2016, traducere din engleză și note de Petru Iamandi

E primul roman de Flanagan pe care l-am citit, deși am mai auzit de Gould’s Book of Fish și, sigur, de O cale îngustă spre nordul îndepărtat, care a primit premiul Man Booker în 2014. Editura ne informează că „este considerat unul dintre cei mai buni scriitori australieni ai generației sale” și, citind romanul de față, înțeleg și de ce. Cu toate acestea, lectura mi-a lăsat un gust amar. O să încerc să-mi nuanțez impresiile mai jos.

Avem de-a face cu doi protagoniști marcați de trecutul istoric și familial: Bojan Buloh, un imigrant sloven în Tasmania, încă marcat de ororile războiului din țara de origine și părăsit de soție, Maria, la scurt timp după sosirea în țara adoptivă. Lăsat singur cu un copil mic, Bojan rămâne un inadaptat, incapabil să se integreze în noua societate, să-și depășească condiția de venetic, să aibă o relație normală, sănătoasă, cu fiica lui sau cu alți oameni. Se refugiază în alcool și în violență, din durere și frustrare că nu se poate exprima, că nu poate comunica. Fiica lui, Sonja, părăsită de mamă de mică, purtată prin diverse familii „de împrumut” în copilărie, dornică de dragostea și apropierea tatălui, șocată și apoi înfrântă de violența lui, ajunge o femeie adultă care se întoarce acasă pentru a căuta o reconciliere cu trecutul.

Povestea în sine se defășoară prin alternarea mai multor planuri temporale, într-un du-te-vino permanent între copilărie, adolescență și prezent, ba chiar și în trecutul mai îndepărtat, de dinainte de apariția Sonjei. Relația dificilă dintre tată și fiică este disecată și analizată și atât de minuțios redată încât devine apăsătoare, iar toată drama războiului, a imigranților și, mai ales, a unei familii destrămate devine greu de suportat. Din acest motiv, în pofida scriiturii frumoase, mi s-a părut că romanul este lungit inutil pe alocuri și că insistă asupra unor scene și mesaje care și-au atins de mult ținta; ca atunci când ai o julitură care a prins crustă și continui s-o zgândări deși știi că așa-ți provoci durere și împiedici vindecarea.

Dacă nu vă sperie atmosfera dramatică, relațiile tumultoase și dureroase, neputința de comunicare, gheara permanent prezentă a unui trecut traumatizant, atunci vă invit să citiți Să bați din palme cu o singură mână. Veți descoperi un stil frumos, o sondare adâncă a personajelor, pasaje sau chiar pagini memorabile (felicitări traducătorului) și, la final, chiar și speranță.

În acest spaţiu infinit, barăcile fuseseră construite uşă în uşă, de parcă până şi ele se ghemuiau şi se înghesuiau, tremurând, în faţa atotputerniciei şi a tăcerii necunoscutului, care putea fi binevoitor, la fel cum poate că nici nu-i păsa de oameni, dar poveștile cumplite pe care aceștia le purtau cu ei – cronici ale secolelor de barbarie şi orori repetate, pe care le duceau în spinare, împreună cu câteva milieuri din dantelă, fotografii încreţite, și cu obiceiuri şi feluri de a mânca ciudate – nu le lăsau decât libertatea de a le fi teamă.

Împărțeau amândoi tăcerea ca pe o bucată din pâinea cea de toate zilele și o rupeau la fel. Pe îndelete. Cu respect față de însemnătatea ruperii ei.

Că ești în toate mințile sau nu, orașului nu-i păsa, se străduia să nu știe. În oraș avea senzația de libertate, simțea că face parte dintr-o frăție uriașă a celor căzuți, care refuzau, toți, să recunoască faptul că diavolul e pe urmele lor. Viețile trăite cu un scop existau doar în zvonuri și în reclame. În fumul dens erau miliarde de particule de smog, reziduuri caustice a milioane de vieți incinerate la fel. Orașul o umplea de anonimatul altora și, în oceanul acela, al nimicniciei împărtășite, unde oamenii erau luați drept simpli pui de incubator și munceau ca niște vite, fiind oameni doar în coșmaruri, Sonja se simțea, în sfârșit, mai în largul ei.

10 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

Sticletele, de Donna Tartt

Sticletele, Donna TarttSticletele, de Donna Tartt, Editura Litera, 2015, traducere din engleză și note de Justina Bandol

Romanul de față a fost aclamat de publicul larg și de critică, a câștigat prestigiosul premiu Pulitzer în 2014, a făcut obiectul unor recenzii serioase și stufoase, dar și al unor impresii pripite. Prin urmare, nu prea știu cu ce aș putea eu veni în plus sau diferit, dar pot să încerc să scriu în câteva rânduri impresiile mele după lectura cam fragmentată a celor peste 1100 de pagini din versiunea românească.

Mai întâi, pe scurt despre subiect (sau, mă rog, cât de scurt pot să scriu având în vedere lungimea romanului): Theodore Decker este un puști de treisprezece ani care tocmai a fost exmatriculat, așa că trebuie să meargă cu mama la școală, la o întâlnire cu directorul. Relația cu mama (fire artistică, educată, sensibilă) este foarte strânsă, mai ales că tatăl este un alcoolic abuziv. Pe drum spre școală, se opresc la o expoziție de artă, unde mama îi arată tabloul Sticletele al pictorului olandez Carel Fabritius. Tot acolo, Theo este atras de o fată roșcată care vizitează expoziția împreună cu un domn mai în vârstă. Muzeul este însă ținta unui atac terorist, care face atât victime materiale, cât și omenești. Printre ele, mama lui Theo și domnul în vârstă, care înainte să-și dea ultima suflare îi lasă un inel și îi face semn să salveze tocmai tabloul admirat mai devreme.

De aici, totul capătă dimensiuni dickensiene, așa cum s-a tot spus: copilul orfan ajunge să locuiască mai întâi cu familia bogată a prietenului său în New York, apoi cu tatăl și noua prietenă a acestuia în Las Vegas, unde se împrietenește cu Boris, la rândul său orfan de mamă și cu un tată abuziv. Cei doi explorează lumea drogurilor și a alcoolului, chiulesc de la școală, fac foamea împreună și, prin experiențele împărtășite, se leagă pe viață. Moartea subită a tatălui și pericolele care îl înconjoară îl aruncă din nou pe Theo în necunoscut, așa că fuge înapoi la New York. Ajunge să stea cu Hobie, partenerul de afaceri al lui Welty, bătrânul din muzeu, să deprindă meseria acestuia de restaurator de mobilă, preia sarcina de comerciant, care îi revenise lui Welty, și o iubește în secret pe Pippa, fata roșcată din muzeu.

În tot acest timp, tabloul rămâne ascuns, obsedându-l și alinându-l în egală măsură, amintindu-i de mama lui și planând amenințător deasupra sa. El va face obiectul aventurilor din a doua parte a romanului, în care un Theo adult se reîntâlnește cu Boris, se bagă în tot felul de încurcături, păstrează urmele traumelor din copilărie și o ia pe căi greșite, dar încearcă să se îndrepte.

Tabloul este firul călăuzitor al întregului roman, atent construit în jurul lui, care ne poartă prin drama copilului rămas orfan într-un mod atât de neașteptat și de violent, prin diferențele de clase sociale, prin lumea tulbure, periculoasă și hazardată a drogurilor, dar și prin lumea subterană a traficului cu opere de artă, tot timpul cu atenție la detalii, cu talent scriitoricesc, cu pasiune pentru cuvântul scris și obiectul descris, cu o analiză minuțioasă și adâncă a stărilor fizice și psihice induse de consumul de stupefiante și cu o bună individualizare a personajelor atât de diferite.

Sigur că lectura poate deveni obositoare și multe voci au spus că primele două treimi din carte sunt cele mai bune, că multe pasaje prelungesc inutil cartea și ar fi putut fi omise, dar pe mine nu m-au deranjat nici lungimea cărții, nici detaliile, nici ramificațiile de pe parcurs, pentru simplul motiv că este foarte bine scrisă. Am găsit multe pagini frumoase, pe care am simțit nevoia să le recitesc, sau pagini de impact, revelatoare, cum ar fi descrierea mamei ca o pasăre, observațiile despre natura moartă din pictură, durerea după moartea mamei, lucrul terapeutic cu mobila, râsetele cu Boris, sevrajul, fascinația pentru tablou și semnificația tabloului pentru Theo, precum și filozofia privind binele și răul, care constituie și concluzia cărții.

Sticletele tabloulAl meu. Al meu. Teamă, idolatrie, tezaurizare. Plăcerea și teroarea fetișului. Întru totul conștient de nebunia mea, îmi descărcasem imagini ale tabloului pe computer și pe telefon, ca să mă pot delecta cu ele în privat, trăsăturile de penel redate digital, o fărâmă din lumina solară a secolului al XVII-lea comprimată în puncte și pixeli, dar, cu cât culoarea era mai pură, cu cât senzația de impasto era mai intensă, cu atât îmi doream mai cu nesaț obiectul însuși, tabloul – de neînlocuit, triumfător, scăldat în lumină.

***

Cum de putusem să mă cred mai bun, mai înțelept, mai elevat, mai prețios și mai demn de a trăi pe lume datorită secretului pe care îl păstram în depozit? Și totuși, asta se întâmplase. Tabloul mă făcuse să mă simt mai puțin muritor, mai puțin comun. Fusese pentru mine sprijin și reabilitare, subzistență și împlinire. Fusese cheia de boltă care ținuse edificiul întregii catedrale. Și era cumplit să descopăr acum, când pământul îmi fugise atât de brusc de sub picioare, că toată perioada mea adultă fusese susținută în secret de o bucurie imensă, ascunsă și sălbatică: convingerea că viața mi se balansa într-un echilibru fragil deasupra unei taine care putea în orice clipă s-o spulbere.

E o lectură pe care o recomand, atât pentru frumusețea scriiturii, cât și pentru povestea în sine și pentru informațiile interesante și utile din cuprinsul cărții (și din numeroasele note de subsol). Iar dacă pentru Theo simțiți, pe rând, ba simpatie, ba milă, ba dezaprobare, ba admirație, ba condamnare, amintiți-vă că în toți există bine și rău și că,

Nu cumva binele poate uneori să-ți intre în casă pe căi ocolite și ciudate, pe ușa din spate?

Ba da. Bănuiesc că poate. Sau, ca să citez un alt paradox remarcabil al tatei: uneori trebuie să pierzi ca să învingi.

20 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

We Are All Completely Beside Ourselves

We Are All Completely Beside Ourselves, Karen Joy Fowler, Serpent’s Tail, 2014

We Are All Completely Beside OurselvesAu trecut câteva zile bune de când am terminat romanul de față, dar n-am avut timp să scriu nimic și acum încerc să-mi pun gândurile în ordine suficient cât să vă zic câteva lucruri coerente și interesante despre el. Să vedem…

Mai întâi, este bine scris, cu inteligență și umor și mereu câte o surpriză pentru cititori. Fowler are un talent de a-ți capta atenția și apoi de a-ți mărturisi ceva care îți schimbă complet perspectiva asupra lucrurilor, dar nu te poți supăra pe ea că te-a păcălit, fiindcă vrei să citești mai departe. Și apoi, crezul ei e „Start in the middle”, așa că își începe povestea la mijloc și te duce înapoi în timp până când lucrurile de mai devreme încep să capete sens. Vrei să știi de ce familia naratoarei este așa de zdruncinată, de ce sora ei a fost abandonată și fratele ei a plecat de acasă, vrei să știi de ce dintr-o fetiță extrem de vorbăreață, Rosemary, naratoarea, a ajuns să vorbească foarte puțin. Așa că citești despre studenția ei și întoarcerile în copilărie și încerci să-i intuiești secretele, dar dezvăluirea lor te ia prin surprindere.

Momentul adevărului despre sora abandonată este crucial pentru cititor: ori îl pierde, ori îl atrage și mai mult. Și aici nu prea știu cum să continui ca să nu divulg ceva ce ar putea strica efectul surprizei pentru aceia dintre voi care încă nu ați citit cartea. Hm! Delicată treabă! Hai să zic numai că povestea este emoționantă și dacă vă identificați cu personajele, pentru că ați trăit pe pielea voastră astfel de relații, și dacă doar vi le imaginați. La urma urmei, empatia este ceva profund uman. Sau nu? 😉

Apoi, ce mi-a mai plăcut mie în cartea asta a fost preocuparea pentru limbaj, în multiplele lui forme, dar și priceperea cu care Fowler a știut să păstreze atenția și interesul cititorilor până la sfârșit. Ce mi-a plăcut mai puțin a fost că inserțiile de studii psihologice, deși destul de bine integrate, au fost destul de transparente, adică trădau un pic prea evident munca de documentare și, probabil, scopul romanului. Însă e clar că acesta ridică niște probleme importante și se dorește a fi un semnal de alarmă, așa că eu îi iert acest mic „neajuns”. Oricum, dacă, dincolo de calitatea scriiturii, îl privesc și din punct de vedere politic și umanitar, înțeleg de ce a ajuns pe lista scurtă pentru Booker Prize în 2014 și a câștigat alte numeroase premii.

Ne-am_iesit_cu_totul_din_mintiCitiți-l și reveniți apoi la rândurile de mai sus, cu siguranță vor avea mai mult sens. Cartea a apărut și în română cu titlul Ne-am ieșit cu toții complet din minți, la Editura Litera, traducere de Mirella Acsente.

P.S. Atenție, spoilere! Bine, recunosc, nu mă pot abține: dacă iubiți animalele, cartea asta o să fie exrem de emoționantă și o să vă marcheze. Și chiar dacă nu ați avut vreodată măcar un peștișor, un câine, o pisică, un hamster, dacă nu chiar un cimpanzeu, tot veți fi sensibilizați de povestea asta. Gata, am spus-o! Hai, la citit cu voi!

 

 

1 Comment

Filed under Lecturi, Recenzii