Tag Archives: Litera

Scurtă istorie a șapte crime, de Marlon James

Scurtă istorie a șapte crime, de Marlon James, Editura Litera, 2016, traducere și note de Ciprian Șiulea

Încă un roman care a câștigat premiul Man Booker (în 2015) și primul de un autor jamaican pe care îl citesc eu. Este o carte grea, complexă pentru că este lungă (aproximativ 650 de pagini) și are multe personaje, ale căror voci tot alternează pe parcursul romanului (o listă cu acestea este foarte util plasată la începutul cărții), dar și pentru că abordează multe tematici, de la bandele mafiote care își dispută supremația în ghetourile Jamaicăi la politica celor două partide și amestecul Companiei (CIA), de la tentativa de asasinare a Cântărețului (Bob Marley), care constituie și pretextul cărții, la mitul creat în jurul lui, de la droguri, arme și intimidare la speranța și eforturile unei jamaicance de a primi o viză și a pleca în SUA, de la limbajul greu de înțeles și de tradus din ghetoul jamaican la monologul interior sau la reflecțiile americanilor cu un rol, fie și de observatori, în toată povestea.

Personajele, șefi de bandă sau simpli membri, femei puternice sau sfâșiate de conflicte interioare, agenți CIA sau jurnaliști americani în trecere, sunt memorabile și unele de-a dreptul savuroase și, chiar dacă acțiunea este destul de greu de urmărit pe alocuri și se ramifică până în SUA, în New York, Bronx, Miami, și se detaliază și chiar devine repetitivă la un moment dat, reușește să te atragă și să te țină captiv câteva sute de pagini. Cartea este interesantă, plină de informații despre istoria Jamaicăi, despre care nu știam nimic, iar atmosfera de ghetou și viața bandelor mafiote este, din punctul meu de vedere, cea mai colorată și mai autentică. Dintre personaje, mi-au plăcut cameleonica Nina Burgess/Kim Clarke/Dorcas Palmer/Millicent Segree, dar și Papa Lo, șeful uneia dintre bande.

De remarcat munca imensă de traducere a lui Ciprian Șiulea, care a trebuit să redea registre diferite de limbă și să se muleze pe specificul fiecărui personaj, într-o carte de mari dimensiuni și de o asemenea complexitate. După aceste câteva impresii, vă las și câteva citate și, dacă v-am stârnit interesul, vă invit la lectură:

Ghetoul e un miros. Uneori e ceva dulce: pudră de talc cu care femeile se dau pe piept. Apă de colonie Old Spice, English Leather sau Brut. Prospețimea unei capre tăiate de curând, piperul şi ardeiul iute din supa de cap de capră. Substanțe chimice înțepătoare din detergent, unt de cacao, fenol, lavandă din săpun, pișat fermentat și căcat învechit care se preling pe marginea străzii. Ardei iute iar, de la puiul picant. Cordit de la un pistol cu care s-a tras de curând, fierul din sângele închegat al unei crime stradale, rămas acolo și după ce cadavrul a fost luat. Mirosul poartă cu el amintirea sunetului, care e și el prezent. Reggae, catifelat și sexy, dar și brutal și simplu ca blues-ul delta supersărac şi superpur. Din această tocană de ardei iute, sânge de om împușcat, apă curgătoare și ritmuri line provine Cântărețul, un sunet care plutește, dar și un om amărât viu, care e mereu și acolo unde s-a născut, nu doar acolo unde se află.

Lucrul pe care ar fi trebuit să-l spun, lucrul pe care voiam să-l spun e că nu nelegiuirea mă deranjează. Adică, mă deranjează și pe mine ca pe oricine altcineva. Așa cum mă deranjează inflația, nu o simt efectiv, dar știu că mă afectează. Nu nelegiuirea efectivă mă face să vreau să plec, ci posibilitatea ca asta să se întâmple oricând, în orice clipă, poate chiar în minutul următor. Că s-ar putea să nu se întâmple niciodată, dar eu să mă gândesc că poate să se întâmple în orice clipă din următorii zece ani. Chiar dacă nu se va întâmpla niciodată, ideea e că eu o să aștept asta, și așteptarea e la fel de rea, pentru că în Jamaica nu poți să faci altceva decât să aștepți să ți se întâmple ceva. Asta se aplică și la lucrurile bune. Nu trebuie decât să le aștepți.

Cântărețul mi-a zis odată, Papa, cum poți să fii un mare boss când îți faci atâtea griji? Nu i-am spus că să fii șef înseamnă să-ți faci griji. Odată ce ajungi pe vârful muntelui, toată lumea poate să te atace. Io știu că Cântărețul știe că mulți oameni îl urăsc, da’ mă întreb dacă știe ce formă ia ura asta. Fiecare om are ceva de spus, da’ cei acre urăsc cel mai tare sunt mai răi ca el. Baștanu de la tribunal a zis că el a citit absolut fiecare chestie scrisă vreodată de Eldridge Cleaver și și-a tras o diplomă șmecheră doar ca să facă din pricăjitu’ ăla pe jumate alb vocea eliberării negrilor.

Gratiile zic n-ai pe unde să ieși, încetează și liniștește-te și dacă ai cumva de gând să călătorești mai bine intră în capu’ tău și spune-i să înceapă să călătorească. Probabil așa ajung oamenii să citească cărți pe care probabil altfel nu le-ar citi,și să scrie cărți la fel. Da’ gratiile mai zic și nimeni nu poate să intre înăuntru și să oprească învățatu’, așa că poate învățatu’ e o vizită în capu’ tău și poate o închisoare îți face sufletu’ să fie liniștit ca să fii pregătit să asculți, pentru că domnilor, nimeni – dar absolut nimeni – nu poate să învețe nimic dacă nu e pregătit să asculte.

13 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

Lupta mea, lupta noastră

Am scris foarte puțin pe aici în ultima vreme, ocupată cu munca și cu viața, în general. Pe lângă tradus, treburi casnice și administrative, pe lângă toată nebunia cu Trump, femei, avort, islamiști, imigranți, pe lângă codul penal, aministie și grațiere, manifestații și discuții, temeri și speranțe, pe lângă câte o criză de rinichi care îți aduce aminte că ești om, deci muritor și slab și neputincios în fața unui corp care nu te ajută când te zvârcolești și țipi și plângi de durere, pe lângă toate astea a mai fost loc și de cărți, și de călătorii. Cărți mai multe, călătorii mai puține. Dar e ok. Am păstrat evidența cu conștiinciozitate pe Goodreads, unde e mai simplu decât pe blog, dar nici acolo nu cred că am scris mai mult de câteva rânduri. Noroc cu steluțele. 🙂

Voiam să scriu altfel postarea asta, să trec în revistă cele câteva cărți, în mare parte de literatură română, pe care le-am citit în ianuarie, dar circumstanțele s-au schimbat și la fel și gândurile mele. Date fiind evenimentele din țară și din piață din ultimele zile, nu-mi mai stă mintea la citit, iar serile mi le petrec alături de prieteni și de zeci de mii de oameni cu aceleași principii și valori morale împotriva unor acte clare de abuz și corupție. Distopiile sunt bune pe hârtie, ca să ne pună în gardă cu privire la posibilitatea unui viitor dictatorial și inuman, dar nu vrem să le (mai) vedem în realitate. Iar solidaritatea, spiritul civil, inventivitatea, inteligența, umorul și civilizația sutelor de mii de oameni care au reacționat în toată țara mi-au redat speranța. Faith in humanity restored! cum se zice. 🙂

Și ca să vorbesc totuși și despre cărți, dați-mi voie să pomenesc doar ultima descoperire, care a fost mult lăudată și apreciată în toată lumea, atât în rândul cititorilor, cât și al criticilor, și care m-a acaparat și pe mine.

Lupta mea. Cartea întâi – Moartea unui tată, Karl Ove Knausgård, Editura Litera, traducere din norvegiană de Ioana Andreea Mureșan

În ciuda extazului general, m-am apropiat încet și circumspect de autorul ăsta, poate dintr-un soi de precauție de a nu mă duce cu sacul la pomul lăudat. Am avut însă o surpriză plăcută, pentru că Knaugard ăsta știe să scrie, dom’le, și să facă cele mai banale gesturi și gânduri suficient de interesante cât să le citești preț de câteva sute de pagini. Mi-a plăcut să mă cufund în lumea aia rece și distantă a lui, în care parcă nici iubiții, nici familiile nu se apropie destul, nu comunică, nu se cunosc; să urmăresc o adolescență care mi se pare tipică pentru nordici, cu atât mai mult cu cât am recunoscut în paginile respective atmosfera și personajele din It’s Fine By Me a lui Per Petterson; să fac odată cu naratorul fiecare gest de curățenie fizică și psihică după moartea unui tată controversat, urât și totuși iubit; să o privesc cu milă enormă pe bunica ajunsă alcoolică și ea, alături de fiu; să pătrund în mintea necenzurată a autorului, care se povestește și se expune, pe el și pe cei apropiați lui, fără să se gândească la consecințe, numai din nevoia de a se exorciza prin scris (sau căutând cu tot dinadinsul să scrie „marele roman”?). O să mă lămuresc, sper, pe măsură ce o să parcurg și celelalte volume.

Deocamdată l-am început pe al doilea, Lupta mea. Cartea a doua – Un bărbat îndrăgostit, Editura Litera, traducere din norvegiană de Simina Răchițeanu, care mi se pare și mai bine scris. Luciditatea și sinceritatea care transpar din rândurile scriitorului norvegian sunt dezarmante, dar și eliberatoare în egală măsură (like a  breath of fresh air), iar „personajul” lui are suficiente lucruri în comun cu mine încât să mă facă să-l plac tot mai mult. Din păcate, am întrerupt lectura după prima sută de pagini, dar de îndată ce se mai liniștesc spiritele, inclusiv al meu, o să reiau lectura. Între timp, vă las cu un fragment din lupta lui Knausgård, care este de altă factură decât lupta noastră:

Viața de zi cu zi, cu obligațiile și rutina ei, era ceva ce suportam, nu ceva care mă încânta, nu ceva care să mă umple de sens și să mă facă fericit. Nu era chef că n-aveam chef să spăl podeaua sau să schimb scutece, ci de ceva fundamental, de faptul că nu găseam valoare în viața cotidiană, ci mereu îmi doream să fiu în altă parte, Întotdeauna a fost astfel. Așa că viața pe care o duceam nu era a mea. Încercam să mi-o apropriez, aceasta era lupta mea, căci îmi doream să reușesc, dar dădeam greș, dorința de altceva distrugea constant tot ce făceam.

4 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

Tot ce nu ți-am spus, de Celeste Ng

Everything I Never Told YouEverything I Never Told You, de Celeste Ng (pronunțat „ing”), Penguin Press, 2014

Am citit cartea în weekendul trecut, dar n-am avut deloc timp să povestesc aici despre ea și, cum zilele următoare se anunță și mai aglomerate, mi-am zis că ar trebui să notez aici măcar câteva impresii, ca să nu le uit de tot.

Fiind într-o pseudo-mini-vacanță la munte, aveam chef să citesc ceva relaxant/cu acțiune și suspans, așa că am ales ce credeam eu că e un roman polițist despre dispariția și moartea unei adolescente. În realitate, s-a dovedit că acest plan este unul secundar, pentru că romanul scriitoarei americane de origine chineză aduce în prim plan teme precum căsătoriile inter-rasiale, (in)adaptarea la societate, egalitatea de șanse pentru femei și bărbați, relațiile dintre părinți și copii, precum și cele dintre frați, lipsa de comunicare, singurătatea etc.

Dacă unele dintre aceste concepte vi se par cumva învechite (deși nu cred că societatea umană, în general, a evoluat așa de mult în aceste privințe), țineți cont că acțiunea se întâmplă într-un orășel din America anilor 1960-1970. Familia Lee este formată din tată – născut în America, dar de origine chineză, mamă – americancă get-beget, albă, și trei copii cu trăsături amestecate (Lydia, fata despre care ni se spune încă de la prima frază a romanului că e moartă, are păr negru, drept, ca al tatălui, dar ochi mari albaștri, ca ai mamei).

Dispariția într-o primă fază a Lydiei, preferata familiei, și apoi vestea morții ei aruncă întreaga familie într-o vâltoare din care va ieși transformată. Membrii rămași sunt forțați să sondeze adânc înăuntrul lor, să-și reconsidere relațiile și, mai presus de orice, să înceapă să comunice cu adevărat. În paralel, vedem filmul fiecăruia: tatăl, James, conștient de faptul că e diferit, încearcă în permanență să se integreze, să treacă neobservat, să fie sociabil și, inconștient, își transferă temerile, stângăcia și singurătatea și copiilor săi; mama, Marilyn, obligată de apariția primei sarcini să-și întrerupă studiile și să renunțe la cariera visată în medicină, ajunge să ducă exact viața plicticoasă de casnică la care o îndemna mama ei și, dezgustată și frustrată, își transferă ambițiile și dorințele asupra Lydiei, ignorându-și ceilalți doi copii; Nath, fiul cel mare, aflat în permanență în umbra surorii lui, își găsește singur drumul și este acceptat la Harvard, păstrând însă o complicitate nerostită cu sora lui; Lydia, din teama de a nu-și mai pierde mama încă o dată, ca în copilărie, când aceasta îi părăsise pentru scurt timp ca să-și reia studiile, acceptă un soi de șantaj sentimental și îmbrățișează toate visurile și ambițiile mamei pentru ea, deși nu este nici dotată, nici interesată; Hannah, mezina, cea mai uitată și neglijată dintre toți, ascunsă pe sub mese și în colțurile casei, este în același timp și cea mai sensibilă și receptivă la oamenii din jurul ei și, într-un final, chiar acționează ca un liant între aceștia.

Romanul poate fi văzut ca un exemplu de „bad parenting”, deși, pe parcurs, fiecare își înțelege și recunoaște vina în evenimentele și stările care au dus la dispariția Lydiei, ceea ce îi și ajută să se împace cu ei înșiși și unii cu alții. Chiar dacă nu lipsesc stereotipurile (cum ar fi aventura profesorului de facultate cu asistenta lui mult mai tânără (și de aceeași origine)), mi-au plăcut și construcția romanului, și stilul autoarei, și faptul că personajele sunt foarte bine individualizate, și, mai ales, subiectele aduse în discuție. Mi-au plăcut și personajul lui Jack, vecinul ciudat, prieten al Lydiei, revelația adevărului despre moartea Lydiei și felul în care, cu un singur cuvânt, scriitoarea a spus o întreagă poveste în epilogul romanului (nu vreau să dau spoilere, dar să știți că fac aluzie la umflătura de pe nasul lui Jack).

Tot ce nu ti-am spusCartea a câștigat mai multe premii și a apărut și în limba română cu titlul Tot ce nu ți-am spus, la Editura Litera, traducere de Adriana Bădescu (a trebuit să caut numele traducătoarei pe Google, pentru că pe site-ul editurii nu apar și numele traducătorilor, de unde trag concluzia că toți autorii publicați de Litera au scris direct în română; o „scăpare” pe care sper că editura o va corecta cât de curând).

4 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

Să bați din palme cu o singură mână, de Richard Flanagan

Să bați din palme cu o singură mânăSă bați din palme cu o singură mână, de Richard Flanagan, Editura Litera, 2016, traducere din engleză și note de Petru Iamandi

E primul roman de Flanagan pe care l-am citit, deși am mai auzit de Gould’s Book of Fish și, sigur, de O cale îngustă spre nordul îndepărtat, care a primit premiul Man Booker în 2014. Editura ne informează că „este considerat unul dintre cei mai buni scriitori australieni ai generației sale” și, citind romanul de față, înțeleg și de ce. Cu toate acestea, lectura mi-a lăsat un gust amar. O să încerc să-mi nuanțez impresiile mai jos.

Avem de-a face cu doi protagoniști marcați de trecutul istoric și familial: Bojan Buloh, un imigrant sloven în Tasmania, încă marcat de ororile războiului din țara de origine și părăsit de soție, Maria, la scurt timp după sosirea în țara adoptivă. Lăsat singur cu un copil mic, Bojan rămâne un inadaptat, incapabil să se integreze în noua societate, să-și depășească condiția de venetic, să aibă o relație normală, sănătoasă, cu fiica lui sau cu alți oameni. Se refugiază în alcool și în violență, din durere și frustrare că nu se poate exprima, că nu poate comunica. Fiica lui, Sonja, părăsită de mamă de mică, purtată prin diverse familii „de împrumut” în copilărie, dornică de dragostea și apropierea tatălui, șocată și apoi înfrântă de violența lui, ajunge o femeie adultă care se întoarce acasă pentru a căuta o reconciliere cu trecutul.

Povestea în sine se defășoară prin alternarea mai multor planuri temporale, într-un du-te-vino permanent între copilărie, adolescență și prezent, ba chiar și în trecutul mai îndepărtat, de dinainte de apariția Sonjei. Relația dificilă dintre tată și fiică este disecată și analizată și atât de minuțios redată încât devine apăsătoare, iar toată drama războiului, a imigranților și, mai ales, a unei familii destrămate devine greu de suportat. Din acest motiv, în pofida scriiturii frumoase, mi s-a părut că romanul este lungit inutil pe alocuri și că insistă asupra unor scene și mesaje care și-au atins de mult ținta; ca atunci când ai o julitură care a prins crustă și continui s-o zgândări deși știi că așa-ți provoci durere și împiedici vindecarea.

Dacă nu vă sperie atmosfera dramatică, relațiile tumultoase și dureroase, neputința de comunicare, gheara permanent prezentă a unui trecut traumatizant, atunci vă invit să citiți Să bați din palme cu o singură mână. Veți descoperi un stil frumos, o sondare adâncă a personajelor, pasaje sau chiar pagini memorabile (felicitări traducătorului) și, la final, chiar și speranță.

În acest spaţiu infinit, barăcile fuseseră construite uşă în uşă, de parcă până şi ele se ghemuiau şi se înghesuiau, tremurând, în faţa atotputerniciei şi a tăcerii necunoscutului, care putea fi binevoitor, la fel cum poate că nici nu-i păsa de oameni, dar poveștile cumplite pe care aceștia le purtau cu ei – cronici ale secolelor de barbarie şi orori repetate, pe care le duceau în spinare, împreună cu câteva milieuri din dantelă, fotografii încreţite, și cu obiceiuri şi feluri de a mânca ciudate – nu le lăsau decât libertatea de a le fi teamă.

Împărțeau amândoi tăcerea ca pe o bucată din pâinea cea de toate zilele și o rupeau la fel. Pe îndelete. Cu respect față de însemnătatea ruperii ei.

Că ești în toate mințile sau nu, orașului nu-i păsa, se străduia să nu știe. În oraș avea senzația de libertate, simțea că face parte dintr-o frăție uriașă a celor căzuți, care refuzau, toți, să recunoască faptul că diavolul e pe urmele lor. Viețile trăite cu un scop existau doar în zvonuri și în reclame. În fumul dens erau miliarde de particule de smog, reziduuri caustice a milioane de vieți incinerate la fel. Orașul o umplea de anonimatul altora și, în oceanul acela, al nimicniciei împărtășite, unde oamenii erau luați drept simpli pui de incubator și munceau ca niște vite, fiind oameni doar în coșmaruri, Sonja se simțea, în sfârșit, mai în largul ei.

10 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

Sticletele, de Donna Tartt

Sticletele, Donna TarttSticletele, de Donna Tartt, Editura Litera, 2015, traducere din engleză și note de Justina Bandol

Romanul de față a fost aclamat de publicul larg și de critică, a câștigat prestigiosul premiu Pulitzer în 2014, a făcut obiectul unor recenzii serioase și stufoase, dar și al unor impresii pripite. Prin urmare, nu prea știu cu ce aș putea eu veni în plus sau diferit, dar pot să încerc să scriu în câteva rânduri impresiile mele după lectura cam fragmentată a celor peste 1100 de pagini din versiunea românească.

Mai întâi, pe scurt despre subiect (sau, mă rog, cât de scurt pot să scriu având în vedere lungimea romanului): Theodore Decker este un puști de treisprezece ani care tocmai a fost exmatriculat, așa că trebuie să meargă cu mama la școală, la o întâlnire cu directorul. Relația cu mama (fire artistică, educată, sensibilă) este foarte strânsă, mai ales că tatăl este un alcoolic abuziv. Pe drum spre școală, se opresc la o expoziție de artă, unde mama îi arată tabloul Sticletele al pictorului olandez Carel Fabritius. Tot acolo, Theo este atras de o fată roșcată care vizitează expoziția împreună cu un domn mai în vârstă. Muzeul este însă ținta unui atac terorist, care face atât victime materiale, cât și omenești. Printre ele, mama lui Theo și domnul în vârstă, care înainte să-și dea ultima suflare îi lasă un inel și îi face semn să salveze tocmai tabloul admirat mai devreme.

De aici, totul capătă dimensiuni dickensiene, așa cum s-a tot spus: copilul orfan ajunge să locuiască mai întâi cu familia bogată a prietenului său în New York, apoi cu tatăl și noua prietenă a acestuia în Las Vegas, unde se împrietenește cu Boris, la rândul său orfan de mamă și cu un tată abuziv. Cei doi explorează lumea drogurilor și a alcoolului, chiulesc de la școală, fac foamea împreună și, prin experiențele împărtășite, se leagă pe viață. Moartea subită a tatălui și pericolele care îl înconjoară îl aruncă din nou pe Theo în necunoscut, așa că fuge înapoi la New York. Ajunge să stea cu Hobie, partenerul de afaceri al lui Welty, bătrânul din muzeu, să deprindă meseria acestuia de restaurator de mobilă, preia sarcina de comerciant, care îi revenise lui Welty, și o iubește în secret pe Pippa, fata roșcată din muzeu.

În tot acest timp, tabloul rămâne ascuns, obsedându-l și alinându-l în egală măsură, amintindu-i de mama lui și planând amenințător deasupra sa. El va face obiectul aventurilor din a doua parte a romanului, în care un Theo adult se reîntâlnește cu Boris, se bagă în tot felul de încurcături, păstrează urmele traumelor din copilărie și o ia pe căi greșite, dar încearcă să se îndrepte.

Tabloul este firul călăuzitor al întregului roman, atent construit în jurul lui, care ne poartă prin drama copilului rămas orfan într-un mod atât de neașteptat și de violent, prin diferențele de clase sociale, prin lumea tulbure, periculoasă și hazardată a drogurilor, dar și prin lumea subterană a traficului cu opere de artă, tot timpul cu atenție la detalii, cu talent scriitoricesc, cu pasiune pentru cuvântul scris și obiectul descris, cu o analiză minuțioasă și adâncă a stărilor fizice și psihice induse de consumul de stupefiante și cu o bună individualizare a personajelor atât de diferite.

Sigur că lectura poate deveni obositoare și multe voci au spus că primele două treimi din carte sunt cele mai bune, că multe pasaje prelungesc inutil cartea și ar fi putut fi omise, dar pe mine nu m-au deranjat nici lungimea cărții, nici detaliile, nici ramificațiile de pe parcurs, pentru simplul motiv că este foarte bine scrisă. Am găsit multe pagini frumoase, pe care am simțit nevoia să le recitesc, sau pagini de impact, revelatoare, cum ar fi descrierea mamei ca o pasăre, observațiile despre natura moartă din pictură, durerea după moartea mamei, lucrul terapeutic cu mobila, râsetele cu Boris, sevrajul, fascinația pentru tablou și semnificația tabloului pentru Theo, precum și filozofia privind binele și răul, care constituie și concluzia cărții.

Sticletele tabloulAl meu. Al meu. Teamă, idolatrie, tezaurizare. Plăcerea și teroarea fetișului. Întru totul conștient de nebunia mea, îmi descărcasem imagini ale tabloului pe computer și pe telefon, ca să mă pot delecta cu ele în privat, trăsăturile de penel redate digital, o fărâmă din lumina solară a secolului al XVII-lea comprimată în puncte și pixeli, dar, cu cât culoarea era mai pură, cu cât senzația de impasto era mai intensă, cu atât îmi doream mai cu nesaț obiectul însuși, tabloul – de neînlocuit, triumfător, scăldat în lumină.

***

Cum de putusem să mă cred mai bun, mai înțelept, mai elevat, mai prețios și mai demn de a trăi pe lume datorită secretului pe care îl păstram în depozit? Și totuși, asta se întâmplase. Tabloul mă făcuse să mă simt mai puțin muritor, mai puțin comun. Fusese pentru mine sprijin și reabilitare, subzistență și împlinire. Fusese cheia de boltă care ținuse edificiul întregii catedrale. Și era cumplit să descopăr acum, când pământul îmi fugise atât de brusc de sub picioare, că toată perioada mea adultă fusese susținută în secret de o bucurie imensă, ascunsă și sălbatică: convingerea că viața mi se balansa într-un echilibru fragil deasupra unei taine care putea în orice clipă s-o spulbere.

E o lectură pe care o recomand, atât pentru frumusețea scriiturii, cât și pentru povestea în sine și pentru informațiile interesante și utile din cuprinsul cărții (și din numeroasele note de subsol). Iar dacă pentru Theo simțiți, pe rând, ba simpatie, ba milă, ba dezaprobare, ba admirație, ba condamnare, amintiți-vă că în toți există bine și rău și că,

Nu cumva binele poate uneori să-ți intre în casă pe căi ocolite și ciudate, pe ușa din spate?

Ba da. Bănuiesc că poate. Sau, ca să citez un alt paradox remarcabil al tatei: uneori trebuie să pierzi ca să învingi.

20 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii