Tag Archives: Litera

Scurtă istorie a șapte crime, de Marlon James

Scurtă istorie a șapte crime, de Marlon James, Editura Litera, 2016, traducere și note de Ciprian Șiulea

Încă un roman care a câștigat premiul Man Booker (în 2015) și primul de un autor jamaican pe care îl citesc eu. Este o carte grea, complexă pentru că este lungă (aproximativ 650 de pagini) și are multe personaje, ale căror voci tot alternează pe parcursul romanului (o listă cu acestea este foarte util plasată la începutul cărții), dar și pentru că abordează multe tematici, de la bandele mafiote care își dispută supremația în ghetourile Jamaicăi la politica celor două partide și amestecul Companiei (CIA), de la tentativa de asasinare a Cântărețului (Bob Marley), care constituie și pretextul cărții, la mitul creat în jurul lui, de la droguri, arme și intimidare la speranța și eforturile unei jamaicance de a primi o viză și a pleca în SUA, de la limbajul greu de înțeles și de tradus din ghetoul jamaican la monologul interior sau la reflecțiile americanilor cu un rol, fie și de observatori, în toată povestea.

Personajele, șefi de bandă sau simpli membri, femei puternice sau sfâșiate de conflicte interioare, agenți CIA sau jurnaliști americani în trecere, sunt memorabile și unele de-a dreptul savuroase și, chiar dacă acțiunea este destul de greu de urmărit pe alocuri și se ramifică până în SUA, în New York, Bronx, Miami, și se detaliază și chiar devine repetitivă la un moment dat, reușește să te atragă și să te țină captiv câteva sute de pagini. Cartea este interesantă, plină de informații despre istoria Jamaicăi, despre care nu știam nimic, iar atmosfera de ghetou și viața bandelor mafiote este, din punctul meu de vedere, cea mai colorată și mai autentică. Dintre personaje, mi-au plăcut cameleonica Nina Burgess/Kim Clarke/Dorcas Palmer/Millicent Segree, dar și Papa Lo, șeful unei dintre bande.

De remarcat munca imensă de traducere a lui Ciprian Șiulea, care a trebuit să redea registre diferite de limbă și să se muleze pe specificul fiecărui personaj, într-o carte de mari dimensiuni și de o asemenea complexitate. După aceste câteva impresii, vă las și câteva citate și, dacă v-am stârnit interesul, vă invit la lectură:

Ghetoul e un miros. Uneori e ceva dulce: pudră de talc cu care femeile se dau pe piept. Apă de colonie Old Spice, English Leather sau Brut. Prospeţimea unei capre tăiate de curând, piperul şi ardeiul iute din supa de cap de capră. Substanţe chimice înţepătoare din detergent, unt de cacao, fenol, lavandă din săpun, pişat fermentat şi căcat învechit care se preling pe marginea străzii. Ardei iute iar, de la puiul picant. Cordit de la un pistol cu care s-a tras de curând, fierul din sângele închegat al unei crime stradale, rămas acolo şi după ce cadavrul a fost luat. Mirosul poartă cu el amintirea sunetului, care e şi el prezent. Reggae, catifelat şi sexy, dar şi brutal şi simplu ca blues-ul delta supersărac şi superpur. Din această tocană de ardei iute, sânge de om împuşcat, apă curgătoare şi ritmuri line provine Cântăreţul, un sunet care pluteşte, dar şi un om amărât viu, care e mereu şi acolo unde s-a născut, nu doar acolo unde se află.

Lucrul pe care ar fi trebuit să-l spun, lucrul pe care voiam să-l spun e că nu nelegiuirea mă deranjează. Adică, mă deranjează și pe mine ca pe oricine altcineva. Așa cum mă deranjează inflația, nu o simt efectiv, dar știu că mă afectează. Nu nelegiuirea efectivă mă face să vreau să plec, ci posibilitatea ca asta să se întâmple oricând, în orice clipă, poate chiar în minutul următor. Că s-ar putea să nu se întâmple niciodată, dar eu să mă gândesc că poate să se întâmple în orice clipă din următorii zece ani. Chiar dacă nu se va întâmpla niciodată, ideea e că eu o să aștept asta, și așteptarea e la fel de rea, pentru că în Jamaica nu poți să faci altceva decât să aștepți să ți se întâmple ceva. Asta se aplică și la lucrurile bune. Nu trebuie decât să le aștepți.

Cântărețul mi-a zis odată, Papa, cum poți să fii un mare boss când îți faci atâtea griji? Nu i-am spus că să fii șef înseamnă să-ți faci griji. Odată ce ajungi pe vârful muntelui, toată lumea poate să te atace. Io știu că Cântărețul știe că mulți oameni îl urăsc, da’ mă întreb dacă știe ce formă ia ura asta. Fiecare om are ceva de spus, da’ cei acre urăsc cel mai tare sunt mai răi ca el. Baștanu de la tribunal a zis că el a citit absolut fiecare chestie scrisă vreodată de Eldridge Cleaver și și-a tras o diplomă șmecheră doar ca să facă din pricăjitu’ ăla pe jumate alb vocea eliberării negrilor.

Gratiile zic n-ai pe unde să ieși, încetează și liniștește-te și dacă ai cumva de gând să călătorești mai bine intră în capu’ tău și spune-i să înceapă să călătorească. Probabil așa ajung oamenii să citească cărți pe care probabil altfel nu le-ar citi,și să scrie cărți la fel. Da’ gratiile mai zic și nimeni nu poate să intre înăuntru și să oprească învățatu’, așa că poate învățatu’ e o vizită în capu’ tău și poate o închisoare îți face sufletu’ să fie liniștit ca să fii pregătit să asculți, pentru că domnilor, nimeni – dar absolut nimeni – nu poate să învețe nimic dacă nu e pregătit să asculte.

12 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

Lupta mea, lupta noastră

Am scris foarte puțin pe aici în ultima vreme, ocupată cu munca și cu viața, în general. Pe lângă tradus, treburi casnice și administrative, pe lângă toată nebunia cu Trump, femei, avort, islamiști, imigranți, pe lângă codul penal, aministie și grațiere, manifestații și discuții, temeri și speranțe, pe lângă câte o criză de rinichi care îți aduce aminte că ești om, deci muritor și slab și neputincios în fața unui corp care nu te ajută când te zvârcolești și țipi și plângi de durere, pe lângă toate astea a mai fost loc și de cărți, și de călătorii. Cărți mai multe, călătorii mai puține. Dar e ok. Am păstrat evidența cu conștiinciozitate pe Goodreads, unde e mai simplu decât pe blog, dar nici acolo nu cred că am scris mai mult de câteva rânduri. Noroc cu steluțele. 🙂

Voiam să scriu altfel postarea asta, să trec în revistă cele câteva cărți, în mare parte de literatură română, pe care le-am citit în ianuarie, dar circumstanțele s-au schimbat și la fel și gândurile mele. Date fiind evenimentele din țară și din piață din ultimele zile, nu-mi mai stă mintea la citit, iar serile mi le petrec alături de prieteni și de zeci de mii de oameni cu aceleași principii și valori morale împotriva unor acte clare de abuz și corupție. Distopiile sunt bune pe hârtie, ca să ne pună în gardă cu privire la posibilitatea unui viitor dictatorial și inuman, dar nu vrem să le (mai) vedem în realitate. Iar solidaritatea, spiritul civil, inventivitatea, inteligența, umorul și civilizația sutelor de mii de oameni care au reacționat în toată țara mi-au redat speranța. Faith in humanity restored! cum se zice. 🙂

Și ca să vorbesc totuși și despre cărți, dați-mi voie să pomenesc doar ultima descoperire, care a fost mult lăudată și apreciată în toată lumea, atât în rândul cititorilor, cât și al criticilor, și care m-a acaparat și pe mine.

Lupta mea. Cartea întâi – Moartea unui tată, Karl Ove Knausgård, Editura Litera, traducere din norvegiană de Ioana Andreea Mureșan

În ciuda extazului general, m-am apropiat încet și circumspect de autorul ăsta, poate dintr-un soi de precauție de a nu mă duce cu sacul la pomul lăudat. Am avut însă o surpriză plăcută, pentru că Knaugard ăsta știe să scrie, dom’le, și să facă cele mai banale gesturi și gânduri suficient de interesante cât să le citești preț de câteva sute de pagini. Mi-a plăcut să mă cufund în lumea aia rece și distantă a lui, în care parcă nici iubiții, nici familiile nu se apropie destul, nu comunică, nu se cunosc; să urmăresc o adolescență care mi se pare tipică pentru nordici, cu atât mai mult cu cât am recunoscut în paginile respective atmosfera și personajele din It’s Fine By Me a lui Per Petterson; să fac odată cu naratorul fiecare gest de curățenie fizică și psihică după moartea unui tată controversat, urât și totuși iubit; să o privesc cu milă enormă pe bunica ajunsă alcoolică și ea, alături de fiu; să pătrund în mintea necenzurată a autorului, care se povestește și se expune, pe el și pe cei apropiați lui, fără să se gândească la consecințe, numai din nevoia de a se exorciza prin scris (sau căutând cu tot dinadinsul să scrie „marele roman”?). O să mă lămuresc, sper, pe măsură ce o să parcurg și celelalte volume.

Deocamdată l-am început pe al doilea, Lupta mea. Cartea a doua – Un bărbat îndrăgostit, Editura Litera, traducere din norvegiană de Simina Răchițeanu, care mi se pare și mai bine scris. Luciditatea și sinceritatea care transpar din rândurile scriitorului norvegian sunt dezarmante, dar și eliberatoare în egală măsură (like a  breath of fresh air), iar „personajul” lui are suficiente lucruri în comun cu mine încât să mă facă să-l plac tot mai mult. Din păcate, am întrerupt lectura după prima sută de pagini, dar de îndată ce se mai liniștesc spiritele, inclusiv al meu, o să reiau lectura. Între timp, vă las cu un fragment din lupta lui Knausgård, care este de altă factură decât lupta noastră:

Viața de zi cu zi, cu obligațiile și rutina ei, era ceva ce suportam, nu ceva care mă încânta, nu ceva care să mă umple de sens și să mă facă fericit. Nu era chef că n-aveam chef să spăl podeaua sau să schimb scutece, ci de ceva fundamental, de faptul că nu găseam valoare în viața cotidiană, ci mereu îmi doream să fiu în altă parte, Întotdeauna a fost astfel. Așa că viața pe care o duceam nu era a mea. Încercam să mi-o apropriez, aceasta era lupta mea, căci îmi doream să reușesc, dar dădeam greș, dorința de altceva distrugea constant tot ce făceam.

4 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

Tot ce nu ți-am spus, de Celeste Ng

Everything I Never Told YouEverything I Never Told You, de Celeste Ng (pronunțat „ing”), Penguin Press, 2014

Am citit cartea în weekendul trecut, dar n-am avut deloc timp să povestesc aici despre ea și, cum zilele următoare se anunță și mai aglomerate, mi-am zis că ar trebui să notez aici măcar câteva impresii, ca să nu le uit de tot.

Fiind într-o pseudo-mini-vacanță la munte, aveam chef să citesc ceva relaxant/cu acțiune și suspans, așa că am ales ce credeam eu că e un roman polițist despre dispariția și moartea unei adolescente. În realitate, s-a dovedit că acest plan este unul secundar, pentru că romanul scriitoarei americane de origine chineză aduce în prim plan teme precum căsătoriile inter-rasiale, (in)adaptarea în societate, egalitatea de șanse pentru femei și bărbați, relațiile dintre părinți și copii, precum și cele dintre frați, lipsa de comunicare, singurătatea etc.

Dacă unele dintre aceste concepte vi se par cumva învechite (deși nu cred că societatea umană, în general, a evoluat așa de mult în aceste privințe), țineți cont că acțiunea se întâmplă într-un orășel din America anilor 1960-1970. Familia Lee este formată din tată – născut în America, dar de origine chineză, mamă – americancă get-beget, albă, și trei copii cu trăsături amestecate (Lydia, fata despre care ni se spune încă de la prima frază a romanului că e moartă, are păr negru, drept, ca al tatălui, dar ochi mari albaștri, ca ai mamei).

Dispariția într-o primă fază a Lydiei, preferata familiei, și apoi vestea morții ei aruncă întreaga familie într-o vâltoare din care va ieși transformată. Membrii rămași sunt forțați să sondeze adânc înăuntrul lor, să-și reconsidere relațiile și, mai presus de orice, să înceapă să comunice cu adevărat. În paralel, vedem filmul fiecăruia: tatăl, James, conștient de faptul că e diferit, încearcă în permanență să se integreze, să treacă neobservat, să fie sociabil și, inconștient, își transferă temerile, stângăcia și singurătatea și copiilor săi; mama, Marilyn, obligată de apariția primei sarcini să-și întrerupă studiile și să renunțe la cariera visată în medicină, ajunge să ducă exact viața plicticoasă de casnică la care o îndemna mama ei și, dezgustată și frustrată, își transferă ambițiile și dorințele asupra Lydiei, ignorându-și ceilalți doi copii; Nath, fiul cel mare, aflat în permanență în umbra surorii lui, își găsește singur drumul și este acceptat la Harvard, păstrând însă o complicitate nerostită cu sora lui; Lydia, din teama de a nu-și mai pierde mama încă o dată, ca în copilărie, când aceasta îi părăsise pentru scurt timp ca să-și reia studiile, acceptă un soi de șantaj sentimental și îmbrățișează toate visurile și ambițiile mamei pentru ea, deși nu este nici dotată, nici interesată; Hannah, mezina, cea mai uitată și neglijată dintre toți, ascunsă pe sub mese și în colțurile casei, este în același timp și cea mai sensibilă și receptivă la oamenii din jurul ei și, într-un final, chiar acționează ca un liant între aceștia.

Romanul poate fi văzut ca un exemplu de „bad parenting”, deși, pe parcurs, fiecare își înțelege și recunoaște vina în evenimentele și stările care au dus la dispariția Lydiei, ceea ce îi și ajută să se împace cu ei înșiși și unii cu alții. Chiar dacă nu lipsesc stereotipurile (cum ar fi aventura profesorului de facultate cu asistenta lui mult mai tânără (și de aceeași origine)), mi-au plăcut și construcția romanului, și stilul autoarei, și faptul că personajele sunt foarte bine individualizate, și, mai ales, subiectele aduse în discuție. Mi-au plăcut și personajul lui Jack, vecinul ciudat, prieten al Lydiei, revelația adevărului despre moartea Lydiei și felul în care, cu un singur cuvânt, scriitoarea a spus o întreagă poveste în epilogul romanului (nu vreau să dau spoilere, dar să știți că fac aluzie la umflătura de pe nasul lui Jack).

Tot ce nu ti-am spusCartea a câștigat mai multe premii și a apărut și în limba română cu titlul Tot ce nu ți-am spus, la Editura Litera, traducere de Adriana Bădescu (a trebuit să caut numele traducătoarei pe Google, pentru că pe site-ul editurii nu apar și numele traducătorilor, de unde trag concluzia că toți autorii publicați de Litera au scris direct în română; o „scăpare” pe care sper că editura o va corecta cât de curând).

 

4 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii