Tag Archives: Litera

Lupta mea, lupta noastră

Am scris foarte puțin pe aici în ultima vreme, ocupată cu munca și cu viața, în general. Pe lângă tradus, treburi casnice și administrative, pe lângă toată nebunia cu Trump, femei, avort, islamiști, imigranți, pe lângă codul penal, aministie și grațiere, manifestații și discuții, temeri și speranțe, pe lângă câte o criză de rinichi care îți aduce aminte că ești om, deci muritor și slab și neputincios în fața unui corp care nu te ajută când te zvârcolești și țipi și plângi de durere, pe lângă toate astea a mai fost loc și de cărți, și de călătorii. Cărți mai multe, călătorii mai puține. Dar e ok. Am păstrat evidența cu conștiinciozitate pe Goodreads, unde e mai simplu decât pe blog, dar nici acolo nu cred că am scris mai mult de câteva rânduri. Noroc cu steluțele. 🙂

Voiam să scriu altfel postarea asta, să trec în revistă cele câteva cărți, în mare parte de literatură română, pe care le-am citit în ianuarie, dar circumstanțele s-au schimbat și la fel și gândurile mele. Date fiind evenimentele din țară și din piață din ultimele zile, nu-mi mai stă mintea la citit, iar serile mi le petrec alături de prieteni și de zeci de mii de oameni cu aceleași principii și valori morale împotriva unor acte clare de abuz și corupție. Distopiile sunt bune pe hârtie, ca să ne pună în gardă cu privire la posibilitatea unui viitor dictatorial și inuman, dar nu vrem să le (mai) vedem în realitate. Iar solidaritatea, spiritul civil, inventivitatea, inteligența, umorul și civilizația sutelor de mii de oameni care au reacționat în toată țara mi-au redat speranța. Faith in humanity restored! cum se zice. 🙂

Și ca să vorbesc totuși și despre cărți, dați-mi voie să pomenesc doar ultima descoperire, care a fost mult lăudată și apreciată în toată lumea, atât în rândul cititorilor, cât și al criticilor, și care m-a acaparat și pe mine.

Lupta mea. Cartea întâi – Moartea unui tată, Karl Ove Knausgård, Editura Litera, traducere din norvegiană de Ioana Andreea Mureșan

În ciuda extazului general, m-am apropiat încet și circumspect de autorul ăsta, poate dintr-un soi de precauție de a nu mă duce cu sacul la pomul lăudat. Am avut însă o surpriză plăcută, pentru că Knaugard ăsta știe să scrie, dom’le, și să facă cele mai banale gesturi și gânduri suficient de interesante cât să le citești preț de câteva sute de pagini. Mi-a plăcut să mă cufund în lumea aia rece și distantă a lui, în care parcă nici iubiții, nici familiile nu se apropie destul, nu comunică, nu se cunosc; să urmăresc o adolescență care mi se pare tipică pentru nordici, cu atât mai mult cu cât am recunoscut în paginile respective atmosfera și personajele din It’s Fine By Me a lui Per Petterson; să fac odată cu naratorul fiecare gest de curățenie fizică și psihică după moartea unui tată controversat, urât și totuși iubit; să o privesc cu milă enormă pe bunica ajunsă alcoolică și ea, alături de fiu; să pătrund în mintea necenzurată a autorului, care se povestește și se expune, pe el și pe cei apropiați lui, fără să se gândească la consecințe, numai din nevoia de a se exorciza prin scris (sau căutând cu tot dinadinsul să scrie „marele roman”?). O să mă lămuresc, sper, pe măsură ce o să parcurg și celelalte volume.

Deocamdată l-am început pe al doilea, Lupta mea. Cartea a doua – Un bărbat îndrăgostit, Editura Litera, traducere din norvegiană de Simina Răchițeanu, care mi se pare și mai bine scris. Luciditatea și sinceritatea care transpar din rândurile scriitorului norvegian sunt dezarmante, dar și eliberatoare în egală măsură (like a  breath of fresh air), iar „personajul” lui are suficiente lucruri în comun cu mine încât să mă facă să-l plac tot mai mult. Din păcate, am întrerupt lectura după prima sută de pagini, dar de îndată ce se mai liniștesc spiritele, inclusiv al meu, o să reiau lectura. Între timp, vă las cu un fragment din lupta lui Knausgård, care este de altă factură decât lupta noastră:

Viața de zi cu zi, cu obligațiile și rutina ei, era ceva ce suportam, nu ceva care mă încânta, nu ceva care să mă umple de sens și să mă facă fericit. Nu era chef că n-aveam chef să spăl podeaua sau să schimb scutece, ci de ceva fundamental, de faptul că nu găseam valoare în viața cotidiană, ci mereu îmi doream să fiu în altă parte, Întotdeauna a fost astfel. Așa că viața pe care o duceam nu era a mea. Încercam să mi-o apropriez, aceasta era lupta mea, căci îmi doream să reușesc, dar dădeam greș, dorința de altceva distrugea constant tot ce făceam.

4 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

Tot ce nu ți-am spus, de Celeste Ng

Everything I Never Told YouEverything I Never Told You, de Celeste Ng (pronunțat „ing”), Penguin Press, 2014

Am citit cartea în weekendul trecut, dar n-am avut deloc timp să povestesc aici despre ea și, cum zilele următoare se anunță și mai aglomerate, mi-am zis că ar trebui să notez aici măcar câteva impresii, ca să nu le uit de tot.

Fiind într-o pseudo-mini-vacanță la munte, aveam chef să citesc ceva relaxant/cu acțiune și suspans, așa că am ales ce credeam eu că e un roman polițist despre dispariția și moartea unei adolescente. În realitate, s-a dovedit că acest plan este unul secundar, pentru că romanul scriitoarei americane de origine chineză aduce în prim plan teme precum căsătoriile inter-rasiale, (in)adaptarea în societate, egalitatea de șanse pentru femei și bărbați, relațiile dintre părinți și copii, precum și cele dintre frați, lipsa de comunicare, singurătatea etc.

Dacă unele dintre aceste concepte vi se par cumva învechite (deși nu cred că societatea umană, în general, a evoluat așa de mult în aceste privințe), țineți cont că acțiunea se întâmplă într-un orășel din America anilor 1960-1970. Familia Lee este formată din tată – născut în America, dar de origine chineză, mamă – americancă get-beget, albă, și trei copii cu trăsături amestecate (Lydia, fata despre care ni se spune încă de la prima frază a romanului că e moartă, are păr negru, drept, ca al tatălui, dar ochi mari albaștri, ca ai mamei).

Dispariția într-o primă fază a Lydiei, preferata familiei, și apoi vestea morții ei aruncă întreaga familie într-o vâltoare din care va ieși transformată. Membrii rămași sunt forțați să sondeze adânc înăuntrul lor, să-și reconsidere relațiile și, mai presus de orice, să înceapă să comunice cu adevărat. În paralel, vedem filmul fiecăruia: tatăl, James, conștient de faptul că e diferit, încearcă în permanență să se integreze, să treacă neobservat, să fie sociabil și, inconștient, își transferă temerile, stângăcia și singurătatea și copiilor săi; mama, Marilyn, obligată de apariția primei sarcini să-și întrerupă studiile și să renunțe la cariera visată în medicină, ajunge să ducă exact viața plicticoasă de casnică la care o îndemna mama ei și, dezgustată și frustrată, își transferă ambițiile și dorințele asupra Lydiei, ignorându-și ceilalți doi copii; Nath, fiul cel mare, aflat în permanență în umbra surorii lui, își găsește singur drumul și este acceptat la Harvard, păstrând însă o complicitate nerostită cu sora lui; Lydia, din teama de a nu-și mai pierde mama încă o dată, ca în copilărie, când aceasta îi părăsise pentru scurt timp ca să-și reia studiile, acceptă un soi de șantaj sentimental și îmbrățișează toate visurile și ambițiile mamei pentru ea, deși nu este nici dotată, nici interesată; Hannah, mezina, cea mai uitată și neglijată dintre toți, ascunsă pe sub mese și în colțurile casei, este în același timp și cea mai sensibilă și receptivă la oamenii din jurul ei și, într-un final, chiar acționează ca un liant între aceștia.

Romanul poate fi văzut ca un exemplu de „bad parenting”, deși, pe parcurs, fiecare își înțelege și recunoaște vina în evenimentele și stările care au dus la dispariția Lydiei, ceea ce îi și ajută să se împace cu ei înșiși și unii cu alții. Chiar dacă nu lipsesc stereotipurile (cum ar fi aventura profesorului de facultate cu asistenta lui mult mai tânără (și de aceeași origine)), mi-au plăcut și construcția romanului, și stilul autoarei, și faptul că personajele sunt foarte bine individualizate, și, mai ales, subiectele aduse în discuție. Mi-au plăcut și personajul lui Jack, vecinul ciudat, prieten al Lydiei, revelația adevărului despre moartea Lydiei și felul în care, cu un singur cuvânt, scriitoarea a spus o întreagă poveste în epilogul romanului (nu vreau să dau spoilere, dar să știți că fac aluzie la umflătura de pe nasul lui Jack).

Tot ce nu ti-am spusCartea a câștigat mai multe premii și a apărut și în limba română cu titlul Tot ce nu ți-am spus, la Editura Litera, traducere de Adriana Bădescu (a trebuit să caut numele traducătoarei pe Google, pentru că pe site-ul editurii nu apar și numele traducătorilor, de unde trag concluzia că toți autorii publicați de Litera au scris direct în română; o „scăpare” pe care sper că editura o va corecta cât de curând).

 

4 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

Să bați din palme cu o singură mână, de Richard Flanagan

Să bați din palme cu o singură mânăSă bați din palme cu o singură mână, de Richard Flanagan, Editura Litera, 2016, traducere din engleză și note de Petru Iamandi

E primul roman de Flanagan pe care l-am citit, deși am mai auzit de Gould’s Book of Fish și, sigur, de O cale îngustă spre nordul îndepărtat, care a primit premiul Man Booker în 2014. Editura ne informează că „este considerat unul dintre cei mai buni scriitori australieni ai generației sale” și, citind romanul de față, înțeleg și de ce. Cu toate acestea, lectura mi-a lăsat un gust amar. O să încerc să-mi nuanțez impresiile mai jos.

Avem de-a face cu doi protagoniști marcați de trecutul istoric și familial: Bojan Buloh, un imigrant sloven în Tasmania, încă marcat de ororile războiului din țara de origine și părăsit de soție, Maria, la scurt timp după sosirea în țara adoptivă. Lăsat singur cu un copil mic, Bojan rămâne un inadaptat, incapabil să se integreze în noua societate, să-și depășească condiția de venetic, să aibă o relație normală, sănătoasă, cu fiica lui sau cu alți oameni. Se refugiază în alcool și în violență, din durere și frustrare că nu se poate exprima, că nu poate comunica. Fiica lui, Sonja, părăsită de mamă de mică, purtată prin diverse familii „de împrumut” în copilărie, dornică de dragostea și apropierea tatălui, șocată și apoi înfrântă de violența lui, ajunge o femeie adultă care se întoarce acasă pentru a căuta o reconciliere cu trecutul.

Povestea în sine se defășoară prin alternarea mai multor planuri temporale, într-un du-te-vino permanent între copilărie, adolescență și prezent, ba chiar și în trecutul mai îndepărtat, de dinainte de apariția Sonjei. Relația dificilă dintre tată și fiică este disecată și analizată și atât de minuțios redată încât devine apăsătoare, iar toată drama războiului, a imigranților și, mai ales, a unei familii destrămate devine greu de suportat. Din acest motiv, în pofida scriiturii frumoase, mi s-a părut că romanul este lungit inutil pe alocuri și că insistă asupra unor scene și mesaje care și-au atins de mult ținta; ca atunci când ai o julitură care a prins crustă și continui s-o zgândări deși știi că așa-ți provoci durere și împiedici vindecarea.

Dacă nu vă sperie atmosfera dramatică, relațiile tumultoase și dureroase, neputința de comunicare, gheara permanent prezentă a unui trecut traumatizant, atunci vă invit să citiți Să bați din palme cu o singură mână. Veți descoperi un stil frumos, o sondare adâncă a personajelor, pasaje sau chiar pagini memorabile (felicitări traducătorului) și, la final, chiar și speranță.

În acest spaţiu infinit, barăcile fuseseră construite uşă în uşă, de parcă până şi ele se ghemuiau şi se înghesuiau, tremurând, în faţa atotputerniciei şi a tăcerii necunoscutului, care putea fi binevoitor, la fel cum poate că nici nu-i păsa de oameni, dar poveștile cumplite pe care aceștia le purtau cu ei – cronici ale secolelor de barbarie şi orori repetate, pe care le duceau în spinare, împreună cu câteva milieuri din dantelă, fotografii încreţite, și cu obiceiuri şi feluri de a mânca ciudate – nu le lăsau decât libertatea de a le fi teamă.

Împărțeau amândoi tăcerea ca pe o bucată din pâinea cea de toate zilele și o rupeau la fel. Pe îndelete. Cu respect față de însemnătatea ruperii ei.

Că ești în toate mințile sau nu, orașului nu-i păsa, se străduia să nu știe. În oraș avea senzația de libertate, simțea că face parte dintr-o frăție uriașă a celor căzuți, care refuzau, toți, să recunoască faptul că diavolul e pe urmele lor. Viețile trăite cu un scop existau doar în zvonuri și în reclame. În fumul dens erau miliarde de particule de smog, reziduuri caustice a milioane de vieți incinerate la fel. Orașul o umplea de anonimatul altora și, în oceanul acela, al nimicniciei împărtășite, unde oamenii erau luați drept simpli pui de incubator și munceau ca niște vite, fiind oameni doar în coșmaruri, Sonja se simțea, în sfârșit, mai în largul ei.

10 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii