Tag Archives: lecturi

Ce am mai citit (11)

Manuscrisul fanariotManuscrisul fanariot, Doina Ruști, Editura Polirom, 2015

Să imaginezi așa o poveste plecând de la un manuscris găsit în arhive. Să recreezi Bucureștiul fanariot, cu toate culorile, mirosurile, intrigile, credințele, interesele și istoriile lui. Să creionezi personaje atât de vii, de autentice, de convingătoare. Să dai senzația cititorilor că pot să vadă, să miroasă, să pipăie și să audă oameni și locuri de acum două-trei sute de ani. Să scoți la lumină cuvinte cu iz vechi, ce dau culoare locală și temporală (am scos o listă întreagă). Să țeși în povești și un pic de vrăjitorie, cât să se înfioare și să se minuneze cititorii. Și, mai presus de orice, să închipui o dragoste așa de puternică, ce acționează ca un fir roșu al întregului roman și conduce încet, dar sigur, la finalul perfect și la explicația titlului. Ei bine, să faci toate astea e mare lucru! Jos pălăria! 5 steluțe de la mine pe GR.

Becoming Myself: A Psychiatrist's MemoirBecoming Myself. A Psychiatrist’s Memoir, Irvin Yalom, tradusă și în română cu titlul Călătoria către sine. Memoriile unui psihiatru, Editura Vellant, traducere de Florin Tudose, 2017

Yalom m-a atras întotdeauna prin conținutul cărților sale, nu prin forma lor. Adică la fiecare roman citit (Plânsul lui Nietzsche, Minciuni pe canapea, Soluția Schopenhauer, Problema Spinoza), mi s-a părut interesantă ideea de a aduce psihologia și filosofia mai aproape de publicul larg prin intermediul unor povești. Nu m-a frapat ca având talent de povestitor, dar am acceptat că scrie un fel de amestec de ficțiune și non-ficțiune, în care informațiile sunt mai importante decât forma de prezentare.

Calatoria catre sineDe asta m-am mirat, citind memoriile lui, că Plânsul lui Nietzsche (parcă) a câștigat un premiu pentru „best fiction”. Probabil și acolo a cântărit mai mult rețeta lui de a combina persoane și evenimente reale cu o posibilă istorie a lor. Ce ar fi fost dacă? În memorii, stilul e același, oarecum sec, serios, prozaic, singurul interes fiind și aici, ca și în romane, subiectul. Din viața lui, m-a mirat relația cu mama, i-am admirat soția – intelectuală, academică, mai puțin faimoasă (cel puțin la noi), l-am invidiat pentru cât a călătorit în lume și am observat atent echilibrul dintre un soi de laudă de sine pentru realizările profesionale și recunoștința față de oamenii care l-au călăuzit sau ajutat într-un fel sau altul să ajungă acolo. Cel mai curioasă am fost să aflu povestea romanelor sale: cum i-au venit ideile, cum le-a scris, ce reacții imediate au avut etc.

E o carte bună pentru fanii lui, pentru că vine să completeze cu detalii personale și profesionale toate cărțile sale să le zic semi-ficționale de până acum. După câteva considerații despre moarte (în general, a celor apropiați și, în cele din urmă, a sa), trage concluzia ușor amară că probabil memoriile sale vor fi și ultima sa carte (Yalom are 86 de ani). Am apreciat exercițiul de sinceritate și păstrez pe listă Privind soarele în față, pe care oricum îmi propusesem s-o citesc.

Eleanor Oliphant Is Completely Fine by Gail HoneymanEleanor Oliphant Is Completely Fine, Gail Honeyman, tradusă și în română cu titlul Eleanor Oliphant se simte excelent, Editura RAO, traducere de Ana Cristina Popa, 2018

Mi-am călcat pe inimă și am scris despre o carte apărută la RAO, deși a trebuit să răscolesc un pic internetul până să găsesc numele traducătoarei, pe care bineînțeles că editura nu l-a menționat pe site. Cu așa un titlu incitant, romanul spune povestea unei tinere asociale, care are un trecut secret și tulburător, și care face eforturi pentru a se vindeca și a-și găsi echilibrul și fericirea. Premisa e foarte bună și este evident de ce așa un subiect ar avea priză la public. La urma urmei, e ușor să ne identificăm măcar pe alocuri cu unele senzații, gânduri, obiceiuri, personaje descrise acolo.

Cartea în sine mi-a plăcut, dar cu rezerve. Adică îi recunosc meritele de a aduce în discuție subiecte foarte importante, precum singurătatea, depresia, alcoolismul, nevoia de terapie (și, evident, nevoia de a avea prieteni în viața ta). Mi-au plăcut mult observațiile lui Eleanor despre scrierea corectă și vocabularul ei bogat, precum și umorul provocat de folosirea inadecvată a unor termeni elevați în conversațiile de zi cu zi.

Pe de altă parte, personajul principal nu m-a convins. Nu mi se pare realist ca o persoană, chiar una care a trecut printr-o dramă ca cea din carte, să fie așa de străină de lumea în care trăiește; atât de nepricepută în relațiile interumane (la 30 de ani); așa de închistată în rutina ei de atâția ani și, mai ales, atât de lipsită de simțul realității în privința poveștii ei de dragoste cu un bărbat necunoscut. În plus, prietenia cu care o înconjoară toți oamenii nou intrați în viața ei mi s-a părut forțată, la fel ca și viteza cu care face progrese la terapie. Dar accept toate astea ca pe o convenție necesară pentru a transmite un mesaj plin de însemnătate și, cum lectura e foarte plăcută și subiectul antrenant, i-am dat 3 steluțe.

Ora de aurOra de aur, Ann Leary, Editura Humanitas, traducere de Irina Bojin, 2015

O carte cumpărată la reduceri, dintr-un impuls, despre care nu știam decât ce citisem pe coperta a doua, și care s-a dovedit o mare surpriză plăcută. Dincolo de viața aparent liniștită a unui sat mic și frumos, în care au loc totuși destule evenimente ca să alunge plictiseala, se ascunde secretul unei alcoolice. Ann Leary excelează în descrierea gândurilor și acțiunilor protagonistei, care devine foarte simpatică cititorului încă de la primele pagini, ca o femeie de succes, inteligentă și plină de umor. Aflăm însă pe parcurs că a trecut printr-un divorț și că s-a confruntat cu problema alcoolului, pe care acum se presupune că a depășit-o. Numai că minte și, în secret, crede ea, continuă să bea singură. Pauzele din memorie provocate de bețiile ei nocturne îi pot aduce probleme. Mi-a plăcut foarte mult romanul ăsta, care pare să aibă de toate – dramă, suspans, umor, subiect interesant, un personaj principal extraordinar, descrieri ale unor peisaje minunate și un stil cel puțin plăcut – și care vorbește despre dragoste, singurătate, familie, prieteni, suspiciuni, negare și (spoiler alert, is it?) reabilitare pentru un final fericit. Tare mi-ar plăcea să o văd ecranizată!

84, Charing Cross Road84, Charing Cross Road, Helene Hanff, Penguin Books, 1990

Nu mi-aș fi închipuit că o carte deschisă absolut întâmplător într-o seară va avea un efect așa de puternic asupra mea. Am citit-o pe nerăsuflate și am dat-o gata extrem de repede, dar gândul la ea a persitat cel puțin câteva zile. Cartea este o colecție de scrisori între o americancă pasionată de cărțile clasice și personalul unei librării britanice, trimise uneori la interval de câteva luni unele de altele și care se întind pe durata multor ani. Cu toate astea, le-am citit cu atâta interes de parcă era cel mai alert roman de acțiune, ba râzând în hohote, ba luptându-mă cu lacrimile. Am adorat personalitatea lui Helene Hanff, care transpare din fiecare scrisoare cu atâta forță, încât vrei și tu, ca cititor după atâția ani, nu numai librarii de atunci, să te împrietenești cu ea. La rândul lor, librarii sunt atât de diferiți, dar simpatici. încât mi-a părut rău că în locul librăriei de odinioară acum a mai rămas doar o placă comemorativă. Din scrisorile lor, afli nu numai despre cărțile pe care le comanda Helene, ci și despre viața în Londra după al Doilea Război Mondial și diversele lipsuri cu care se confruntau englezii, câteva lucruri despre New York, dar mai presus de orice despre umanitate, prietenie, familie, viață și moarte. Cred că va rămâne una dintre cărțile mele preferate din toate timpurile.

 

2 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

Call Me By Your Name, André Aciman

Call Me By Your Name, André Aciman,  Farrar, Straus and Giroux, 2007

O poveste în egală măsură tandră și carnală, care se desfășoară într-un peisaj paradisiac (un sat din Italia, cu o excursie la Roma), într-un mediu boem. Pare rețeta perfectă pentru un roman de succes, nu? 🙂

Elio, un adolescent inteligent și talentat, locuiește la o vilă într-un sătuc/orășel din Italia, unde tatăl lui primește în fiecare vară câte un oaspete în scopuri academice. Oliver, americanul invitat de data aceasta, este atrăgător, nonșalant, scrie o carte de filosofie, înoată, dansează, flirtează cu localnicele și își atrage simpatia tuturor. Între cei doi se înfiripă o relație tatonantă, ezitantă, de camaraderie la început, și de pasiune și dragoste ulterior. Elio matur povestește cu nostalgie despre perioada aceea, amindu-și cu acuratețe gesturi, priviri, întâmplări, reacții, sentimente.

La început, m-a dus cu gândul la O dragoste, a lui Dino Buzzati, și mă întrebam dacă nu cumva la un moment dat o să devină apăsătoare toată descrierea asta amănunțită a trărilor naratorului, de la atenție, ignorare, admirație, teamă, nedumerire, la dorință, dragoste și suferință. Dar n-a devenit, ba dimpotrivă, mi-au plăcut și povestea în sine, și stilul autorului, finețea observațiilor, referințele culturale (muzicale și literare), mediul libertin și boem, maturizarea personajului principal etc. Partea de mijloc, care descrie consumarea pasiunii, m-a atras mai mult, cum era și de așteptat, de altfel, dar finalul este cel care m-a convins. Ultimele pagini, începând de la discursul tatălui până la concluziile personajului/narator, mi s-au părut foarte frumos, inteligent, convingător și emoționant scrise și cred că au salvat cartea de la simpla relatare a unei aventuri oarecare, oricât de picantă ar fi ea, și au transformat-o într-o poveste de dragoste universală.

Câteva citate care mi-au atras atenția:

„This is my spot. All mine. I come here to read. I can’t tell you the number of books I’ve read here.” „Do you like being alone?” he asked. „No. No one likes being alone. But I’ve learned how to live with it.” „Are you always so very wise?” he asked. Was he about to adopt a condescending, pre-lecture tone before joining everyone else on my needing to get out more, make more friends, and, having made friends, not to be so selfish with them? Or was this a preamble to his role as shrink/part-time-friend-of-the-family? Or was I yet again misreading him completely? „I’m not wise at all. I told you, I know nothing. I know books, and I know how to string words together—it doesn’t mean I know how to speak about the things that matter most to me.” „But you’re doing it now—in a way.” „Yes, in a way—that’s how I always say things: in a way.”

„People who read are hiders. They hide who they are. People who hide don’t always like who they are.”

„Look,” he interrupted. „You had a beautiful friendship. Maybe more than a friendship. And I envy you. In my place, most parents would hope the whole thing goes away, or pray that their sons land on their feet soon enough. But I am not such a parent. In your place, if there is pain, nurse it, and if there is a flame, don’t snuff it out, don’t be brutal with it. Withdrawal can be a terrible thing when it keeps us awake at night, and watching others forget us sooner than we’d want to be forgotten is no better. We rip out so much of ourselves to be cured of things faster than we should that we go bankrupt by the age of thirty and have less to offer each time we start with someone new. But to feel nothing so as not to feel anything—what a waste!”

…our hearts and our bodies are given to us only once. Most of us can’t help but live as though we’ve got two lives to live, one is the mockup, the other the finished version, and then there are all those versions in between. But there’s only one, and before you know it, your heart is worn out, and, as for your body, there comes a point when no one looks at it, much less wants to come near it. Right now there’s sorrow. I don’t envy the pain. But I envy you the pain.”

Am văzut și filmul, e o minunăție (chiar dacă nu respectă 100% cartea). Scriitorul André Aciman a contribuit la scenariu și apare și ca personaj secundar la un moment dat, actorii mi s-au părut foarte bine aleși pentru cei doi protagoniști (Timothée Chalamet este extraordinar de expresiv), și mi-au mai plăcut coloana sonoră și felul în care a fost redată atmosfera anilor ’80, de la haine și muzică la imagine. Completează bine cartea, chiar dacă (atenție, spoiler!) finalul este ușor schimbat. Vă las cu trailerul și cu invitația de a vă bucura de amândouă, carte și film.

 

4 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

The Tender Bar. A Memoir, J.R. Moehringer

The Tender Bar. A Memoir, J.R. Moehringer, Hachette Books, 2006

Versiunea în limba română: Dulcele Bar. Memorii, Editura Publica, Colecția Narator, traducere de Paul Slayer Grigoriu

The Tender Bar / Dulcele bar a lui Moehringer era una dintre cărțile acelea pe care îmi doream mereu să le citesc, dar o amânam pentru un moment tihnit, în care să pot s-o savurez așa cum credeam eu că se cuvenea. O carte pe care toată lumea o lăuda și mă îndemna să o caut. Un pom lăudat la care m-am dus cu coșul plin de speranțe, mai ales după ce citisem autobiografia lui Andre Agassi, Open, o mare revelație pentru mine și una dintre cărțile de 5 stele de anul trecut, la care Moehringer contribuise (substanțial, cred).

Mi-am făcut, în sfârșit, timp pentru ea în vacanța dintre ani, și am am citit-o cu plăcere, aproape fără pauze, devorând povestea copilăriei, adolescenței și tinereții autorului, cu inerentele probleme familiale, sentimentale și profesionale, toate având în centrul lor, ca etern punct de sprijin și școală a vieții, BARUL. M-am amuzat de limbajul unchiului Charlie, adoptat de copilul J.R., m-am înduioșat la poveștile familiei și obișnuiților barului, m-am enervat pe tânărul J.R. că prea își irosea timpul și talentul, și, în toate căutările lui, i-am admirat talentul de scriitor.

Totuși, tocmai din cauza așteptărilor despre care vă spuneam la început, am avut tot timpul senzația că trebuie să fie ceva mai mult de atât, ceva care să mă impresioneze până la lacrimi, să mă facă să exclam Wow!, să rând în hohote, să reiau fragmente doar pentru frumusețea lor. A fost nevoie să treacă vreo două luni ca lucrurile să se mai așeze, să se sedimenteze și să-mi dau seama că atmosfera și personajele încă îmi sunt proaspete în minte, că încă îmi place să recitesc anumite pasaje, că în paginile astea e nu numai o poveste de viață, cu bune și cu rele, ci talent autentic de povestitor și o experiență de lectură de neratat. Acum pot să spun cu convingere că The Tender Bar / Dulcele bar e o carte de memorii pe care mă bucur că am citit-o și pe care o recomand sincer.

Mai jos, câteva citate preferate:

WE WENT THERE FOR EVERYTHING WE NEEDED. WE WENT there when thirsty, of course, and when hungry, and when dead tired. We went there when happy, to celebrate, and when sad, to sulk. We went there after weddings and funerals, for something to settle our nerves, and always for a shot of courage just before. We went there when we didn’t know what we needed, hoping someone might tell us. We went there when looking for love, or sex, or trouble, or for someone who had gone missing, because sooner or later everyone turned up there. Most of all we went there when we needed to be found.

*

Sometimes I felt so alone that I wished there were a bigger, longer word for alone.

*

Like nothing else, words organized my world, put order to chaos, divided things neatly into black and white. Words even helped me organize my parents. My mother was the printed word—tangible, present, real—while my father was the spoken word—invisible, ephemeral, instantly part of memory. There was something comforting about this rigid symmetry.

*

They taught me to say the word “fuck,” gave me this word as if it were a pocketknife or a good suit of clothes, something every boy should have. They showed me the many ways “fuck” could release anger, scare off enemies, rally allies, make people laugh in spite of themselves. They taught me to pronounce it forcefully, gutturally, even gracefully, to get my money’s worth from the word. Why inquire meekly what’s going on, they said, when you can demand, “What the fuck?” They demonstrated the many verbal recipes in which “fuck” was the main ingredient. A burger at Gilgo, for instance, was twice as tasty when it was a “Gilgo fucking burger.”

*

“You must do everything that frightens you, JR. Everything. I’m not talking about risking your life, but everything else. Think about fear, decide right now how you’re going to deal with fear, because fear is going to be the great issue of your life, I promise you. Fear will be the fuel for all your success, and the root cause of all your failures, and the underlying dilemma in every story you tell yourself about yourself. And the only chance you’ll have against fear? Follow it. Steer by it. Don’t think of fear as the villain. Think of fear as your guide, your pathfinder.”

*

My mother is the printed word, my father is the spoken word, Sheryl is the slurred word.

*

I wanted to explain that books didn’t have the same explicit purpose as tools, that there wasn’t a clear difference between when books were in use and when they weren’t. I took pleasure from their presence, enjoyed seeing them lined up on my shelves and floors. They were the only redeeming feature of my squalid apartment. My books kept me company, cheered me up. Furthermore, because every book I’d owned as a boy was mildewed from the basement or missing its front cover, I was fussy about my books. I didn’t write in the margins or dog-ear the pages, and I never loaned them, especially not the first editions given to me by the editors of the Times Book Review when I did my little author interviews. But I couldn’t say any of this to Bob the Cop because it would have sounded ungenerous, so I told him that he was welcome to stop by the next day and help himself to whatever books I wasn’t using.

*

Sinatra’s voice, I said, is the voice most men hear in their heads. It’s the paradigm of maleness. It has the power men strive for, and the confidence. And yet when Sinatra is hurt, busted up, his voice changes. Not that the confidence goes away, but just beneath the confidence is a strain of insecurity, and you hear the two impulses warring for his soul, you hear all that confidence and insecurity in every note, because Sinatra lets you hear, lays himself bare, which men so seldom do.

*

I saw that we must lie to ourselves now and then, tell ourselves that we’re capable and strong, that life is good and hard work will be rewarded, and then we must try to make our lies come true. This is our work, our salvation, and this link between lying and trying was one of my mother’s many gifts to me, the truth that always lay just beneath her lies.

 

Leave a Comment

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii