Tag Archives: interviu

To chick lit or not to chick lit?

Vă propun astăzi un articol mai atipic, despre un gen literar pe care nu l-am abordat până acum din două motive: 1. am citit puține astfel de cărți și 2. nu cred că e un gen în care să zăbovești prea mult. Așadar, să vorbim despre chick-lit sau „lumina puilor”, vorba lui Radu Paraschivescu de aici (un articol excelent despre munca de traducere și gafe de traducere).

chicklitPentru cine nu e la curent, deși mă îndoiesc că există și astfel de persoane, chick lit înseamnă mot-a-mot „literatură pentru gagici”, adică o literatură uşurică, haioasă, având drept personaj principal o tânără zăpăcită, care intră în tot felul de încurcături romantice. O să ilustrez cu singura scriitoare de gen pe care o știu, mai ales că, în cazul ei, avem de-a face și cu un soi de dedublare.

chick-lit 2Sophie Kinsella a cunoscut succesul cu o serie de astfel de romane. Dacă sunteți fane (trebuie să mă adresez cititoarelor aici, nu-mi imaginez că sunt și cititori pasionați de așa ceva) ale genului chick-lit sau dacă doar sunteți stresate, obosite, incapabile să vă concentrați și vreți ceva foarte ușor, haios și musai romantic, atunci găsiți și în română câteva dintre titlurile semnate Sophie Kinsella, apărute la Editura Polirom și traduse de Vali Florescu (majoritatea), Mihaela Doagă sau Cristian Ionescu: Mă dau în vînt după cumpărături (2004), La cumpărături în rochie de mireasă (2005), Goana după cumpărături la New York (2005), Poți să ții un secret? (2006), La cumpărături cu sora mea (2006), Supermenajera (2007), La cumpărături cu bebe (2008), Iți amintești de mine? (2008), Fata fantomă (2009), La cumpărături cu Minnie (2010), Am numărul tău (2012), Noaptea nunții (2013). O listă completă aici. Sunt lecturi rapide, nesolicitante și potrivite pentru o după-amiază ploioasă de duminică sau după o zi grea de muncă.

Alte autoare de chick lit nu știu, însă – de dragul comparației – o să vă spun un lucru mai puțin cunoscut: Sophie Kinsella este doar un pseudonim. Numele real al autoarei este Madeleine Whickham și, înainte de a deveni celebră, a scris câteva romane mai serioase și cu un substrat mai profund. Se pare că acestea nu au fost la fel de bine primite de public, dar nu e de mirare, pentru că m-aș aștepta să aibă un public diferit sau, cel puțin, cu așteptări diferite. Dacă vreți să încercați și o altă față a autoarei, eu pot să vă spun câteva cuvinte despre The Tennis Party şi Sleeping Arrangements.

În The Tennis Party, acţiunea se petrece într-un week-end la reşedinţa unei familii de proaspăt îmbogăţiţi, unde sunt invitaţi prieteni şi clienţi cu statut diferit. Pretextul îl reprezintă un turneu de tenis, în care personajele văd o ocazie de a-și rezolva diverse nevoi sau dorințe. Lucrurile iau o turnură destul de previzibilă, evoluţia personajelor odată cu desfăşurarea acţiunii scoate la iveală şi bunele, şi relele din ei şi duce, în final, dacă nu la o rezolvare, măcar la o conştientizare a problemelor cu care se confruntă. În Sleeping Arrangements, două familii ajung să împartă o casă de vacanță, în urma unei confuzii, situație ce scoate la iveală secrete din trecut și stări conflictuale.

Stilurile sunt complet diferite: pe de o parte, Kinsella vine cu povești romanțioase, încurcături fericite, o doză destul de mare de superficialitate și alte ingrediente ale romanelor chick-lit de succes, iar pe de alta, Whickham propune o analiză a vieții de familie, o satiră la adresa straturilor societății, o evoluție morală a personajelor etc. (poate sună plicticos, dar nu e :)). Nu cred că cele două titluri au fost traduse în română, dar se găsesc în engleză (de comandat, cel puțin).

Iată ce spune Whickham într-un interviu marca Goodreads, pe care îl puteți citi în întregime aici:

…there are darker themes and characters in my Madeleine Wickham books. Under the persona of Sophie Kinsella, I feel as though I am writing „sunnier” books. They are essentially comedies, so will never become too dark. As Madeleine Wickham, I can plumb the depths of human behavior a little more and expose the ugly ways that people sometimes act. This way I think you can achieve a high level of drama and suspense—you have no idea what a character will do next or what they are capable of.

women vs chickRevenind la titlul și subiectul postării, eu n-aș recomanda nimănui să citească numai chick-lit, dar nici să nu citească deloc. Să mă explic:

Într-o primă fază, în adolescență, de exemplu, nu avem încă un gust format, citim cam fără discernământ, ce ne impune programa școlară, ce ne pică în mână, ce ne recomandă prietenii/colegii/vecinii, ce ne atrage în momentul ăla al vieții noastre (și cele mai mari drame sentimentale atunci se întâmplă :p). Dacă ești adolescentă, mi s-ar părea periculos să citești numai siropoșenii, pentru că în mod clar îți distorsionează viziunea despre viață și așteptările tale nu vor mai fi realiste. În schimb, dacă nu prea te-au atras cărțile până acum și ai stat mai mult pe Facebook, există șansa să-ți placă o carte de genul ăsta și să mai cauți una, și încă una și să descoperi că-ți place să citești. Atunci cred că un prim pas e făcut și, de aici, pe măsură ce crești și vrei să-ți lărgești orizontul, poți să faci tranziția și spre altfel de cărți, care să nu aibă numai rol de divertisment, ci să te și învețe ceva.

Apoi, dacă ești deja femeie trecută prin viață, ai un job stresant, copii care te secătuiesc de energie, de relații nu mai zic nimic… și numai de citit nu-ți mai arde când pici seara lată, poate că o carte ca asta ar fi exact ce-ți trebuie ca să te relaxezi, să-ți aduci aminte sau să descoperi că-ți place să citești și de aici… posibilitățile sunt infinite.

Și, în fine, să nu fim snobi și să nu pretindem că citim numai tratate de filozofie și cărți grele, profunde, emblematice pentru o cultură sau alta (ca să nu mai zic de cultura noastră generală)! Eu sunt pentru o listă de lecturi cât mai diversificată și recunosc că simt nevoia să alternez genuri, scriitori, perioade, ca să nu mă plictisesc. Așa că după o carte solicitantă, musai caut una mai ușurică sau mai distractivă. Nu am răbdare (sau timp) să citesc chick-lit, așa că rezolv cu o comedie romantică, fiindcă e mai rapid, dar așa am ajuns să citesc Kinsella. 🙂 Revenind, doar având termeni de comparație putem să ne formăm un gust și un simț critic.

Poate unii dintre voi nu veți fi de acord cu mine și veți respinge din start genul ăsta; poate alții (altele) îmi veți spune că chick lit e viața voastră. Chiar, cum e? Îl blamați? Îl acceptați? Îl adorați? 🙂

4 Comments

Filed under Lecturi

Interviu cu KJ Mecklenfeld

Planeta de aurVă mai aduceți aminte de Aventurile lui Hendrik de Mol și Planeta de Aur? Este o carte minunată pentru copii de toate vârstele, despre care am scris la cald aici. Cum a trecut mai bine de jumătate de an de atunci, m-am întrebat ce-o mai fi făcând Hendrik și ce noi aventuri ne mai pregătește autorul lui. Așa mi-a venit ideea acestui interviu, pe care vă invit să-l citiți mai jos:

Cărți și călătorii: Dragă KJ, îmi e dor de micul și curajosul Hendrik. Pe când să ne așteptăm la o continuare a aventurilor lui?

KJ Mecklenfeld: Vai de lăbuțele și de mustățile mele, ce tare mă bucur să aud că îți este dor de Hendrik, dragă Mihaela! Și vai de coada și de urechile mele pufoase că scriu atât de încet! Volumul următor, Planeta de Jad, continuarea aventurilor lui Hendrik de Mol, este încă în lucru. Planul meu era să îl am gata la începutul acestui an (2015!), dar viața nu merge întotdeauna cu viteză constantă. La mine acasă, pe Planeta de Pluș, aș fi putut să mă țin de planificare, dar, aici pe Pământ, nici vorbă. Sper (dar nu promit) să fiu gata cu el înainte de sfârșitul acestui an. Knopf, ursulețul responsabil cu PR-ul Biroului de Pluș, mă bâzâie să îl termin de scris până în decembrie ca să ajungă cărțile în timp util la Moș Crăciun pentru cadourile de sub brad. Degeaba îi spun că muza mea de pluș nu ține cont de planurile lui de marketing, nici că mă slăbește. Pot însă să îți promit că, împreună cu Knopf, vei fi prima care va afla când l-am dat gata.

Cărți și călătorii: Mulțumesc. Abia aștept! 🙂 Acuma, din punctul meu de vedere, „rețeta succesului” unei cărți pentru copii stă într-un amestec echilibrat de acțiune, umor, emoție și mesaj. Pentru tine, care sunt ingredientele și cum le-ai așeza în ordinea importanței?

KJ Mecklenfeld: Chiar dacă pornesc cu ideea unei aventuri într-o lume nouă, ajung întotdeauna la personajul principal și evoluția sa. Akira Kurosawa a spus-o și mare dreptate avea: „Story without character is boring”. Degeaba ai o aventură senzațională dacă personajul principal nu este interesant. Ingredientele le-aș enumera în această ordine: personaj (emoție și mesaj, cum le spui tu) și apoi aventură (acțiune). Umorul este ceva ce nu se poate învăța, mă tem. Te naști cu el, sau nu. Dar prezența lui nu este neapărat necesară într-o carte pentru copii. Este grozav dacă există (chiar și J.K. Rowling avea ceva umor în primul volum din Harry Potter), este ca cireașa confiată din vârful tortului de frișcă, dar nu este musai să fie prezent pentru a avea o carte de succes.

Înveți atunci când ceea ce citești sau asculți rezonează cu ceva din tine.

Cărți și călătorii: Pentru că vorbeam despre mesaj, îmi aduc aminte că în copilărie majoritatea poveștilor aveau niște învățăminte, din orice poveste cu happy end trăgeam și o lecție moralizatoare. De exemplu, dacă faci ca Scufița Roșie și stai de vorbă cu străinii, poți avea probleme serioase. Crezi în rolul educativ al literaturii?

KJ Mecklenfeld: Fără doar și poate. Încă visez la ziua în care vom vedea poveștile folosite pentru educație (iar școala să nu mai fie atât de plicticoasă). Lucrul cel mai dificil este să transmiți mesajul (moralizator sau nu) într-o formă atractivă. Bineînțeles că îl poți enunța la sfârșitul cărții, sau chiar pe parcurs, însă efectul este mult redus, dacă nu chiar nul. Înveți atunci când ceea ce citești sau asculți rezonează cu ceva din tine. Doar un enunț (echivalentul învățatului pe de rost în școlile românești) se uită repede. Un sentiment creat prin ceea ce citim, ascultăm, sau vedem se uită mult mai greu sau chiar niciodată.

Cărți și călătorii: Pe blogul tău, ai vorbit despre cărțile tale preferate pentru copii și ai făcut recomandări în acest sens. (Eu aș așeza și cartea ta alături de cele clasice.) De obicei, părinții sunt cei care se interesează de cărți cu care să-i atragă pe copiii lor spre lectură. Ai interacționat direct și cu copiii? Ți-au spus ce le-a plăcut cel mai mult sau cel mai puțin la cartea ta?

KJ Mecklenfeld: Oooo! Mulțumesc pentru super-compliment! Ești nemaipomenit de pufoasă să pui Planeta de Aur alături de cărțile clasice. Deși nu poți să vezi, am bujori în obrajii de pluș. Un lucru care mi s-a părut minunat a fost faptul că atât adulții, cât și copiii au reacționat cam în același fel la citirea cărții mele. Toți s-au identificat cu un personaj anume (de obicei Hendrik). Una dintre criticile primite a fost că este „doar o singură fată cu care pot să mă identific” (am reținut, Tania, mulțumesc pentru că m-ai tras de mâneca de pluș!). Am primit și multe reacții referitor la problema agorafobiei, de asemenea de la adulți și copii. Unul dintre cele mai drăguțe email-uri pe care le-am primit a fost de la o domnișoară care, după ce a terminat de citit Planeta de Aur, s-a dus să recupereze dintr-o debara una dintre vechile ei jucării de pluș. A spus: „S-ar putea ca viața mea să depindă de ea într-o bună zi”. Tare m-am bucurat!

Marketingul online dă roade, însă îmi doresc să văd cărțile mele în vitrinele și rafturile librăriilor românești.

Cărți și călătorii: La primul volum, te-ai ocupat singur de publicare și marketing. Pentru al doilea rămâi la aceeași variantă sau ai luat în calcul colaborarea cu vreo editură?

KJ Mecklenfeld: Haha, bună întrebare! Ca pentru orice lucru de pe lumea asta, sunt părți bune și părți mai puțin bune dacă vorbim despre publicarea de unul singur. Una dintre părțile bune este experiența nemaipomenită de a fi în contact direct cu cititorii. Mi-am făcut neașteptat de mulți prieteni în acest fel și sunt plin de recunoștință pentru toate cuvintele bune, email-urile și recenziile pozitive pe care le-am primit și le primesc încă. Dintre părțile mai puțin bune, și motivul pentru care mă bate gândul să apelez la o editură pentru Aventurile lui Hendrik de Mol, este absența cărților mele din librăriile și bibliotecile din viața reală. Unele cărți, în special cele pentru copii, se cumpără încă într-o mare măsură din magazinele de carte. Marketingul online dă roade – vând binișor din magazinul meu virtual – însă îmi doresc să văd cărțile mele în vitrinele și rafturile librăriilor românești. Dacă tu sau cititorii tăi aveți cumva sugestii pentru o editură anume, vă rog nu ezitați să îmi spuneți. Sunt numai urechi de pluș.

Cărți și călătorii: În ciuda faptului că ai devenit destul de cunoscut ca autor, cel puțin în blogosferă și în mediile literare, se știu foarte puține despre tine personal. Nu avem nicio fotografie, nu-ți știm nici măcar vârsta, până și numele este cumva o enigmă. Ești dispus să ne divulgi câteva „secrete” sau preferi să păstrezi misterul?

KnopfKJ Mecklenfeld: Knopf, ursulețul Steiff pe care îl vedeți des în fotografiile mele, este foarte aproape de felul în care arăt cu adevărat. Misterul sunt nevoit să îl păstrez, zău, dragă Mihaela, te rog nu te supăra pe mine. Vrăjitorul acela nenorocit mi-a interzis divulgarea actualei mele identități. Dacă încerc să scriu ceva despre mine, ca om, nu ies decât caractere ciudate (⇨⟲➽⤲⧫), iar dacă încerc să spun ceva despre felul în care arăt acum se aude doar „SfoRRR, Sforrr, SforrRrr”. Nu am scăpare! Doar să dezleg vraja. Însă nu am găsit nicio vrăjitoare capabilă, până acum. Culmea este că învelișul meu uman, cel în care sunt surghiunit să trăiesc acum, este MulT Mai PuȚin AtracTiv decât adevărata mea formă de ursuleț de pluș. Of, și dacă ai ști cât îmi lipsesc conacul meu de pluș și Câmpiile Portocalii!

Cărți și călătorii: Cu chip sau fără, prezent și în realitate sau doar virtual, ești o voce proaspătă în literatura pentru copii și-ți doresc mult succes în continuare. Mulțumesc pentru interviu și sper să te recitesc cât de curând!

KJ Mecklenfeld: Mii de mulțumiri, Mihaela! M-ai răsfățat cu atât de multe complimente. Nu îmi mai încap în blană de fericire! Și eu îți doresc succes pe mai departe cu blogul tău de Cărți și călătorii al cărui vizitator constant sunt și rămân și pe viitor. Salutări pufoase! Sper să ne vedem cândva în grădina de lângă conacul meu de pluș la o cafea și o prăjiturică de bumbac.

7 Comments

Filed under Interviuri

Interviu Cătălin Mihuleac

Catalin MihuleacDupă o pauză destul de lungă, reiau seria interviurilor, de data aceasta cu prozatorul şi dramaturgul Cătălin Mihuleac. Despre cel mai recent roman al său, America de peste pogrom, am scris aici.

C.C.: Mulțumesc pentru amabilitatea de a-mi acorda acest interviu și, mai ales, pentru un roman atât de frumos. Se vede că în spatele său a fost multă muncă de documentare. Cât de greu a fost accesul la toate materialele privind pogromul de la Iași?

C.M.: Am petrecut multe zile în colbul arhivelor, fiind interesat de obţinerea acelor informaţii care să mă ajute să recompun atmosfera României interbelice, dominată de o ură rasială sălbatică.

Nu a fost uşor să compun o poveste de succes, folosindu-mă de nişte pagini seci, de o răceală aproape matematică. Dar, trecut prin filtrul sensibilităţii şi talentului, orice document se poate însufleţi.

În timpul scrierii, semănam cu o creatură ciudată, care-şi schimba identitatea săptămânal.

C.C.: Romanul este structurat pe două planuri, unul care se petrece în America zilelor noastre, altul care evocă Iașiul din perioada interbelică și chiar din timpul și de după al Doilea Război Mondial. Celor două planuri, le corespund două voci narative diferite: una sarcastică, destul de rece și incisivă; alta neutră și informativă. Cum a fost trecerea de la o voce la alta? A implicat aceasta automat și o schimbare de dispoziție a scriitorului, o stare anume?

C.M. În timpul scrierii, semănam cu o creatură ciudată, care-şi schimba identitatea săptămânal. La un capitol eram o persoană, la următorul capitol eram altă persoană… Apoi, reveneam… Şi tot aşa…

Ce mai încolo şi încoace, a fost infernal să scriu în două stiluri distincte, să trec de la o voce narativă la alta. Mai ales că vocile aparţineau unor femei. Şi nu orice femei, ci unele puternice, cu personalitate, mândre-n şa. Ce să vă mai spun… Au fost pasaje care m-au devastat, pur şi simplu.

C.C.: Cât de tare au marcat evreii Iaşiul, până la pogromul din iunie 1941?

C.M. Evreii au dezvoltat oraşul, evreii l-au emancipat economic şi cultural. Până şi „Iaşule, mândră cetate” – care e un fel de imn local – este de fapt cântecul evreiesc „Tum Balalaika”, şparlit şi prelucrat. Le găsiţi pe ambele pe Youtube, ca să vă edificaţi.

C.C.: Care au fost reacțiile pe plan local, în rândul ieșenilor obișnuiți și al autorităților de orice fel? Care au fost reacțiile la nivel național și internațional?

C.M. Cartea este foarte bine primită de public şi de critică. Îmi sosesc mesaje emoţionante, din toată lumea. N-o să insist asupra lor.

Desigur, autorităţile locale au rămas reci. Vedeţi din presă care e sfera de preocupări a primarului Nichita, de exemplu. Nici şeful de judeţ, Adomniţei, nu-i mai breaz. Pe astfel de inşi nu-i interesează decât să se burduşească de parale dobândite şmechereşte.

Sigur, cartea nu a fost scrisă pentru ei. Dar, cu sprijinul lor, impactul ar fi fost mai puternic.

C.C.: Nici Comunitatea Evreiască, locală sau naţională, nu a ajutat la promovarea cărţii?

C.M. În nicun fel. Nici măcar moral. Spun asta ca să spulber zvonurile că am fost plătit de evrei, ca să scriu. Romanul îşi croieşte drumul de unul singur, prin forţa şi emoţia pe care le degajă. E ca un buldozer însufleţit.

Pentru ca o operă să fie tradusă, nu e suficientă valoarea ei. E nevoie şi de influenţă.

C.C.: O întrebare care continuă ideea reacțiilor: ca traducătoare, sunt foarte curioasă dacă au fost propuneri de traducere a romanului în alte limbi și, dacă da, în care și când vor apărea aceste traduceri?

C.M. Eu doar l-am scris, el aparţine acum grupului editorial Polirom. Cine e interesat trebuie să discute cu Polirom. Dacă or fi fost propuneri de traducere, ele n-au ajuns la urechea mea.

Impresia mea este că, pentru a fi tradusă, nu e suficientă valoarea unei opere. E nevoie şi de influenţă, cum a fost în cazul lui Vosganian, care a fost tradus în timpul mandatului său de ministru al Economiei şi Finanţelor. Sau de o notorietate ridicată, care mie îmi lipseşte. Sau să fii susţinut şi promovat de anumite cercuri puternice, cum e cazul acelora de a căror traducere s-a ocupat Institutul Cultural Român.America de peste pogrom

C.C.: Care a fost cea mai mare bucurie legată de scrierea și publicarea acestui roman?

C.M. Am văzut oameni îndrăgostiţi de el. Oameni tulburaţi şi fermecaţi de roman. Oameni vrăjiţi.

C.C.: Dar cea mai mare tristețe?

C.M. Să văd cum grupurile formate în jurul premiilor literare îl ignoră. Într-un fel, mă aşteptam, fiindcă nu fac parte din niciun sistem. Dar nu credeam că acele jurii pot fi alcătuite din inşi atât de incorecţi.

Sistemul de acordare a premiilor literare e la fel de murdar ca oricare alt sector corupt din România. El nu mânuieşte sume uriaşe, e drept, dar răneşte suflete şi creează false ierarhii. De aceea, eu cred că este şi mai nociv.

C.C.: Credeţi că acelor jurii nu le-a plăcut romanul?

C.M. Sunt convins că nici măcar nu l-au citit. Am şi verificat asta.

C.C.: Sunt atât de importante premiile literare?

C.M. Nu sunt vitale, dar sunt importante. În primul rând, ele ajută vânzările, deoarece cartea primeşte o decoraţie în piept. Apoi, prind foarte bine pentru moralul scriitorului, care are nevoie şi de confirmări oficiale.

Şi, să nu uităm, partea materială. Vedeţi, eu scriu despre Auschwitz, de pildă, fără să-mi permit să vizitez Auschwitz-ul. Din lipsă de bani.

Scriitorul trebuie să rămână un lup singuratic. Prieteni îi pot fi doar demonii lui.

C.C.: De ce nu faceţi parte din niciun grup literar?

C.M. În opinia mea, scriitorul trebuie să rămână un lup singuratic. Prieteni îi pot fi doar demonii lui.

C.C.: Știu, din alte declarații, că munca la America de peste pogrom a fost istovitoare. În cât timp ne putem aștepta la un proiect nou? Poate câteva cuvinte despre el, dacă există deja?

C.M. Scriu acum nuvele, toate cu miez evreiesc. Sunt savuroase, sunt dureroase, sunt terminatoare. Pe opt dintre ele le-am terminat deja. Volumul se va numi „Ultima ţigară a lui Fondane”, după titlul uneia dintre povestiri.

Printre personaje, îi vom regăsi pe Benjamin Fondane, Marilyn Monroe, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Adolf Eichmann, Emil Cioran, Dr. Mengele, Stalin… Dar şi pe profesorul Ioan Gottlieb, supravieţuitor al lagărelor naziste, căruia i-am promis, înainte să-şi dea sufletul, că voi scrie cândva ceva frumos despre el.

Cartea ar putea ieşi în toamnă, dar n-are niciun rost să-i dau zor.

C.C.: Mult succes în continuare!

C.M. O să vă răspund cu o urare de-a lui Suzy Bernstein, una din cele două voci narative din „America de peste pogrom”. Keep in touch, cum spuneau strămoşii daci!

2 Comments

Filed under Interviuri