Tag Archives: interviu

Lydia Davis despre traducere

Pe Lydia Davis o știți probabil ca autoare a romanului Sfârșitul poveștii, în care analizează minuțios și lucid povestea de dragoste dintre o ea (traducătoare de literatură) și un el, dar mai ales, ruptura dintre cei doi. Impresii mai pe larg despre introspecția fascinantă și atenția la nuanțe de care dă dovadă protagonista găsiți în această recenzie.

Ceea ce poate nu știți este că Lydia Davis nu este numai scriitoare de proză scurtă (Sfârșitul poveștii este deocamdată singurul ei roman), ci și traducătoare cu o bogată experiență și o curiozitate insațiabilă: autoare a peste 35 de traduceri literare din franceză și încă șapte limbi!

Iată ce declară aceasta despre subiectul traducerii literare, într-un interviu (primul dintr-o serie de șase interviuri cu traducători cunoscuți) acordat revistei LA Review of Books, pe care îl puteți citi integral, în limba engleză, aici. Mai jos, preiau în traducerea mea câteva fragmente care mi-au plăcut mai mult:

Ce vă place la munca de traducere?

Ador limba engleză. Știu că unii se apucă să traducă pentru că adoră limbile străine, dar eu cel mai mult iubesc engleza și îmi place să traduc aceste texte străine în engleza mea iubită. Îmi place că traducerea este o formă de scris care nu presupune și inventarea unei opere literare. De asemenea, îmi place că este ca un puzzle. Sunt o fană a puzzle-urilor, uneori a cuvintelor încrucișate, anagramelor, criptogramelor, dar în special a puzzle-urilor cu numere, pentru că nu implică cuvinte. Traducerea este și o formă de scris, și un puzzle ce trebuie rezolvat: iată o propoziție; tradu-o în engleză. Constrângerile pot fi foarte utile.

Despre curiozitatea și respectul față de actul traducerii:

Am luat o hotărâre, pe care e posibil să n-o pot respecta, că voi încerca să traduc cel puțin un text literar, indiferent cât de scurt, din orice limbă străină în care a fost tradusă una dintre cărțile mele. (…) Așa că, până acum, am tradus cel puțin un text din opt limbi diferite: franceză, germană, spaniolă, olandeză, norvegiană, portugheză, suedeză și catalană, dacă includ un singur poem.

Despre colaborarea dintre autori și traducători:

(…) puținii traducători în viață pe care i-am tradus au tendința să fie foarte modești și discreți, ca Snijders și Blanchot, așa că spun: „Cum crezi tu că e mai bine, asta e opera ta, de fapt”. Am prieteni care au avut experiențe foarte diferite cu autorii, care spun: „Nu, nu e deloc așa” și practic îi forțează să scrie într-un fel care lor nu le place. Mi s-a întâmplat să-mi doresc ca autorul să mai fie în viață, mai ales în cazul lui Michel Leiris, ca să-l pot întreba: „Ce ai vrut să spui aici?” De fapt, Leiris mi-a trimis câteva vederi, pe care le-am înrămat. Scrisul lui de mână e minunat, un scris de bătrân, ca niște păianjeni negri . Din câte-mi amintesc, a spus ceva de genul: „Dacă ai nevoie, te ajut cum pot.”  Nu cred că am profitat de oferta lui și acum îmi pare rău.

Ce nu v-a plăcut la munca de traducere?

Frustrarea: este o activitate frustrantă, pentru că o propoziție îți iese frumos, însă următoarea este atât de dificilă și e posibil să-ți iasă ceva care, de fapt, să nu te mulțumească, dar nu poți să scoți ceva mai bun. Mulți oameni sunt de părere că traducerea înseamnă compromis; nu poți să redai sensul exact decât dacă sacrifici felul cum sună și invers. Constrângerile cu care lucrezi sunt provocatoare și interesante, dar reversul este că s-ar putea să nu dai răspunsuri foarte bune. O altă problemă, în trecut, era că, în calitate de freelancer, nu puteam să fiu mofturoasă în privința cărților pe care le traduceam, așa că plictiseala unor cărți era foarte greu de suportat. Uneori, mă simțeam ca o mașină în care băgai textul, ca să-l scoți în engleză. Genul acesta de traducere nu mi se părea a fi artă, dar de fiecare dată m-am străduit să fac o treabă cât mai bună.

6 Comments

Filed under Interviuri

Interviu cu traducătoarea Vali Florescu

Vali FlorescuDupă articolul de data trecută, care îi avea în centru pe traducători ca personaje literare, ce ar putea fi mai potrivit acum decât un interviu cu o traducătoare prolifică și versatilă: Vali Florescu.

Cărți și călătorii: Mulțumesc că ai acceptat invitația mea. Încep cu o întrebare de ordin general: ce înseamnă munca de traducere pentru tine?

Vali Florescu: Mai multe: au fost momente cînd a însemnat că am cu ce plăti întreținerea (pentru o lună, o lună și ceva. Se știe că la noi traducătorul nu cîștigă cine știe ce. Paradoxal, de multe ori el cîștigă mai mult decît un scriitor care, poate, a muncit la cartea lui și zece ani.), altele cînd am vrut să-mi demonstrez mie că pot face și asta, la un nivel care să mă mulțumească. Momente cînd am luptat dement cu deadline-urile și am slăbit cîteva kilograme la o carte, altele în care am stat prea mult timp în poziții defectuoase, uitînd să mă ridic de pe scaun ore întregi. În general însă, dacă e să trag linie, traducerea e pentru mine o activitate către care am fost atrasă de la 20 de ani. Declicul a fost romanul Lolita. Îl luasem de la biblioteca facultății de engleză pentru trei zile (pe vremea aia, în 1988, cărțile străine erau foarte rare) și, după ce am citit o pagină sau două, mi-a plăcut atît de mult încît am luat o foaie și un pix și am început să traduc. După vreo trei pagini, mi-am dat seama că trebuie să-l dau înapoi și am lăsat traducerea și am citit cartea, care m-a încîntat. Apoi m-am interesat dacă e tradusă, am văzut că nu, l-am întrebat pe Dan Grigorescu, profesorul meu de literatură comparată, cum se procedează. Nu mai știu ce mi-a răspuns, a fost amabil, însă peste cam un an a apărut la Universal Dalsi traducerea semnată de altcineva, probabil lucra deja la ea de mai mult timp.

Apoi am tradus de capul meu Henderson, regele ploii de Saul Bellow, luată de la Biblioteca americană. Mi-a luat cam trei luni și ceva și am fost penalizată pentru întîrziere, n-am mai avut voie să împrumut nimic mai multe luni. Am scris editurii Viking Press că aș dori să o public, evident că au rîs probabil cu toții și nu am primit nici un răspuns, dar eu nu m-am lăsat păgubașă. Le-am explicat părinților că îmi trebuie mașină de scris, am căutat la anunțuri și am cumpărat o mașină electrică de la un nene din jurul străzii Udriște, acum mă gîndesc că nu era exclus ca la ea să fi scris nenumărate rapoarte despre vecini și alți cetățeni. În orice caz, am scris cartea cu cîte trei folii de indigo, spre bucuria canarului nostru, care cînta de mama focului cînd mașina se ambala. Era atît de uzată, încît la vreo doi ani mi s-a stricat. Apoi a început era computerelor, nu mai zic a internetului, care fac munca de traducere infinit mai ușoară. Paradoxul este că acum, găsind mult mai ușor informațiile pe net, poți pierde mult mai mult timp, pentru că te trezești comparînd mai multe surse și ajungînd pe niște site-uri care nici nu bănuiai că există și, în loc de 5 minute, pierzi și cîte o oră citind te miri ce și îmbogățindu-ți cultura generală sau minunîndu-te de creațiile minții omenești.

Am fost cu manuscrisul la editura Univers, Denisa Comănescu a fost foarte amabilă, dar mi-a spus că editura se reorganizează și că, eventual, mă vor contacta.

Între timp, tradusesem de plăcere ultimul capitol din Franny & Zooey de J. D. Salinger, îl dădusem unor prieteni să-l citească, le plăcuse și la un moment dat, pe baza lui, am primit prima ofertă de colaborare, de la o mică editură care publica genul romance. Am tradus vreo 6-7 cărți, știu că redactorii se amuzau citindu-mi paginile și cărțile se vindeau ca pîinea caldă. Apoi, în 1996 a apărut Legea dreptului de autor și, trebuind să plătească și autorul străin (lucru care pînă atunci nu se întîmpla sau se întîmpla aleatoriu, habar nu am), lucrurile n-au mai mers atît de bine.

Între timp, am terminat și a doua facultate, de Comunicații audio-vizuale de la ATF și, probabil nu știai, scenariul meu de licență avea ca protagonistă o traducătoare de romance și nu numai. Ficțiunea și viața se împleteau, se întîmplau tot felul de chestii, între timp profesorii mei deveniseră mai atenți la „talentul” meu și unul dintre ei mi-a oferit un job la agenția sa de publicitate.

Apoi n-am mai tradus mulți ani; pînă în 2004, cînd am reînceput în forță, n-am mai tradus decît scenariile mele și ale soțului meu, T. O. Bobe, concepte de seriale ale noastre și ale altora și alte texte legate de joburile mele de atunci din zona film-televiziune.

Astăzi traduc mai rar, nu prea mai am timp, dar îți spun în premieră că sînt pe finalul unui nou roman semnat de Jeanette Winterson, De ce să fii fericită cînd ai putea să fii normală?, care va apărea la tîrgul Gaudeamus la nou înființata editură Hecate.

Nu am prejudecăți legate de valoarea unui autor sau a altuia. Admir talentul și inteligența în orice formă ar fi ambalate. Dacă există și puțin umor, e nemaipomenit.

Cărți și călătorii: O, ce răspuns generos! 🙂 Chiar nu știam despre scenariul de licență. Revenind la munca de traducere: ai tradus autori diferiți ca stil, de la Kurt Vonnegut, Kiran Desai, Jeanette Winterson, John Fante, Sam Savage,  George Orwell, Kazuo Ishiguro, Peter Carey la Sophie Kinsella. Cât de ușor sau de greu faci tranziția de la o carte la alta, de la un autor la altul, de la un stil la altul?

Vali Florescu: Nu îmi e nici greu, nici ușor, mi se pare normal să le variez, sînt un om care se plictisește destul de repede și îmi place să alternez stiluri și provocări. Nu am prejudecăți legate de valoarea unui autor sau a altuia, îi tratez cu aceeași seriozitate și pe Sophie Kinsella, și pe Peter Carey.  Admir talentul și inteligența în orice formă ar fi ambalate. Dacă există și puțin umor, e nemaipomenit.

Cărți și călătorii: Și un bombardament de curiozități legate de modul tău de lucru: ai vreun ritual anume când traduci o carte? Lucrezi constant sau lași grosul pe ultima sută de metri? Citești înainte sau preferi să nu știi ce se întâmplă mai departe ca să nu-ți pierzi motivația? Cam ce ritm ai sau câte pagini lucrezi pe zi? Poți sau s-a întâmplat să lucrezi la mai multe traduceri în paralel?

Vali Florescu: S-o luăm încet, că sînt mai multe întrebări.

Da, în primul rînd trebuie să am lîngă mine o stacană de cafea la ibric fierbinte. Altfel nu pot nici să deschid computerul. Pentru că o mai uit și nu îmi place rece, pe parcursul zilei îmi fac o alta și apoi, poate, încă una (asta se întîmpla mai ales cînd traduceam non-stop).

Între 2004-2010 am lucrat constant, adică am terminat cîte o carte la 1 lună-maximum 2. Singura traducere la care am lucrat cinci luni și ceva în care nu am mai făcut altceva a fost Jurnale de George Orwell. Cei care lucrează acasă știu că lucrul cel mai dificil e lupta cu inerția. Îți impui un anume număr de pagini pe zi, te scoli tîrziu, apoi mai tragi de timp, pe urmă se întîmplă să te apuci după-masa ori chiar seara pe la 6 și să fii nevoit să tragi tare pînă pe la 12-1 noaptea. Nu am depășit niciodată un deadline, așa că au existat și momente mai tensionate, cînd lucram cîte 20-30 de pagini pe zi, pînă efectiv mă durea mîna și înțepeneam pe scaun.

În general, nu citesc înainte, deși uneori am regretat că nu am făcut-o. Îmi place să îmi rezerv o doză de surpriză, nu dau niciodată la final, oricît de curioasă aș fi. E un fel de a-ți educa voința și un fir invizibil care mă leagă de carte pînă la final.

Nu, nu pot lucra la mai multe traduceri în paralel, nici nu mi s-a întîmplat să mi se ceară, dar nu cred că aș putea.

Singurul lucru care mă indispune este să văd că numele traducătorului e uneori trecut la „detalii produs”.

Cărți și călătorii: Inevitabil, ca traducătoare, devii într-un fel și co-autoare a cărților traduse de tine. Citești recenzii ale acestora? Te interesează reacțiile cititorilor? Cu riscul de a suna ca reporterii știrilor de la ora 5, te întreb și eu: ce simți în acel moment? J

Vali Florescu: Sigur că da, ca orice om, mai citesc și eu, acum mult mai puțin decît înainte, pentru că nu am timp.

Mă interesează părerile oricui, chiar și ale celor cu care nu sînt de acord. Uneori mă minunez (de pildă, cuiva nu-i plăcuse „Să nu mă părăsești” de Ishiguro, lucru de neînțeles pentru mine). Mă bucur cînd cititorii își amintesc numele meu, dar la fel de mult îmi place cînd savurează cartea și scriu despre ea. Trebuie să recunosc, am fost destul de norocoasă, oamenii apreciază cărțile traduse mine, iar complimentul suprem pe care l-am primit, nu o dată, a fost că „zici că a fost scrisă în română.” Deci nu mă pot plînge.

Singurul lucru care mă indispune este să văd că numele traducătorului e uneori trecut la „detalii produs”. Prima dată când am văzut asta parcă mi-a dat cineva cu un ciocan în cap. Apoi, imediat, mi-a venit întrebarea: Vrei să mai traduci? Merită? A avut rost să stai ieri trei ore la o frază, ca să sune perfect? Apoi m-am calmat oarecum, gândindu-mă că e, probabil, vina web designerului, care nu a înțeles despre ce e vorba și că, totuși, pe carte scrie clar cine a tradus-o. Problema e că, întîmplîndu-se și în cazul altor colegi de breaslă, cad și eu, ca cititor, în păcatul de a nu le cunoaște numele chiar din prima clipă, de pe net. Oamenii dau azi copy și paste la informația despre o nouă carte, nu mai stau să te caute la detalii produs, undeva între numărul de pagini și ISBN. Nu zic că e musai să fii trecut pe copertă, alături de autor, cum e, de pildă, în Franța, dar parcă nici așa nu e OK. 

Cărți și călătorii: Ai vreo traducere preferată din toate cărțile la care ai lucrat până acum? Ți-au devenit dragi personajele „tale”?

Vali Florescu: Sigur că am. O iubesc pe shopaholica Becky Brandon (născută Bloomwood), pentru că mă distrează enorm. Tocmai au apărut în românește cele mai noi pățanii ale ei, la Hollywood – La cumpărături pentru vedete, iar vestea bună e că există și o urmare. Îmi place Eugene Henderson, eroul lui Saul Bellow, cel cu care am început să traduc. Îmi plac Arturo Bandini, protagonistul lui John Fante, Firmin, cel împătimit de lectură, îmi plac multe personaje secundare. Îmi place scriitura lui Kiran Desai – pare că scrie atît de ușor cum respiră.

Cele mai grele traduceri de pînă acum au fost „Jurnale” de George Orwell, prin varietatea de domenii abordate și „Scris pe trup” de Jeanette Winterson, prin provocările stilistice (un narator fără gen).

Cartea de care sînt cea mai mîndră rămîne însă „Să nu mă părăsești”, care este pentru mine o capodoperă.

Traducătorii începători să creadă în talentul lor, să iubească limba română și să fie gata să muncească muuult de tot!

Cărți și călătorii: Ce ai recomanda traducătorilor începători? Ce „secrete” din branșă le-ai împărtăși?

Vali Florescu: Să creadă în talentul lor, să iubească limba română și să fie gata să muncească muuult de tot, fără să se aștepte la premii și alte recompense. Neapărat, să aibă abonament la sală. Să fie foarte atenți cînd semnează contractele și, înainte de a colabora cu o editură, să se asigure că au găsit un partener serios. Să nu accepte orice condiții de colaborare, pe ideea „așa e la început”.

Dacă traducerea e bună, va ajunge cu siguranță la cititor și vor avea satisfacții de unde nici nu bănuiesc.

Cărți și călătorii: Când citești o carte pentru plăcerea ta personală, ai tendința să te întrebi cum o fi fost originalul sau să traduci în română în timp ce citești?

Vali Florescu: Nu, slavă Domnului, încă nu mi s-a întîmplat. Pățesc asta uneori cînd mă uit la un film, îmi vine să comentez scenariul sau să îmi închipui ce urmează.

Cărți și călătorii: Și ca să revenim la introducerea acestui interviu, dacă ai deveni personaj de roman, cum ți-ar plăcea să fie acesta?

Vali Florescu: Nu știu, aș fi și eu curioasă să îl citesc!

Cărți și călătorii: Mulțumesc și-ți urez cât mai multe cărți frumoase!

Vali Florescu: Mulțumesc și eu!

6 Comments

Filed under Interviuri

To chick lit or not to chick lit?

Vă propun astăzi un articol mai atipic, despre un gen literar pe care nu l-am abordat până acum din două motive: 1. am citit puține astfel de cărți și 2. nu cred că e un gen în care să zăbovești prea mult. Așadar, să vorbim despre chick-lit sau „lumina puilor”, vorba lui Radu Paraschivescu de aici (un articol excelent despre munca de traducere și gafe de traducere).

chicklitPentru cine nu e la curent, deși mă îndoiesc că există și astfel de persoane, chick lit înseamnă mot-a-mot „literatură pentru gagici”, adică o literatură uşurică, haioasă, având drept personaj principal o tânără zăpăcită, care intră în tot felul de încurcături romantice. O să ilustrez cu singura scriitoare de gen pe care o știu, mai ales că, în cazul ei, avem de-a face și cu un soi de dedublare.

chick-lit 2Sophie Kinsella a cunoscut succesul cu o serie de astfel de romane. Dacă sunteți fane (trebuie să mă adresez cititoarelor aici, nu-mi imaginez că sunt și cititori pasionați de așa ceva) ale genului chick-lit sau dacă doar sunteți stresate, obosite, incapabile să vă concentrați și vreți ceva foarte ușor, haios și musai romantic, atunci găsiți și în română câteva dintre titlurile semnate Sophie Kinsella, apărute la Editura Polirom și traduse de Vali Florescu (majoritatea), Mihaela Doagă sau Cristian Ionescu: Mă dau în vînt după cumpărături (2004), La cumpărături în rochie de mireasă (2005), Goana după cumpărături la New York (2005), Poți să ții un secret? (2006), La cumpărături cu sora mea (2006), Supermenajera (2007), La cumpărături cu bebe (2008), Iți amintești de mine? (2008), Fata fantomă (2009), La cumpărături cu Minnie (2010), Am numărul tău (2012), Noaptea nunții (2013). O listă completă aici. Sunt lecturi rapide, nesolicitante și potrivite pentru o după-amiază ploioasă de duminică sau după o zi grea de muncă.

Alte autoare de chick lit nu știu, însă – de dragul comparației – o să vă spun un lucru mai puțin cunoscut: Sophie Kinsella este doar un pseudonim. Numele real al autoarei este Madeleine Whickham și, înainte de a deveni celebră, a scris câteva romane mai serioase și cu un substrat mai profund. Se pare că acestea nu au fost la fel de bine primite de public, dar nu e de mirare, pentru că m-aș aștepta să aibă un public diferit sau, cel puțin, cu așteptări diferite. Dacă vreți să încercați și o altă față a autoarei, eu pot să vă spun câteva cuvinte despre The Tennis Party şi Sleeping Arrangements.

În The Tennis Party, acţiunea se petrece într-un week-end la reşedinţa unei familii de proaspăt îmbogăţiţi, unde sunt invitaţi prieteni şi clienţi cu statut diferit. Pretextul îl reprezintă un turneu de tenis, în care personajele văd o ocazie de a-și rezolva diverse nevoi sau dorințe. Lucrurile iau o turnură destul de previzibilă, evoluţia personajelor odată cu desfăşurarea acţiunii scoate la iveală şi bunele, şi relele din ei şi duce, în final, dacă nu la o rezolvare, măcar la o conştientizare a problemelor cu care se confruntă. În Sleeping Arrangements, două familii ajung să împartă o casă de vacanță, în urma unei confuzii, situație ce scoate la iveală secrete din trecut și stări conflictuale.

Stilurile sunt complet diferite: pe de o parte, Kinsella vine cu povești romanțioase, încurcături fericite, o doză destul de mare de superficialitate și alte ingrediente ale romanelor chick-lit de succes, iar pe de alta, Whickham propune o analiză a vieții de familie, o satiră la adresa straturilor societății, o evoluție morală a personajelor etc. (poate sună plicticos, dar nu e :)). Nu cred că cele două titluri au fost traduse în română, dar se găsesc în engleză (de comandat, cel puțin).

Iată ce spune Whickham într-un interviu marca Goodreads, pe care îl puteți citi în întregime aici:

…there are darker themes and characters in my Madeleine Wickham books. Under the persona of Sophie Kinsella, I feel as though I am writing „sunnier” books. They are essentially comedies, so will never become too dark. As Madeleine Wickham, I can plumb the depths of human behavior a little more and expose the ugly ways that people sometimes act. This way I think you can achieve a high level of drama and suspense—you have no idea what a character will do next or what they are capable of.

women vs chickRevenind la titlul și subiectul postării, eu n-aș recomanda nimănui să citească numai chick-lit, dar nici să nu citească deloc. Să mă explic:

Într-o primă fază, în adolescență, de exemplu, nu avem încă un gust format, citim cam fără discernământ, ce ne impune programa școlară, ce ne pică în mână, ce ne recomandă prietenii/colegii/vecinii, ce ne atrage în momentul ăla al vieții noastre (și cele mai mari drame sentimentale atunci se întâmplă :p). Dacă ești adolescentă, mi s-ar părea periculos să citești numai siropoșenii, pentru că în mod clar îți distorsionează viziunea despre viață și așteptările tale nu vor mai fi realiste. În schimb, dacă nu prea te-au atras cărțile până acum și ai stat mai mult pe Facebook, există șansa să-ți placă o carte de genul ăsta și să mai cauți una, și încă una și să descoperi că-ți place să citești. Atunci cred că un prim pas e făcut și, de aici, pe măsură ce crești și vrei să-ți lărgești orizontul, poți să faci tranziția și spre altfel de cărți, care să nu aibă numai rol de divertisment, ci să te și învețe ceva.

Apoi, dacă ești deja femeie trecută prin viață, ai un job stresant, copii care te secătuiesc de energie, de relații nu mai zic nimic… și numai de citit nu-ți mai arde când pici seara lată, poate că o carte ca asta ar fi exact ce-ți trebuie ca să te relaxezi, să-ți aduci aminte sau să descoperi că-ți place să citești și de aici… posibilitățile sunt infinite.

Și, în fine, să nu fim snobi și să nu pretindem că citim numai tratate de filozofie și cărți grele, profunde, emblematice pentru o cultură sau alta (ca să nu mai zic de cultura noastră generală)! Eu sunt pentru o listă de lecturi cât mai diversificată și recunosc că simt nevoia să alternez genuri, scriitori, perioade, ca să nu mă plictisesc. Așa că după o carte solicitantă, musai caut una mai ușurică sau mai distractivă. Nu am răbdare (sau timp) să citesc chick-lit, așa că rezolv cu o comedie romantică, fiindcă e mai rapid, dar așa am ajuns să citesc Kinsella. 🙂 Revenind, doar având termeni de comparație putem să ne formăm un gust și un simț critic.

Poate unii dintre voi nu veți fi de acord cu mine și veți respinge din start genul ăsta; poate alții (altele) îmi veți spune că chick lit e viața voastră. Chiar, cum e? Îl blamați? Îl acceptați? Îl adorați? 🙂

4 Comments

Filed under Lecturi