Tag Archives: Humanitas

Nautilus, de Ioana Bâldea Constantinescu

Nautilus, de Ioana Bâldea Constantinescu, Editura Humanitas, 2017

De trei zile, de când am terminat de citit Nautilus, de Ioana Bâldea Constantinescu, tot încerc să formulez niște impresii, să scriu măcar câteva rânduri ca să-mi fixez imaginile întipărite în memorie, dar nu-mi găsesc cuvintele. A fost o lectură așa de surprinzătoare și de impresionantă, încât încă mă minunez și mă întreb cum de e posibil ca cineva să știe atâtea lucruri interesante și să scrie atât de bine.

Titlul mă ducea cu gândul mai degrabă la submarine și aventuri pe mare, nicidecum la o structură așa de complexă, care pendulează între trecut și prezent, trecând prin mai multe povești, legate între ele de teme comune. Astfel, pe de o parte, avem de-a face cu o poveste medievală de dragoste, dintre vraciul evreu Yaakov și soția sa, Miriam, care se revelează treptat și ascunde misterul dispariției acesteia din urmă. Yaakov o îngrijește, printre alții, pe regina Blanche de Navarre, pasionată de obiecte frumoase, rare, de decorațiuni și artă, și care, prin fascinația pe care o exercită asupra unui doctorand din zilele noastre, Marc, asigură legătura cu prezentul. Marc, pasionat la rândul lui de istoria medievală, de cabinetele de curiozități și cochiliile de melci, își scrie lucrarea în Paris, unde o cunoaște pe Luna. Deși Luna devine iubita lui Marc, ea este prea legată de sora ei, Arabella, și de fiul autist al acesteia, Octavian. Povestea lor de viață este la fel de emoționantă, iar rândurile dedicate trăirilor și comportamentului copilului autist mi s-au părut nu numai fascinante, ci și foarte realiste.

Cercurile sunt laitmotivul romanului Nautilus. Ele apar și în cochiliile colecționate de Blanche, și în scoicile folosite de Yaakov pentru leacurile lui, și în desenele obsesive ale lui Octavian, și în pasiunea lui Marc, și în felul în care totul se învârte în cerc, în aceeași rutină dureroasă din care nu e scăpare, pentru că Yaakov nu se poate desprinde de Miriam, Arabella nu poate renunța la Octavian, iar Luna nu poate renunța la cei doi și la trecutul ei, nici măcar pentru Marc. Fiecare trăiește în lumea lui, ciudat și singuratic ca un inorog întemnițat, dornic de altceva, dar neputincios.

Parisul, un alt liant, se transformă sub ochii noștri, fiind ba plin de miresmele leacurilor magice ale lui Yaakov, ba vibrând de vocea sopranei vecine cu Marc sau de muzica rock rusească, ba obiect al plimbărilor celor doi îndrăgostiți, ba loc de reîntâlnire dintre Arabella și tatăl de mult dispărut al copilului ei bolnav, ba, prin subteranul metroului, locul în care Marc își va găsi moartea într-un stupid accident și locul în care inspectorul de poliție își va desfășura ancheta, forțând personajele să-și amintească, să sondeze în interiorul lor, să povestească și să se povestească.

Ioana Bâldea Constantinescu a îmbinat armonios informațiile dobândite prin documentare și în virtutea activității ei de jurnalist cu propria imaginație, în pagini inteligent construite. A reușit să dea atenție detaliilor din lumi așa de diferite și totuși să creeze o poveste închegată, să ne plimbe permanent între trecut și prezent, arătându-ne puncte comune și contraste, să spargă povestea în numeroase fragmente, pe care apoi să le aducă împreună, dezvăluindu-ne misterele și uimindu-ne în permanență.

Nautilus mi s-a părut un roman excepțional și nu numai că simt nevoia să-l recitesc, dar mă și bucur că autoarea lui este româncă și că pot să-l recomand fără rezerve oricui se declară reticent în privința literaturii române contemporane. Bineînțeles că abia aștept să citesc și romanul de debut al autoarei, Dincolo de portocali, și orice cărți care îi vor purta semnătura de acum încolo.

 

Leave a Comment

Filed under Lecturi, Recenzii

Inocenții, de Ioana Pârvulescu

Inocenții, de Ioana Pârvulescu, Editura Humanitas, 2017

O minunăție de carte, care te cucerește de la primele rânduri și te ține cu zâmbetul în colțul gurii și cu nodul în gât pe parcursul celor aproape 350 de pagini. Nostalgie, bucurie, tristețe, curiozitate, jocuri, povești, întâmplări, lecții, amintiri din copilărie și conexiuni de mai târziu, bunici, părinți, unchi, mătuși, frați, verișori și, mai presus de toate, casa în care au locuit cu toții, toate se amestecă și țes un tablou plin de candoare, de bonomie și de farmec, în cea mai frumoasă carte despre copilărie și viața de altădată pe care am citit-o în ultima vreme sau poate în toate vremurile.

Povestea este spusă de Ana, mezina familiei, ajunsă acum la maturitate, și prin ochii ei vedem lucrurile și ca atunci, în copilăria petrecută în casa de pe Strada Maiakovski, fostă și viitoare Sf. Ioan, din Brașov, în plină perioadă comunistă, dar și ca acum, cu înțelegerea și înțelepciunea date de înaintarea în vârstă. Casa cu toate ungherele ei, străzile dimprejur, copacul cel înalt în jurul căruia cei patru copii se adunau să-și împărtășească secrete, să facă planuri și să inventeze jocuri și povești, hotelul ARO vechi și muntele, fie că este vorba despre Tâmpa, fie despre traseele în Postăvaru sau în Caraiman, sunt tot atâtea crâmpeie de fericire, într-o lume și un timp marcate totuși de lipsuri materiale, de restricțiile regimului comunist și de supărările inerente oricărei familii.

Istoria familiei se împletește cu jocurile copiilor, orice poveste sau întâmplare este prilej de educație, la care contribuie din plin nu numai întrebările iscoditoare ale părinților, unchilor, mătușilor sau bunicilor, ci și uriașa bibliotecă de unde copiii își iau și fac schimb de povești în lunile lungi de iarnă. Discuțiile codate ale adulților (și faimoasa înjurătură „Porcu’ de Ninel!”) trădează o realitate pe care copiii nu o înțeleg încă, iar verișorii, deși formează un grup compact, sunt bine individualizați: Dina cu iubirile ei trecătoare și o înțelegere mai profundă a lucrurilor, Doru cu firea lui tăcută, dar atentă, Matei cu ideile trăznite și Ana care se străduiește să se țină după ei și să nu fie mai prejos. Prin ochii ei, fiecare rudă capătă proporții epice, fiecare expresie este interpretată literal, nu metaforic, și fiecare joc, secret sau apropo este înțeles cu întârziere.

Câteva citate dintre cele pe care mi le-am notat, ca să vă faceți o idee despre cât de frumos știe să scrie Ioana Pârvulescu:

Eu cred că fiecare om trebuie să aibă un secret al lui, ca să fie cu adevărat frumos. Şi mai cred că fiecare carte trebuie să aibă o viaţă secretă a ei ca să fie cu adevărat bună. Secretele astea nu-i bine să fie dezvăluite decât oamenilor încăpători pe dinăuntru. Când îţi pierzi un secret sau îl află cine nu trebuie e ca şi cum te-ai împuţina, ca şi cum ai scădea în înălţime în loc să creşti. Dar dacă-l spui unui om cu suflet mare, asta te întăreşte. Secretele cărţilor dăinuie ani de zile. Cărţile care au un secret pot fi citite şi după o sută de ani, şi după o mie de ani. De obicei scriitorul le-a scris pentru că a avut o mare durere tainică sau ca să înveselească pe cineva trist sau ca să uite că el însuşi e foarte bolnav sau ca să câştige dragostea cuiva care nu-l băga în seamă sau ca să pună un strop de aventură în viaţa lui monotonă. Dar asta nu trebuie să se vadă în carte, cartea se preface că nu ştie secretul scriitorului. Şi scriitorul se preface faţă de carte că nu-i cere să-şi dezvăluie ascunzişurile, o lasă chiar să-l mintă. Dar secretul adevărat există totuşi şi îl leagă pe scriitor de carte, şi-apoi leagă cartea de cititori.

*

Acest „tocmai atunci” apărea mereu pomenit la evenimentele petrecute în oraşul Stalin. Am înţeles mai târziu de ce: viaţa personală îşi permite, în anumite momente, să se lupte şi chiar să învingă istoria, s-o ia în râs şi-n răspăr. Uneori trăieşti câteva scurte momente de rai, în mijlocul iadului. Îmi plăcea deosebit de mult când mama sau tata ne povesteau despre lucruri din lumea de dinaintea naşterii noastre. Era aproape la fel ca atunci când citeam.

*

Era plin şi de alte flori cărora nu le ştiam numele şi de fluturi coada-rândunicii, care parcă aplaudau cu aripile trecerea noastră. Am observat că pe partea exterioară a aripilor culorile erau mai şterse, abia îi puteai distinge de ierburile din jur, dar pe interior, când se întindeau pentru câteva clipe pe flori, erau o splendoare, iar desenul de pe aripi căpăta ochi şi sens. Mi-am dat seama mai târziu că şi la unii oameni e la fel: în exterior par şterşi, adaptaţi la mediu, dar când îşi etalează interiorul, şi asta se întâmplă de-obicei când se îndrăgostesc, sunt cu totul alţii, frumos desenaţi şi coloraţi, devin deodată plini de miez şi de ochi. Mai târziu am aflat că dragostea e oarbă. Eu cred exact contrariul, că dragostea are ochii cei mai buni.

*

Îmi plăcea ideea cu mormintele. Ca toate noutăţile, avea ceva misterios şi teribil. Nu ştiam încă ce înseamnă să-ţi pese de un mormânt, pentru că o bucată de pământ ţi-a înghiţit un om.

*

Mama căuta să ne scoată din cap superstiţiile cu care veneam, ciorchine, de la copiii de pe stradă, de la Cici, Ică, Livi, Radu, Mari şi toţi ceilalţi. Odată, când mai crescusem un pic, i-am spus că am aflat că iadul e plin de pucioasă. Atâta i-a trebuit mamei: „Pucioasă înseamnă sulf! E o substanţă solidă, gălbuie şi are un miros urât. Dar e foarte folositoare, există în flinte şi în natură, la noi sunt izvoare sulfuroase la Pucioasa, unde se duce lumea să-şi trateze reumatismul, de exemplu. Şi când o să-l citeşti pe Homer, o să dai de sulf şi-n Iliada, chiar ca semn al lui Zeus, de altminteri e folosit ca leac încă din Antichitate. Dacă iadul ar exista, şi în el ar fi pucioasă, s-ar duce lumea la băi, acolo, să-şi vindece tot felul de boli şi ar scăpa de dureri! Iadul ar deveni staţiune balneară”. Dacă dădeam de mucegai, care pe alte mame le făcea să-şi iasă din fire, mama spunea: nu-i nimic, obţii din el penicilină, şi brânza cu mucegai e cea mai bună. Mereu lega viaţa de chimie într-un mod uimitor.

*

La un an după ce s-au căsătorit, mama şi tata au plecat într-o excursie în doi, în Bucegi, că altele, mai îndepărtate, nu-şi permiteau sau nu li se permiteau. Amândoi ştiau munţii şi regulile lor limpezi şi severe, pe care ni le-au transmis şi nouă: să-i iei totdeauna în serios, să-i respecţi, să nu te porţi ca un descreierat, să nu urli, să nu tai copaci, să nu smulgi flori cu rădăcină, ca să le regăseşti în acelaşi loc, să-ţi dozezi efortul şi mâncarea din rucsac, şi, mai ales, să fii prudent până la ultimul pas, până în ultimul ceas. Să-ţi calculezi timpul în aşa fel încât să ai loc şi pentru întârzieri neprevăzute.

Mi-a mai plăcut mult și finalul, dar nu îl preiau aici din motive evidente, vă las să-l descoperiți singuri. Și vă asigur că naturalețea, farmecul și dragostea cu care Ioana Pârvulescu povestește despre toate personajele, locurile și întâmplările de atunci te fac, indiferent dacă ai trăit sau nu în Brașov, în anii ’60 sau mai târziu, să nu mai vrei să lași cartea din mână, nici să se termine prea curând. Eu îi sunt recunoscătoare că a scris-o și o așez cu drag printre cărțile mele preferate din toate timpurile.

4 Comments

Filed under Recenzii

Efectele secundare ale vieții, de Vlad Zografi

Efectele secundare ale vieții, de Vlad Zografi, Editura Humanitas, 2016

Am citit cartea asta acum vreo două luni, cred, dar ocupată cum am fost, m-am luat cu altele și n-am mai scris nimic despre ea. Am găsit acum câteva citate și m-am gândit să le copiez aici, să fie mai la îndemână, și cu ocazia asta să notez și două-trei impresii.

Pe scurt, romanul este unul polifonic, adică vocile a cinci personaje alternează și formează imaginea de ansamblu: Nadia, o jurnalistă de succes, dură cu sine și cu alții, Teo, prietena ei, o femeie dezamăgită în dragoste, care se ascunde în spatele machiajului și jonglează cu doi bărbați pe care nu-i iubește, în timp ce este obligată să aibă grijă de un frate autist, Robi, fratele autist al Nadiei, o voce aparte care atrage instantaneu simpatia cititorilor, Andrei, „Psihedelicul”, un psihiatru amorezat fără speranță de Nadia, admirator al lui Colombo și detectiv de ocazie, și Papadopol, om de știință, al cărui discurs se intercalează pe tot parcursul cărții.

Temele abordate sunt diverse și foarte actuale, de la politică și evenimente recente care au stârnit furia publică și ieșiri în stradă, cum ar fi incendiul de la Colectiv, la emigrare, viața corporatistă, viața virtuală, muzică, boală, moarte, suferință, dragoste, fericire. Personajele sunt bine individualizate, deși m-am întrebat pe parcursul romanului „cine știe care este monologul interior al unui autist?” sau „totuși, cine vorbește așa în ziua de azi?” atunci când discursul lui Teo, mi se pare, amesteca limbajul relaxat, fără inhibiții, cu unul ușor desuet. Nu pot să zic că m-am atașat de vreunul dintre personaje, doar m-am identificat puțin cu obsesia Nadiei pentru corectitudinea gramaticală, dar până și mie mi s-a părut exagerată. :)) Poveștile lor individuale sunt însă interesant de urmărit, mai ales că toate sunt profund raționale și analitice, iar finalul, atenție, este unul deschis. Personal, am avut senzația că totul a rămas suspendat, ba chiar mai rău ca înainte, și lipsa asta de rezolvare mi-a creat o stare de disconfort, de frustrare. Altora le-a plăcut că și-au putut imagina propriul deznodământ.

Oricum, la capitolul scriitori români contemporani mai am mult de citit și descoperit, dar îmi pare bine că celor care mi-au plăcut în ultima vreme li se adaugă și Vlad Zografi. Lista rămâne deschisă.

N-am mai avut nevoie de catifea atunci când am început să pictez. Mi-au cumpărat acuarele şi pensule, hârtie aveam la discreţie. Pictam ce auzeam. Le-am spus asta, nu m-au crezut. Erau sunete care mă făceau să văd culori, mi se întâmplă şi azi. Destul de rar. O uşă care se deschide e galben spre ocru, o farfurie care se aşază pe masă e verde-deschis, clămpănitul la tastatura calculatorului e portocaliu, apa care izbeşte faianţa chiuvetei e alb, ţipătul copiilor din curtea şcolii e roşu-deschis, vocea lui Teo e mov.
==========
La ziar, agitaţie, un ţârâit mecanic suprapus pe ecoul gongului. Nu m-am certat cu nimeni, îmi lipsea energia, am fost tolerantă cu imbecilii mei. Am renunţat şi să le corectez greşelile – toate „ca şi“-urile lor de hiper-căcat, toate „atenţionările“ şi „concluzionările“ şi „locaţiile“ şi „pe justiţie“ – ba, pe mă-ta! Semi-analfabeţi. Dă-i dracului! Am lucrat automat, am scris câteva rânduri, am trimis două e-mailuri şi am şters-o.
==========
De fiecare dată când iau metroul observ că lumea citeşte cărţi, cărţi groase sau e-book-uri, cu un aer preocupat. Mă întreb dacă oamenii ăştia sunt într-adevăr mai cultivaţi decât cei de prin autobuze şi tramvaie, sau e doar efectul absenţei oricărui peisaj dincolo de fereastră – iar atunci cultura, vreau să zic Cultura, care mă hipnotiza în adolescenţă şi pe care o divinizam, n-a fost inventată decât pentru cârtiţe.
==========
N-a insistat, aşa că acum suntem ceea ce s-ar putea numi prieteni. De fapt, la Crocodil toţi suntem prieteni, participând şi noi la devalorizarea generală a cuvântului.
==========
Şi angoasa, şi speranţa sunt profund integrate în acele scenarii coerente pomenite mai devreme, la care s-a ajuns prin şlefuirea permanentă a sistemului nervos obligat să răspundă provocărilor. Organismul care nu s-ar fi temut pentru propria-i existenţă ar fi fost rapid eliminat, şi n-ar fi avut urmaşi care să perpetueze genele indolenţei. Organismul incapabil să spere n-ar fi perseverat, şi nici el n-ar fi avut urmaşi. Cele mai înalte sentimente umane, dragostea, altruismul, compasiunea, recunoştinţa, smerenia, devotamentul, îşi au cu toate originea umilă în egoismul mecanic al individului programat genetic să-şi perpetueze o zestre de care nu e conştient. Ele nu sunt un scop în sine, nimic din universul acesta mare n-a dorit şi n-a urmărit apariţia lor. Ele sunt doar rezultatul jocului pe care selecţia naturală a început să-l controleze odată cu autoreproducerea primei molecule. Toate sentimentele sunt efecte secundare ale vieţii. Sufletul e un efect secundar, un parazit util apărut pe drumul evoluţiei, la fel ca pasărea aceea care ciuguleşte insectele de pe spinarea bătucită a hipopotamului. Îmi cer scuze că mă văd nevoit să spulber atâtea speranţe şi atâtea angoase care au însoţit mereu cu credinţă omenirea.
==========
Ciugulea din cozonac ca o găină uriaşă. Sunt condamnată deci să mă specializez în arta înmormântării, fiindcă aşteaptă la rând şi mama Nadiei. Gândul că voi urma destinul Filimonei m-a electrocutat. Am să devin şi eu o găină uriaşă, un tanc binevoitor, am să merg în fiecare săptămână la cimitir şi am să-i plictisesc pe crocodili cu poveştile morţilor mei. Mi s-a făcut dor de motocicliştii cu care băteam pe vremuri drumurile. Divinitatea n-are pic de talent literar!
==========
Seara a venit Nadia. Era prima ei vizită după internarea lui Robi, amândouă fuseserăm ocupate cu ceea ce prin abuz de limbaj numim viaţă.

4 Comments

Filed under Recenzii