Tag Archives: Humanitas

Hag-Seed, de Margaret Atwood

Hag-Seed, de Margaret Atwood, Hogarth Press, 2016

Aceasta este a treia carte citită de mine din cele 6 apărute în programul Hogarth Shakespeare (primele au fost Vinegar Girl / Scorpia, de Ann Tyler, după Îmblânzirea scorpiei,  și The Gap of Time / O paranteză în timp, de Jeanette Winterson, după Poveste de iarnă) și recunosc că mi-a plăcut cel mai mult. Am observat că nu sunt singura, Margaret Atwood fiind preferata mai multor cititori ai acestei serii de opere ale lui Shakespeare reinterpretate în cheie modernă.

Hag-Seed este versiunea din zilele noastre a piesei The Tempest / Furtuna, pe care Atwood o recreează pe mai multe niveluri:
– o dată, prin povestea principală sau, mai bine zis, cadrul romanului: Felix Phillips, regizor de teatru, este înlăturat de asociatul lui, Tony, cu ajutorul unui politician, Sal, și se auto-exilează într-un orășel, unde își coace ani la rând răzbunarea, la fel ca Prospero;
– a doua oară, prin punerea în scenă a piesei lui Shakespeare în închisoare, cu deținuți ca actori, regizați de Felix sub pseudonim, Mr. Duke (aluzie la Ducele de Milano, la fel cum toate numele, sunt de fapt, aluzii la numele inițiale ale personajelor lui Shakespeare);
– a treia oară, prin înscenarea din spatele spectacolului din închisoare, menită să-i pedepsească pe cei care l-au îndepărtat.

Atwood scrie foarte bine, ca de obicei, cu extrem de mare atenție la detalii, fără grabă, construindu-și încet planurile și asigurându-se că toate personajele, acțiunile, intențiile, gândurile și sentimentele sunt clar evidențiate. În pofida faptului că este, de fapt, o rescriere, o reinterpretare, mi s-a părut o operă originală, inteligentă și complexă, pentru că: trece prin mai multe registre (limbajul ales, îngrijit, intelectual al lui Felix/Duke, față de limbajul brut, needucat, al deținuților); folosește text și metatext, explicând personajele și motivațiile lor, acțiunea și posibilele urmări, astfel încât romanul acesta ar putea fi cu ușurință folosit ca material ajutător de studiu la cursurile de literatură sau de teatru; rescrie textul inițial sub formă de bucăți de rap, pentru a-l aduce în prezent și a-l face accesibil și apropiat și deținuților, cărora le aparține inițiativa în roman, dar și cititorilor reali ai cărții; improvizează recuzită și decoruri și, mai ales, jonglează cu cele trei planuri.

Ar trebui totuși să fac mențiunea că eu, ca absolventă de Litere și interesată și de teorie, am apreciat metatextul, dar este posibil ca pasionații de literatură „convențională” să găsească partea aceasta plictisitoare sau nelalocul ei într-un roman. Eu cred că este interesantă și, așa cum am spus, ca material didactic, dar și pentru că îi ajută și pe cititorii care nu sunt familiarizați cu piesa lui Shakespeare sau au uitat detaliile să-și aducă aminte personajele și acțiunea. În plus, în economia romanului, este plauzibilă pentru că, prin intermediul acestor analize, Felix/Duke îi ajută pe deținuții-actori să înțeleagă, să-și însușească și să joace personajele.

Un lucru pe care l-am apreciat în toate romanele din serie, citite până acum, a fost corespondența dintre povestea lui Shakespeare și povestea modernă, plecând de la numele personajelor și relațiile dintre ele, până la acțiune, sentimente și urmări, cu elementele moderne adăugate pentru a aduce totul în zilele noastre (ca să dau doar câte un exemplu, jocurile video din O paranteză în timp sau șoarecii de laborator și motivația ecologistă din Scorpia). Ei bine, Atwood duce lucrurile și mai departe în Hag-Seed, făcând aluzii amuzante la diferențele acestea culturale și de mentalitate, remarcând, de pildă, că încălzirea globală nu era o preocupare pe vremea lui Shakespeare.

Și ca să zic două vorbe și despre titlul romanului, Hag-Seed este un apelativ jignitor al lui Caliban care, literal, înseamnă sămânță de scorpie, adică o aluzie la faptul că acesta este progenitura unei vrăjitoare. În roman, Felix vine cu ideea (care mi-a plăcut mult și pentru care Atwood a declarat că a folosit Shakespeare Insults Generator) ca deținuții să nu folosească decât înjurături luate din piesă. Prin urmare, într-un context modern, cu pușcăriași de toate națiile și cu tot felul de trecuturi dubioase, discuțiile sunt presărate cu înjurături în limba lui Shakespeare, Hag-Seed fiind cea mai frecventă dintre ele. Asta și pentru că actorii din roman se identifică cel mai mult cu Caliban, monstrul, cel respins de lumea civilizată, cu porniri sălbatice, dar și cu înclinații artistice, ocărât de toată lumea și tânjind după libertate.

O să închei cu o observație și despre Miranda, pentru că nu am zis nimic despre ea. Fiica lui Prospero în piesa lui Shakespeare, crescută pe insulă, aflată constant sub amenințarea lui Caliban și obiect al protecției tatălui său, aceasta își găsește un dublu corespondent în povestea modernă a lui Atwood: pe de o parte, fiica decedată de mică a lui Felix, care îl însoțește permanent în gânduri, aproape ca o fantomă, și pe cealaltă parte, o actriță cam paradoxală, o feministă care înjură, dar și face prăjituri și împletește la andrele, o femeie puternică fizic, care ar putea bate un bărbat, dar care este suficient de sexi și sensibilă și primește propuneri romantice de la mai mulți bărbați în roman.

Da, pe măsură ce mă gândesc la cartea asta și scriu despre ea, îmi dau seama că mi-a plăcut foarte mult, cel mai mult, și că inteligența din spatele construcției și talentul incontestabil de scriitoare al lui Atwood fac din Hag-Seed o lectură de neratat pentru amatorii de literatură / metaliteratură bună. Dacă v-am convins, stați cu ochii pe aparițiile noi editoriale, pentru că romanul urmează să fie publicat și în limba română. Aici găsiți mai multe detalii despre ce a fost deja tradus la Humanits Fiction și ce mai urmează din programul Hogarth Shakespeare. Sper că v-am convins să le încercați!

 

5 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

Nautilus, de Ioana Bâldea Constantinescu

Nautilus, de Ioana Bâldea Constantinescu, Editura Humanitas, 2017

De trei zile, de când am terminat de citit Nautilus, de Ioana Bâldea Constantinescu, tot încerc să formulez niște impresii, să scriu măcar câteva rânduri ca să-mi fixez imaginile întipărite în memorie, dar nu-mi găsesc cuvintele. A fost o lectură așa de surprinzătoare și de impresionantă, încât încă mă minunez și mă întreb cum de e posibil ca cineva să știe atâtea lucruri interesante și să scrie atât de bine.

Titlul mă ducea cu gândul mai degrabă la submarine și aventuri pe mare, nicidecum la o structură așa de complexă, care pendulează între trecut și prezent, trecând prin mai multe povești, legate între ele de teme comune. Astfel, pe de o parte, avem de-a face cu o poveste medievală de dragoste, dintre vraciul evreu Yaakov și soția sa, Miriam, care se revelează treptat și ascunde misterul dispariției acesteia din urmă. Yaakov o îngrijește, printre alții, pe regina Blanche de Navarre, pasionată de obiecte frumoase, rare, de decorațiuni și artă, și care, prin fascinația pe care o exercită asupra unui doctorand din zilele noastre, Marc, asigură legătura cu prezentul. Marc, pasionat la rândul lui de istoria medievală, de cabinetele de curiozități și cochiliile de melci, își scrie lucrarea în Paris, unde o cunoaște pe Luna. Deși Luna devine iubita lui Marc, ea este prea legată de sora ei, Arabella, și de fiul autist al acesteia, Octavian. Povestea lor de viață este la fel de emoționantă, iar rândurile dedicate trăirilor și comportamentului copilului autist mi s-au părut nu numai fascinante, ci și foarte realiste.

Cercurile sunt laitmotivul romanului Nautilus. Ele apar și în cochiliile colecționate de Blanche, și în scoicile folosite de Yaakov pentru leacurile lui, și în desenele obsesive ale lui Octavian, și în pasiunea lui Marc, și în felul în care totul se învârte în cerc, în aceeași rutină dureroasă din care nu e scăpare, pentru că Yaakov nu se poate desprinde de Miriam, Arabella nu poate renunța la Octavian, iar Luna nu poate renunța la cei doi și la trecutul ei, nici măcar pentru Marc. Fiecare trăiește în lumea lui, ciudat și singuratic ca un inorog întemnițat, dornic de altceva, dar neputincios.

Parisul, un alt liant, se transformă sub ochii noștri, fiind ba plin de miresmele leacurilor magice ale lui Yaakov, ba vibrând de vocea sopranei vecine cu Marc sau de muzica rock rusească, ba obiect al plimbărilor celor doi îndrăgostiți, ba loc de reîntâlnire dintre Arabella și tatăl de mult dispărut al copilului ei bolnav, ba, prin subteranul metroului, locul în care Marc își va găsi moartea într-un stupid accident și locul în care inspectorul de poliție își va desfășura ancheta, forțând personajele să-și amintească, să sondeze în interiorul lor, să povestească și să se povestească.

Ioana Bâldea Constantinescu a îmbinat armonios informațiile dobândite prin documentare și în virtutea activității ei de jurnalist cu propria imaginație, în pagini inteligent construite. A reușit să dea atenție detaliilor din lumi așa de diferite și totuși să creeze o poveste închegată, să ne plimbe permanent între trecut și prezent, arătându-ne puncte comune și contraste, să spargă povestea în numeroase fragmente, pe care apoi să le aducă împreună, dezvăluindu-ne misterele și uimindu-ne în permanență.

Nautilus mi s-a părut un roman excepțional și nu numai că simt nevoia să-l recitesc, dar mă și bucur că autoarea lui este româncă și că pot să-l recomand fără rezerve oricui se declară reticent în privința literaturii române contemporane. Bineînțeles că abia aștept să citesc și romanul de debut al autoarei, Dincolo de portocali, și orice cărți care îi vor purta semnătura de acum încolo.

 

Leave a Comment

Filed under Lecturi, Recenzii

Inocenții, de Ioana Pârvulescu

Inocenții, de Ioana Pârvulescu, Editura Humanitas, 2017

O minunăție de carte, care te cucerește de la primele rânduri și te ține cu zâmbetul în colțul gurii și cu nodul în gât pe parcursul celor aproape 350 de pagini. Nostalgie, bucurie, tristețe, curiozitate, jocuri, povești, întâmplări, lecții, amintiri din copilărie și conexiuni de mai târziu, bunici, părinți, unchi, mătuși, frați, verișori și, mai presus de toate, casa în care au locuit cu toții, toate se amestecă și țes un tablou plin de candoare, de bonomie și de farmec, în cea mai frumoasă carte despre copilărie și viața de altădată pe care am citit-o în ultima vreme sau poate în toate vremurile.

Povestea este spusă de Ana, mezina familiei, ajunsă acum la maturitate, și prin ochii ei vedem lucrurile și ca atunci, în copilăria petrecută în casa de pe Strada Maiakovski, fostă și viitoare Sf. Ioan, din Brașov, în plină perioadă comunistă, dar și ca acum, cu înțelegerea și înțelepciunea date de înaintarea în vârstă. Casa cu toate ungherele ei, străzile dimprejur, copacul cel înalt în jurul căruia cei patru copii se adunau să-și împărtășească secrete, să facă planuri și să inventeze jocuri și povești, hotelul ARO vechi și muntele, fie că este vorba despre Tâmpa, fie despre traseele în Postăvaru sau în Caraiman, sunt tot atâtea crâmpeie de fericire, într-o lume și un timp marcate totuși de lipsuri materiale, de restricțiile regimului comunist și de supărările inerente oricărei familii.

Istoria familiei se împletește cu jocurile copiilor, orice poveste sau întâmplare este prilej de educație, la care contribuie din plin nu numai întrebările iscoditoare ale părinților, unchilor, mătușilor sau bunicilor, ci și uriașa bibliotecă de unde copiii își iau și fac schimb de povești în lunile lungi de iarnă. Discuțiile codate ale adulților (și faimoasa înjurătură „Porcu’ de Ninel!”) trădează o realitate pe care copiii nu o înțeleg încă, iar verișorii, deși formează un grup compact, sunt bine individualizați: Dina cu iubirile ei trecătoare și o înțelegere mai profundă a lucrurilor, Doru cu firea lui tăcută, dar atentă, Matei cu ideile trăznite și Ana care se străduiește să se țină după ei și să nu fie mai prejos. Prin ochii ei, fiecare rudă capătă proporții epice, fiecare expresie este interpretată literal, nu metaforic, și fiecare joc, secret sau apropo este înțeles cu întârziere.

Câteva citate dintre cele pe care mi le-am notat, ca să vă faceți o idee despre cât de frumos știe să scrie Ioana Pârvulescu:

Eu cred că fiecare om trebuie să aibă un secret al lui, ca să fie cu adevărat frumos. Şi mai cred că fiecare carte trebuie să aibă o viaţă secretă a ei ca să fie cu adevărat bună. Secretele astea nu-i bine să fie dezvăluite decât oamenilor încăpători pe dinăuntru. Când îţi pierzi un secret sau îl află cine nu trebuie e ca şi cum te-ai împuţina, ca şi cum ai scădea în înălţime în loc să creşti. Dar dacă-l spui unui om cu suflet mare, asta te întăreşte. Secretele cărţilor dăinuie ani de zile. Cărţile care au un secret pot fi citite şi după o sută de ani, şi după o mie de ani. De obicei scriitorul le-a scris pentru că a avut o mare durere tainică sau ca să înveselească pe cineva trist sau ca să uite că el însuşi e foarte bolnav sau ca să câştige dragostea cuiva care nu-l băga în seamă sau ca să pună un strop de aventură în viaţa lui monotonă. Dar asta nu trebuie să se vadă în carte, cartea se preface că nu ştie secretul scriitorului. Şi scriitorul se preface faţă de carte că nu-i cere să-şi dezvăluie ascunzişurile, o lasă chiar să-l mintă. Dar secretul adevărat există totuşi şi îl leagă pe scriitor de carte, şi-apoi leagă cartea de cititori.

*

Acest „tocmai atunci” apărea mereu pomenit la evenimentele petrecute în oraşul Stalin. Am înţeles mai târziu de ce: viaţa personală îşi permite, în anumite momente, să se lupte şi chiar să învingă istoria, s-o ia în râs şi-n răspăr. Uneori trăieşti câteva scurte momente de rai, în mijlocul iadului. Îmi plăcea deosebit de mult când mama sau tata ne povesteau despre lucruri din lumea de dinaintea naşterii noastre. Era aproape la fel ca atunci când citeam.

*

Era plin şi de alte flori cărora nu le ştiam numele şi de fluturi coada-rândunicii, care parcă aplaudau cu aripile trecerea noastră. Am observat că pe partea exterioară a aripilor culorile erau mai şterse, abia îi puteai distinge de ierburile din jur, dar pe interior, când se întindeau pentru câteva clipe pe flori, erau o splendoare, iar desenul de pe aripi căpăta ochi şi sens. Mi-am dat seama mai târziu că şi la unii oameni e la fel: în exterior par şterşi, adaptaţi la mediu, dar când îşi etalează interiorul, şi asta se întâmplă de-obicei când se îndrăgostesc, sunt cu totul alţii, frumos desenaţi şi coloraţi, devin deodată plini de miez şi de ochi. Mai târziu am aflat că dragostea e oarbă. Eu cred exact contrariul, că dragostea are ochii cei mai buni.

*

Îmi plăcea ideea cu mormintele. Ca toate noutăţile, avea ceva misterios şi teribil. Nu ştiam încă ce înseamnă să-ţi pese de un mormânt, pentru că o bucată de pământ ţi-a înghiţit un om.

*

Mama căuta să ne scoată din cap superstiţiile cu care veneam, ciorchine, de la copiii de pe stradă, de la Cici, Ică, Livi, Radu, Mari şi toţi ceilalţi. Odată, când mai crescusem un pic, i-am spus că am aflat că iadul e plin de pucioasă. Atâta i-a trebuit mamei: „Pucioasă înseamnă sulf! E o substanţă solidă, gălbuie şi are un miros urât. Dar e foarte folositoare, există în flinte şi în natură, la noi sunt izvoare sulfuroase la Pucioasa, unde se duce lumea să-şi trateze reumatismul, de exemplu. Şi când o să-l citeşti pe Homer, o să dai de sulf şi-n Iliada, chiar ca semn al lui Zeus, de altminteri e folosit ca leac încă din Antichitate. Dacă iadul ar exista, şi în el ar fi pucioasă, s-ar duce lumea la băi, acolo, să-şi vindece tot felul de boli şi ar scăpa de dureri! Iadul ar deveni staţiune balneară”. Dacă dădeam de mucegai, care pe alte mame le făcea să-şi iasă din fire, mama spunea: nu-i nimic, obţii din el penicilină, şi brânza cu mucegai e cea mai bună. Mereu lega viaţa de chimie într-un mod uimitor.

*

La un an după ce s-au căsătorit, mama şi tata au plecat într-o excursie în doi, în Bucegi, că altele, mai îndepărtate, nu-şi permiteau sau nu li se permiteau. Amândoi ştiau munţii şi regulile lor limpezi şi severe, pe care ni le-au transmis şi nouă: să-i iei totdeauna în serios, să-i respecţi, să nu te porţi ca un descreierat, să nu urli, să nu tai copaci, să nu smulgi flori cu rădăcină, ca să le regăseşti în acelaşi loc, să-ţi dozezi efortul şi mâncarea din rucsac, şi, mai ales, să fii prudent până la ultimul pas, până în ultimul ceas. Să-ţi calculezi timpul în aşa fel încât să ai loc şi pentru întârzieri neprevăzute.

Mi-a mai plăcut mult și finalul, dar nu îl preiau aici din motive evidente, vă las să-l descoperiți singuri. Și vă asigur că naturalețea, farmecul și dragostea cu care Ioana Pârvulescu povestește despre toate personajele, locurile și întâmplările de atunci te fac, indiferent dacă ai trăit sau nu în Brașov, în anii ’60 sau mai târziu, să nu mai vrei să lași cartea din mână, nici să se termine prea curând. Eu îi sunt recunoscătoare că a scris-o și o așez cu drag printre cărțile mele preferate din toate timpurile.

4 Comments

Filed under Recenzii