Tag Archives: gramatică

Ce am mai citit (6)

Au mai trecut vreo două săptămâni și iar n-am apucat să povestesc la timp ce am mai citit, așa că fac din nou binecunoscuta trecere în revistă. Cum nici memoria mea nu mai e ce-a fost (hm, hm), mă grăbesc să notez măcar două-trei impresii la fiecare carte în parte, ca să nu le uit și pe astea. Deh!

the-vegetarianThe Vegetarian, de Han Kang, Hogarth, 2016, traducere din coreeană în engleză de Deborah Smith

Am auzit de romanul ăsta când a primit premiul Man Booker în 2016. De obicei, cărțile care câștigă sau doar sunt nominalizate la Man Booker sunt foarte bune, așa că întotdeauna vreau să le citesc (bine, încă mai am destule restanțe, deși am de ceva timp câteva dintre romanele câștigătoare de-a lungul anilor). În fine, pe urmă a scris Ema despre el și mi l-a împrumutat și mie, iar eu l-am citit aproape pe tot într-o călătorie de trei ore cu trenul.

Asta ar trebui să vă spună subtil cât de captivant este. Nu pot să zic „frumos” sau „plăcut”, pentru că este un text destul de greoi, apăsător, bizar, chiar grotesc pe alocuri. Dar a fost o lectură care pe mine m-a fascinat prin aparenta simplitate a stilului, prin fragmentele de vis bogate în imagini telurice, mirosuri, forme, prin inserțiile de stil de viață și concepții sociale sud-coreene și prin mesajul pe care l-am înțeles eu.

Foarte pe scurt, protagonista se hotărăște în urma unui vis să nu mai mănânce carne, lucru care declanșează o întreagă criză în sânul familiei restrânse și extinse și la o transformare completă a vieții ei și a celor din jur. Acesta este pretextul care permite o divulgare a lucurilor nespuse altfel: răceala din cadrul relațiilor de familie, lipsa de comunicare, presiunea societății, singurătatea, teama și dorința de afecțiune, întoarcerea spre sine, spre lucrurile simple, primordiale, judecarea și ostracizarea lucrurilor pe care nu le înțelegem etc.

Detalii despre subiect găsiți oriunde, eu vă las câteva informații despre traducere, care mi s-au părut interesante încă dinainte de a ajunge să citesc cartea, precum și câteva citate din roman.

Deborah Smith, traducătoare britanică, a început să traducă din coreeană în 2010. La Târgul Internațional de Carte de la Seoul, din iunie 2016, aceasta a declarat că traducătorul „trebuie să fie infidel unor aspecte ca să fie fidel altora. Eu încerc să rămân fidelă spiritului și, pe cât de mult pot, și literei, dar fără a compromite spiritul.” Vorbind despre process, Kang a spus: „De obicei, Deborah îmi trimite fișierul cu traducerea terminată, cu note și întrebări. Eu i-l trimit înapoi cu răspunsurile și cu notele mele. E ca și cum am conversa la nesfârșit. Îmi place foarte mult acest proces. Sunt norocoasă că am întâlnit-o pe Deborah, o traducătoare minunată, care poate să redea subtilitatea și delicatețea.” (sursa)

My clothes still wet with blood. Hide, hide behind the trees. Crouch down, don’t let anybody see. My bloody hands. My bloody mouth. In that barn, what had I done? Pushed that red raw mass into my mouth, felt it squish against my gums, the roof of my mouth, slick with crimson blood. Chewing on something that felt so real, but couldn’t have been, it couldn’t. My face, the look in my eyes…my face, undoubtedly, but never seen before. Or no, not mine, but so familiar…nothing makes sense. Familiar and yet not…that vivid, strange, horribly uncanny feeling.

*

The saying goes that for a wound caused by a dog bite to heal you have to eat that same dog, and I did scoop up a mouthful for myself. No, in fact I ate an entire bowlful with rice. The smell of burnt flesh, which the perilla seeds couldn’t wholly mask, pricked my nose. I remember the two eyes that had watched me, while the dog was made to run on, while he vomited blood mixed with froth, and how later they had seemed to appear, flickering, on the surface of the soup. But I don’t care. I really didn’t care.

*

He studied his wife, a picture of responsible compassion as she carefully approached their son with the medicine. She’s a good woman, he thought. The kind of woman whose goodness is oppressive. (…) They hung up without any unnecessary small talk. That was the kind of relationship they had these days — that of business partners who were careful to excise any superfluity from their dealings, and whose only shared business was their child.

*

When it was all over, she was crying. He couldn’t tell what these tears meant — pain, pleasure, passion, disgust, or some inscrutable loneliness that she would have been no more able to explain than he would have been to understand. He didn’t know.

*

Everything was perfect. It was just like in his sketches. His red flower closed and opened repeatedly above her Mongolian mark, his penis slipping in and out of her like a huge pistil. He shuddered at the appalling nature of their union, a union of images that were somehow repellent and yet compellingly beautiful. Every time he closed his eyes he could see the lower half of his body dyed green, soaked from the stomach to the thighs with a sticky, grassy sap.

missperegrinecoverMiss Peregrine’s Home for Peculiar Children, de Ransom Riggs, Quirk, 2011

Schimbăm registrul și o dăm în mintea copiilor. 🙂 Cartea asta m-a însoțit pe drumul de întoarcere, pentru că după The Vegetarian simțeam nevoia de ceva mai ușor și vesel. A fost o alegere bună, pentru că povestea chiar m-a cucerit și nici n-am simțit când au trecut orele în tren.

Se iau ingredientele: un băiat și un bunic, relația specială dintre ei, povești despre monștri și poze cu copii ciudați, o întâmplare care întrerupe rutina și viața plicticoasă și dă startul unor aventuri pe o insulă îndepărtată, descifrarea unui mister, confruntarea cu trecutul și propriile temeri, lupta cu monștrii. Se aranjează bine, se condimentează cu pericole, un firicel de poveste de dragoste, prietenie, curaj, loialitate, umor, mister și suspans. Se obține o carte frumoasă, pe care vă invit s-o citiți înainte sau în loc de a vedea filmul, care mie mi s-a părut dezamăgitor; asta nu numai pentru că nu a respectat cartea (da, da, eu eram aia care zicea din 5 în 5 minute: În carte nu era așa!), ci pentru că rezultatul mi s-a părut intenționat stupid, pentru a fi mai comercial.

book-to-movieThere was even a name for it: acute stress reaction. “I don’t see anything cute about it,” my mother said when she heard my shiny new diagnosis. Her joke didn’t bother me, though. Almost anything sounded better than crazy.

*

The house. I understood at once why the boys had refused to come. My grandfather had described it a hundred times, but in his stories the house was always a bright, happy place—big and rambling, yes, but full of light and laughter. What stood before me now was no refuge from monsters but a monster itself, staring down from its perch on the hill with vacant hunger. Trees burst forth from broken windows and skins of scabrous vine gnawed at the walls like antibodies attacking a virus—as if nature itself had waged war against it—but the house seemed unkillable, resolutely upright despite the wrongness of its angles and the jagged teeth of sky visible through sections of collapsed roof.

*

I slammed out of the Priest Hole and started walking, heading nowhere in particular. Sometimes you just need to go through a door.

A, mi-au mai plăcut și fotografiile, care se pare că sunt reale, strânse de colecționari de pe la anticariate și diverse târguri și adunate de Riggs pentru cartea lui. Ce punct de pornire interesant pentru un roman, nu?

tinutul-loneyȚinutul Loney, de Andrew Michael Hurley, Editura Trei, 2016, traducere de Mariana Piroteală

Un roman care se anunța sumbru și ciudat și pe care am început să-l citesc fără prea mari așteptări. Am fost surprinsă plăcut de cum a curs povestea, de personaje și relațiile dintre ele, de dozarea misterului și, în general, de întreaga carte.

Subiectul urmărește pelerinajul unui grup de credincioși, împreună cu noul preot, într-un un loc considerat sfânt, cu scopul declarat de a căuta vindecarea miraculoasă a unui adolescent, Andrew, alintat Hanny. Naratorul este fratele acestuia, care are o relație foarte apropiată cu el și care înregistrează atât dinamica grupului, cât și întâmplările ciudate care au loc odată ajunși acolo. Din când în când, face incursiuni în trecut pentru a povesti despre fostul preot, dar și aluzii la prezent, când e adult și merge la psiholog. Premisa este creată pentru o poveste cu suspans, cu o atmosferă ploioasă și sumbră, cu oameni neprimitori și elemente bizare.

Mi-a plăcut cum a fost scris romanul, dar alternarea permanentă a perfectului compus cu cel simplu în traducere mi s-a părut obositoare. Știu, convenția este că perfectul simplu este timpul povestirii, așa am învățat la școală și așa am folosit și eu până recent. Problema apare atunci când narațiunea se face la persoana întâi și nu prea sună bine perfectul simplu, așa că trebuie să treci la compus. Ei bine, amestecul nu este numai derutant, ci și deranjant, după părerea mea, așa că mai bine s-ar renunța la simplu, pentru claritatea și fluența stilului.

***

kilipirim-2016-2Și dacă tot am reușit să-mi adun gândurile și să scriu cele câteva vorbe despre lecturile mele din a doua jumătate a lui octombrie (despre cele din prima jumătate v-am povestit în articolul precedent), să mă laud un pic și că, în sfârșit, am reușit să-mi reorganizez biblioteca. Mai exact, am strâns toate cărțile mai vechi, cumpărate de mine când eram elevă de pe la anticariate, apărute care prin ’70, care prin ’90, dar și alte cărți mai noi, pe care am hotărât că nu e nevoie să le am neapărat, și am făcut un pachet frumos, pe care l-am donat. Acum biblioteca mea e mai aerisită, mai înnoită (inclusiv cu achizițiile recente de la Kilipirim) și mai frumoasă.

suzanne-collins-gregor-pamanteanul-c1Ei, sper că v-am impulsionat ori să citiți, ori să mai faceți ordine prin cărți și să donați ce nu vă mai trebuie. Sau măcar să redescoperiți titluri care stăteau ascunse de cine știe cât timp pe raftul ăla de jos. Sau pe cel din spate. Sau pe cel mai de sus, la care nici nu ajungeți. Înțelegeți voi ideea. 😉

În orice caz, acum că mi-am organizat cărțile, că mi-am scris și recenziile și că a apărut și Gregor Pământeanul, de Suzanne Collins, primul volum din seria CRONICI DE SUB PĂMÂNT, în cinci volume, despre care v-am mai povestit eu și pe care vă îndemn călduros să îl citiți, mă simt impulsionată să revin la ce-mi ocupă zilele mai nou. Mai exact, la traducerea thrillerului la care lucrez de zor. Sunt în ultima sută de pagini și mă apropii cu pași repezi de aflarea vinovatului. Cum să nu-mi iubesc meseria? 🙂

14 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

Campania „Adoptă un ș”

Adopta-un-SAm aflat despre campania „Adoptă un ș”, al cărei manifest sună astfel:

„Adoptă un Ș” își propune să reintroducă scrisul cu diacritice în comunicarea curentă.

Ne-am împrietenit cu limba română treptat: am început cu primele cuvinte, mai apoi am jucat Fazan, am primit primul 10 la dictare, am făcut prima analiză de text literar, am luat primul examen scris, am dat prima semnătură pe contractul de muncă. Limba română, așa cum am învățat-o, merge dincolo de abecedar, caietele de caligrafie și numele din catalog. „Adoptă un Ș” urmărește să readucă scrisul cu diacritice în comunicarea uzuală: în mesajele pe Facebook, în articole, în site-urile de prezentare, în orice text scris în limba română.

Ne dorim să păstrăm claritatea și frumusețea limbii române, cu toate sensurile la vedere și, deci, și la citire. Roman sau român? Tanc sau țânc? Hai să eliminăm confuziile.

Cum ar suna cartea preferată fără diacritice? Cum ai fredona refrenul favorit fără cele 5 litere buclucașe care completează alfabetul limbii române? O serie de scriitori și muzicieni români ni s-au alăturat în susținerea integrității limbii române. Și tu poți fi eroul diacriticelor, ajută-ne să reintroducem diacriticele în scrierea limbii române. Scrie cum vorbești! Susține cauza! „Adoptă un Ș”

Până în prezent s-au alăturat proiectului Cezar Paul-Bădescu, Dan Byron, Marius Chivu, Florin Iaru și Veronica Niculescu.

„Adoptă un Ș” este un proiect susținut de Kinecto Isobar.

Parteneri: Easyfilm și Cărturești.

Puteți urmări campania pe site-ul dedicat, precum și pe Facebook și YouTube. Cu umor și niște parteneri simpatici, inițiatorii campaniei arată importanța diacriticelor, iar dacă nu știți unde să le găsiți, tot ei vă învață pe site cum să schimbați setările tastaturii.

Pe mine mă bucură mult această inițiativă, așa că o sprijin cum pot. Haideți să scriem românește!

2 Comments

Filed under Campanii/concursuri/lepșe

Cartea de gramatică interioară, de David Grossman (II)

Cartea de gramatica interioaraCartea de gramatică interioară, de David Grossman, Editura Univers, 2012, traducere de Gheorghe Miletineanu

Cartea asta este fascinantă și totuși mi-e foarte greu să scriu despre ea. E genul de carte pe care eu am citit-o cu creionul în mână, marcând nenumărate pasaje, pe care nu m-am grăbit deloc s-o termin, ci am savurat fiecare cuvânt, fiecare senzație, și pe care aș recomanda-o oricui are răbdarea și curiozitatea să descopere o lume interioară extrem de bogată, complexă, inteligentă și sensibilă și, mai ales, stilul extraordinar de frumos al unui autor pe care eu abia acum l-am descoperit.

Spun că mi-e greu să vorbesc despre ea pentru că lectura ei mi-a stârnit reacții diverse, de la entuziasm și admirație față de stilul autorului până la o senzație apăsătoare și bolnăvicioasă dată de evoluția „acțiunii”. Ghilimelele se impun dat fiind că ritmul este foarte domol, textul plin de fluxul conștiinței, digresiuni și portrete, iar acțiunea propriu-zisă dilatată. De aceea, dacă aș povesti, fie și pe scurt, subiectul romanului, simt că i-aș face o nedreptate, pentru că (cel puțin pentru mine) subiectul a trecut cumva în plan secundar și ceea ce m-a fascinat tot timpul a fost frumusețea scriiturii.

O să spun doar că în Cartea de gramatică interioară citim despre copilărie și maturizare, despre prietenie și prima dragoste, despre legăturile strânse și apăsătoare din cadrul unei familii, ce îmbină dragostea, ura, grija, dorința, datoria, mândria și nevoia de libertate și de individualitate, citim despre trecutul ascuns, prezentul trecut prin filtrul protagonistului, Aaron, și despre un viitor în care planează amenințarea războiului, despre dezrădăcinare și conștiința apartenenței la o nație, despre sensibilitate în toate formele ei și despre viață, în general.

Aaron se chirci ca unul care se ascunde, și simți cum sufletul lui seacă și se sleiește, cum un fel e pâclă decolorată îl face să tremure și să se împuțineze până ajunge doar un fir subțire înauntrul trupului lui; își vârî cu grijă piciorul în cizmă, laba albă a piciorului de copil, și văzu cum deodată toți se zgâiesc la piciorul lui, chiar și Yohi se răsucise pe scaunul ei, până și bunica se apropiase și-și băgase capul printre capetele lor, și Aaron se aplecă și se făcu și mai mic, piciorul lui inocent, nevinovat, și simți cum sângele din tot trupul lui se retrage rapid din toate mădularele, lăsând în urma lui o carne rece, întunecată, și e supt într-un punct de sub inimă.

Aaron, personajul principal al romanului, prin prisma căruia vedem celelalte personaje și interacțiunile dintre ele, dar și propriul lui univers, este cel care filtrează totul, de la relațiile cu prietenii, verii și colegii de școală, până la cele din familia sa și cu vecinii dintr-un cartier sărac al Ierusalimului. Singuratic și dotat cu o imaginație și o sensibilitate aparte, Aaron înregistrează, decantează, analizează, poetizează tot, în imagini de o forță și o profunzime care m-au fascinat.

Bunica Lili a scuipat un scuipat uscat. De ură, fața i s-a făcut mai ascuțită. Aaron s-a dat înapoi și s-a lipit de Yohi. Bunica a văzut expresia feței lui și a scos un râs gutural adânc și lung. Lui nu-i plăcea râsul ăsta al ei. Din nou s-a simțit jefuit pentru că avea o asemenea bunică, asemenea cum, asemenea ca asta, care nu răsfață, nu iubește, nu-l simte. Ea și cu Yohi au schimbat în zig-zag o privire ciudată de conspiratoare.

Dacă ar fi fost credincios, poate că s-ar fi rugat lui Dumnezeu și i-ar fi cerut să intervină în favoarea lui în chestiunea aceea. dar de mult încetase să creadă, de când era mic de tot și vedea că părinții lui se duc la sinagogă de Yom-Kippur și de Anul Nou, dar nu țin Șabatul. Păi cum vine asta? Și odată a încasat de la tata o palmă, fiindcă le dezvăluise musafirilor că tata mănâncă salam cu unt, păi asta e de înțeles?

Fusese sfârșitul lumii. Dar atunci când s-au împăcat, prietenia lor a devenit cu totul altceva: dintr-o obișnuință din copilărie, a devenit o alegere fermă.

Portretele memorabile ale familiei, lumea exterioară care îl presează să crească, să se maturizeze, să aibă opinii ferme despre valori și idealuri, mirosurile culinare, masajele la care contribuie toate femeile din familie, rolul lui Aaron de a curăța cartofi și de a duce gunoiul, toaleta Ednei Blum, pereții dărâmați, pisica pe care Aaron voia să o facă vegetariană, familia extinsă zgomotoasă și vecinii indiscreți, în fața cărora mama lui vrea să păstreze aparențele normalității, vizitele la bunica la spital și poveștile ei pline de culoare, care-l înspăimântă pe băiat, petrecerea de bar-mitzvah ce marchează o trecere către maturitate care la el nu se întâmplă, trecutul tatei pe care mama vrea să-l păstreze ascuns, mândria ei, nevoia de libertate a surorii, toate compun o lume complexă, pestriță, presantă și duplicitară, în care e ușor să te simți pierdut, mai ales dacă ești un puști de treisprezece ani care refuză să se facă mare.

… la început, când toți abia începeau cu mișcările de tineret, încercase să meargă câteva săptămâni la „taberele de nou veniți în țară”, dar plecase de acolo. Nu putea să sufere statul în front și aliniatul într-un rând câte trei și toate ceremoniile lor și toate imnurile lor și totul facem împreună, ca niște roboți, și el tot timpul râdea și deranja, până l-au dat afară. Iar acum e prea târziu să se alăture unei mișcări. Acum totul e definitiv și închis și hotărât și oricum toți știu că el – că el ce? ce-i cu el? El trebuie să-nceapă să se pregătească pentru trezirea lui, care se apropie tot impul cu pași e uriaș, și cum se face că el nu știe să răspundă la întrebări din astea?

Soluția lui Aaron este lumea sa interioară, compusă din jocuri, intrigi, spioni, semnale secrete, o prietenie fluctuantă, inocență amestecată cu cruzime, prima dragoste, prima trădare, singurătate și neadaptare, trucurile fatale de magician; este gramatica lui interioară în care se refugiază, în care dă o logică celor ce se întâmplă în jurul lui, în care selectează numai ce vrea, fără a înțelege mare parte din viața reală.

Își înghiți saliva iar și iar, își mișcă buzele, tăcu mai departe. Cum o să vorbească. De unde să înceapă. Lucrurile dinăuntrul lui au devenit în ultima vreme, în singurătatea lui, pe cât se pare, atât de lăuntrice, și sunt puse în cuvinte într-o gramatică atât de personală și întortocheată, în general, cum se poate să le scoți afară, la lumină. (…) cine e cu adevărat Aaron ăsta care merge alături de ei, își mișcă mâinile și picioarele și capul ca de obicei, și cum e posibil ca ei să nu se uite și să nu simtă ce se întâmplă cu el.

Mi-a fost greu să selectez doar câteva citate, sunt fragmente întregi cu portretele personajelor, cu îndrăgostirea lui Aaron, cu fluxul neîntrerupt al gândurilor lui, care ar merita redate, dar pe lângă cele de mai sus și de aici, las plăcerea de a le descoperi acelora pe care i-am convins să citească sau măcar i-am făcut curioși cu privire la Cartea de gramatică interioară.

6 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii