Tag Archives: franceză

Ce-am mai găsit prin bibliotecă

Să nu vă închipuiți citind titlul ăsta că am o bibliotecă imensă și așa de prăfuită încât nici nu mai știu ce cărți am prin ea. Dimpotrivă, de obicei, cam știu ce pe unde este, suficient cât să nu trebuiască să bâjbâi după vreun titlu, ci să mă duc direct la raftul cu pricina. Dar acum este vorba despre o altă bibliotecă, cea de „acasă”. Pun între ghilimele pentru că, deși sunt la casa mea de ceva vreme, casa părinților a rămas tot „acasă”.

Cum sunt într-o vizită de câteva zile pe la ei, mi-am băgat nasul și prin biblioteci, să văd ce mai e pe acolo. Îmi sunt atât de cunoscute copertele, ba chiar și ordinea în care sunt așezate, încât doar îmi trec degetul de-a lungul lor… Printre ele, cărți cu care am crescut, de la cele pentru copii, până la cele pentru adolescenți și, în fine, cărțile mai grele.

Fetita Natalocika si Pestisorul Argintiu - Mikola TrublainiTresar și zâmbesc când dau peste Fetița Natalocika și peștișorul argintiu, de care mă leagă prima amintire despre mine citind, Florița din codru și alte povestiri, pe care nu mă mai săturam să o citesc, Luna Betiluna și Dora Minodora, cu minunatele ei desene, din care am învățat despre flori și pești, Traista fermecată, o colecție de povești de un slovac, Pavol Bujtar, care m-a emoționat și acum, mare fiind, Lumea lui Toniță, care m-a atras prin coperta albastră cu un chip de băiat, așa că mi-a cumpărat-o tata (dintr-o gară, nu mai știu care?), și de unde am aflat despre iazuri și păstrăvi, și multe multe alte cărți pentru copii.

Muzicuța cu schimbătorDespre Tom Sawyer, Huckleberry Finn și Arsène Lupin am citit înainte să învăț vreo limbă străină, așa că le pronunțam cum se scriau, în legea mea. Muzicuța cu schimbător, de Nicuță Tănase, a fost cartea mea preferată multă vreme și am citit-o de atâtea ori încât o învățasem pe de rost. Mult mi-a plăcut și Bastonul cu mâner de argint, de Alexandru Mitru, primită ca premiu nu mai știu prin ce clasă. O mai citiseră și alți colegi și, când ne întâlneam prin oraș sau la școală, ne salutam și noi ca eroii cărți: Salutti! Ah, ce deliciu să citești despre aventurile unor copii de vârsta ta și, prin intermediul cărții, să fii și tu alături de ei! La MedeleniCireșarii, Elevul Dima dintr-a șaptea, cărțile lui Jules Verne și altele au fost citite, răscitite și tare îndrăgite.

Apoi, când am mai crescut, am trecut la cărți mai serioase și mai diversificate. Îmi aduc aminte când am citit Portretul lui Dorian Gray sau Romanul adolescentului miop. Am început să citesc mult în engleză și franceză: prima mea carte în engleză a fost Captains Courageous, de Rudyard Kipling, primită cadou de la sora mea. Îmi comandam de la editura Prietenii cărții, prin poștă, serii întregi frumos cartonate cu titluri clasice (cu ocazia asta am descoperit că editura există și azi, doar că nu pare să mai aibă titluri la fel de multe). Așa am început să-mi construiesc biblioteca proprie, pe lângă romanele polițiste, SF sau istorice de la tata și pe lângă tot felul de romane interesante pe care le „împrumutam” de la soră’mea fără știrea ei, așa că trebuia să am grijă să le pun la loc până se întorcea ea acasă. Stendhal – Le rouge et le noirColette – Le pur et l’impur, Georges Sand – La Petite Fadette, Emile Zola – Au Bonheur des Dames și multe altele le-am citit în liceu, când scoteam vocabular și făceam un soi de fișe de lectură, pe care le prezentam apoi profesoarei de franceză. Despre Philippe Léotard și Portrait de l’artiste au nez rouge chiar am scris aici.

balada-tristei-cafenele-mic-roman-11Dar astea sunt doar motive de nostalgie, surpriza vine abia când scotocesc prin rândurile din spate, unde sunt ascunse adevărate comori. Printre ele, Carson McCullers într-o ediție veche și cam răpciugoasă, probabil cumpărată de la vreun anticariat: o broșură scoasă de Coresi, în 1990, cu Balada tristei cafenele, pe care am și citit-o aseară. Minunată McCullers, așa cum descoperisem deja în The Heart is a Lonely Hunter. Am mai descoperit și Crimă și pedeapsă a lui Dostoievski, primul roman al lui citit de mine (chiar exemplarul cu pricina) și am pus deoparte câteva romane de-ale lui Eliade: Huliganii, Întoarcerea din rai, Maitreyi, Isabel și apele diavolului, că tot mi se făcuse poftă după Jurnalul portughez, despre care am scris acum câteva zile; dar și Dragostea nu moare, scrisă ca replică chiar de Maitreyi.

Rafturi întregi cu coperte familiare sau nu, toate ascunzând promisiuni și ispite și purtându-mă înapoi în timp. Dacă n-aș avea de terminat o traducere care mă cam epuizează, aș sta tot timpul și aș citi și reciti din cărțile copilăriei și adolescenței, în fosta mea cameră, în timp ce mama mi-ar face cartofi prăjiți, iar tata ar veni, ca în urmă cu mulți ani, noaptea târziu ca să-mi spună să închid lumina că e deja aproape dimineață și pot să mai citesc și a doua zi. Dar îmi promit în gând (și iată, din moment ce scriu despre asta, și cu martori) că voi reveni la un moment dat, când voi fi mai liberă, să petrec măcar o săptămână cu regimul ăsta. Iată o motivație destul de bună să mă întorc la traducerea mea și să vă las și pe voi cu nostalgiile proprii, despre care poate îmi veți povesti și mie.

6 Comments

Filed under Lecturi

Souvenir

Philippe LeotardPe Philipe Léotard îl știți probabil ca actor (printre altele, a jucat în French Connection II și Les Misérables din 1995) și cântăreț (vocea lui răgușită, gravă, îmi aduce un pic aminte de Tom Waits). Bănuiesc că puțini știu că a fost și scriitor, dar eu așa l-am descoperit, probabil chiar dinainte să-i văd filmele sau să-i ascult cântecele. Aveam acasă, în bibliotecă, volumul Portrait de l’artiste au nez rouge, o colecție de poezii și scurte texte lirice, pe care îmi exersam atunci franceza de începătoare.

Căutând acum un titlu printre rafturi, am dat peste volumul de mai sus și am început să-l răsfoiesc, ba amuzându-mă de rândurile subliniate de mine pe vremuri, ba zâmbind la câte un vers frumos. Léotard scrie despre ce știe, adică despre viață, dragoste, cinema, celălalt și sine. Spicuiesc:

Off limits

Je veux t’aimer les yeux

je veux t’aimer le ventre

je veux t’aimer le feu

il faut que rentre

à l’extrémité intérieure

je veux mourir dans les cuisses de ton coeur.

Oh ! loin des limites !

Oh ! être fondu dans l’odeur,

comme un berger !

sau

Epitaphe

à Roger Vadim

Jusqu’ici

j’ai réussi

à ne pas faire

comme tout le monde

mais là : je renonce.

P.S. Excusez les cendres.

Portrait de l'artiste au nez rougeIar pentru cei care nu prea înțeleg sau nu prea gustă franceza, o să mă hazardez, mai mult ca amuzament, să transcriu aici o traducere pe care am încercat-o eu acum mulți ani și pe care am găsit-o ascunsă printre paginile cărții.

Prinsesem deja microbul și, din nu știu ce motiv, am simțit nevoia să o adaptez și să-i fac și un pic de rimă… 🙂

Souvenir

à Claude Lelouche

On voudrait que l’amour qui meurt

soit de mort maléfique

et qu’il tue en partant

ce qui reste de l’autre…

et on lui a pris tant!

 

On lui a pris son ciel

son eau, sa voix basse,

sa houle, son ressac,

après tant de marées,

tant de temps pour ne pas rester

tant de fuites à n’en plus finir

tant de temps pour mourir

de ne pas savoir vivre où on est

 

Je vous dis: „adieu”

comme on dit: „salut!”

comme on dit: „ça va!”

parce que ça n’a pas d’importance…

comme on dit:

„laissez-moi en paix dans la tempête”

comme dirait Poushkine.

(…)

L’homme passé vous fait

un adieu aigre-doux

ce n’était pas mauvais

de mal vivre avec vous

 

Je nous souviens rêvant tous deux…

de mimosas… mers

demi-mots amers…

 

„Poésie” me direz-vous.

 

Amintire

lui Claude Lelouche

Am vrea ca dragostea, murind,

să lase malefice urme

și să ucidă, plecând,

tot ce din celălalt rămâne…

atât de multe i-a luat!

 

I-a luat cerul,

apa, vocea șoptită,

freamătul și spuma valurilor sparte,

după atâtea obstacole

atâta timp – ca să nu rămână

atâtea fugi – de nu se mai termină

atâta timp – ca să moară

din neputința de a trăi într-o doară

 

Îți spun „adio!” la fel

cum aș spune „bună!”

cum aș spune „ce mai faci?”

pentru că nu are importanță…

cum aș spune

„lasă-mă-n pace în furtună”

cum ar spune Pușkin.

(…)

Bărbatul plecând de la tine

își ia un adio dulce-acrișor

n-a fost chiar așa rău

să trăiesc rău cu tine

 

Îmi amintesc cum visam amândoi

mimoze… mare…

jumătăți de cuvinte amare…

 

„Poezie”, vei spune tu.

 

Vă las cu un cântec franțuzesc pe ritmuri de tango și cu timbrul aparte al lui Philippe Leotard:

1 Comment

Filed under Citate, Lecturi, Poezii

Le magasin des suicides, de Jean Teulé

Le magasin des suicides, de Jean Teulé, Editions Julliard, Paris, 2007

Le magasin des suicidesÎntr-un viitor indeterminat, în care lumea așa cum o știm noi acum nu mai există, continentele au fost afectate de diverse catastrofe naturale, buletinele de știri, sub formă de hologramă interactivă, anunță numai nenorociri și moneda este euro-yen, foarte multă lume dorește să se sinucidă, din varii motive. Pentru a-i ajuta, există Magazinul de sinucideri, ținut de familia Tuvache de multe generații, care se mândrește cu produsele sale ingenioase și eficiente și, mai ales, cu etica sa. Afacerea și liniștea familiei sunt însă puse în pericol când cel mai mic dintre cei trei copii, Alan, se dovedește altfel decât ceilalți: în loc să fie deprimat și pesimist, zâmbește, cântă și, în general, îi enervează, apoi îi molipsește pe toți cu optimismul său.

Cam așa s-ar rezuma subiectul acestui roman scurt, dar de impact, macabru, fără a fi deloc apăsător, sumbru și amuzant în același timp, plin de un umor negru, care ajunge să te molipsească prescum veselia lui Alan. Modalitățile de sinucidere vândute deloc ieftin de cei doi Tuvache, invențiile fiului cel mare, Vincent, evoluția lui Marilyn, din sora tristă, derutată și neîncrezătoare în femeia frumoasă și îndrăgostită, dialogurile savuroase și aparent atât de normale, în ciuda subiectului sinistru, turnura pe care o iau lucrurile spre final, totul te ține în priză, te amuză și te intrigă. Deși parte dintr-o familie care a făcut din moarte o afacere și și-a numit copiii după sinucigași celebri și deși e crescut într-o atmosferă apăsătoare și deprimantă și pregătit pentru aceeași afacere sinistră, Alan este plin de poftă de viață și cucerește cu drăgălășenia, inventivitatea și vorbirea sa peltică. E un fel de a spune că, indiferent cât de grea ar fi viața și cât de deprimant ar fi să trăiești, există speranță, veselie, inteligență și culoare, care te pot face să treci peste orice.

Cu o singură altă carte (Eleganța ariciului, de Muriel Barbery) mi s-a mai întâmplat să vreau s-o arunc cât colo la final, dar, gândindu-mă mai bine, nu cred că un roman de așa factură putea să aibă un sfârșit mai potrivit. Mă opresc aici, ca să nu dezvălui deznodământul, dar sper că v-am făcut suficient de curioși ca să-l descoperiți singuri.

Cartea a fost tradusă și în română: Magazinul de sinucideri, Editura Allfa, colecția Strada ficțiunii, traducere de Magda Răduță, 2011Magazinul de sinucideri -ro

10 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii