Tag Archives: franceză

Ce am mai citit (5)

Continui seria articolelor-sinteză cu o trecere în revistă a unor cărți citite mai demult sau mai recent, despre care nu am avut timp să scriu mai multe la vremea respectivă. Așadar, câteva rânduri despre fiecare, cât să vă faceți o idee dacă se potrivesc sau nu gusturilor și dispoziției voastre.

Go Set a Watchman, Harper LeeGo Set a Watchman, de Harper Lee, tradusă și în limba română: Du-te și pune un străjer, Editura Polirom, 2015, traducere de Ariadna Ponta (Premiul Fundatiei „Andrei Bantas” pentru traduceri din limba engleză, Uniunea Scriitorilor din Romania, 2016)

Deși „zgârcită” cu producțiile literare (vreme de 55 de ani, To Kill a Mocking Bird a fost singurul ei roman, dar unul extrem de bun, de altfel premiat cu Pulitzer), cu puțin înainte de moartea sa, Harper Lee a scos la iveală încă un roman, care a iscat multe controverse. Scrisă, de fapt, înainte de To Kill a Mocking Bird, ca o primă variantă a acestuia, Go Set a Watchman a fost prezentată ca o continuare a primei cărți și a stârnit discuții și suspiciuni cu privire la intenția sau acordul autoarei de a o publica, precum și false așteptări și scandaluri din partea cititorilor.

Du-te si pune un strajer, Harper LeeÎn ciuda acestor controverse și părerilor contradictorii, mie mi-a plăcut aproape la fel de mult ca Să ucizi o pasăre cântătoare. În prim-plan sunt cam aceleași personaje, peste care însă au trecut anii, într-un Sud american supus schimbărilor sociale. Rasismul rămâne tema centrală a romanului, dar personajele copiilor sunt la maturitate acum, iar integritatea lui Atticus Finch, simpaticul avocat alb apărător al dreptății și al negrilor, tată minunat, unul dintre personajele mele preferate din literatură, este pusă la îndoială. Am regăsit aceeași atmosferă tipică din Sud, aceeași Scout neîmblânzită, dar povestea aceasta nouă conține chiar o poveste de dragoste cu prietenul de-o viață, o căutare constantă a copilăriei într-o lume care nu mai păstrează decât vagi urme ale fericirii de altădată și, cel mai important, o tensiune mai mare între albi și negri, care distruge prietenii și pune la grea încercare relațiile familiale. Spre final, unele discursuri mi-au dat impresia că personajele sunt simple pretexte pentru expunerea unor idei, dar, în general, este o lectură foarte plăcută, pe care o recomand alături de romanul Să ucizi o pasăre cântătoare și de filmul omonim, cu extraordinarul Gregory Peck în rolul lui Atticus Finch.

Inimi cicatrizate, Max BlecherInimi cicatrizate, de Max Blecher, Editura ART, 2009

I-am acordat trei steluțe pe Goodreads, deși am ezitat de câteva ori dacă nu cumva merită patru. E greu să spui despre o carte așa de apăsătoare, de tristă, de deprimantă că ți-a plăcut, dar recunosc că pentru mine a fost o surpriză plăcută. L-am tot evitat pe Blecher, știind că și-a inspirat literatura din experiențele sale reale (boala, sanatoriile), însă pentru disconfortul de a citi despre ceva neplăcut ești recompensat cu măiestria scriiturii. Mi-au rămas în minte câteva imagini de-a dreptul grotești (piciorul amputat al Isei, apariția disperată, ca de nebună, a lui Solange în toiul nopții, în furtună, portretele bolnavilor și descrierea propriei putreziciuni, ca să menționez doar câteva). Mi-a plăcut și limbajul cu iz arhaic și împrumuturi franțuzești de la început de secol XX. Fac o pauză înainte de a încerca și alte titluri de-ale lui, dar le voi citi cu siguranță!

Central Park, Guillaume MussoCentral Park, de Guillaume Musso, XO Editions, 2014, apărută și în limba română, cu același titlu, la Editura ALLFA, 2016, traducere de Liliana Urian

De Guillaume Musso am tot auzit în ultimii ani, umblă vorba în târg că e unul dintre cei mai populari scriitori din Franța în ultima vreme, așa că eram curioasă să văd și eu ce-i cu el. În plus, mi-era tare dor să citesc în franceză, așa că am ales (cred că) cel mai recent roman al lui, Central Park. Dacă lectura de literatură în franceză a fost ca o madlenă, cartea în sine mi-a dat senzația (neplăcută, din păcate) că e o traducere cam neinspirată din engleză. :)) Nu mă refer la calitatea limbajului, ci la faptul că, probabil din cauză că acțiunea se desfășoară în New York și împrejurimi, cu multe referințe la străzi, localuri, firme, nume americane, nu te gândești nicio clipă că ții în mâini o carte franțuzească, scrisă de un autor francez. În plus, replicile mi s-au părut împrumutate și deloc naturale, dar nah, ce știu eu despre cum vorbesc polițiștii francezi contemporani (altceva decât am văzut în seria de filme Taxi, de exemplu?). :p

Central Park, New York - William Anderson

Central Park, New York – Foto: William Anderson

În fine, subiectul e destul de interesant (o polițistă se trezește în Central Park din New York, fără amintiri din noaptea precedentă, legată cu cătușe de un bărbat necunoscut; de aici, începe o serie de aventuri, căutări, descoperiri, surprize, iar finalul, blamat de unii cititori, mie mi s-a părut oarecum salvator – partea cu explicația amneziei, nu cu rezolvarea). Personajele nu mi s-au părut prea credibile (o polițistă frumoasă, deșteaptă, de carieră, care, după o scurtă poveste de dragoste, trece prin tot felul de tragedii; nici cameleonicul ei partener de aventuri nu e mai breaz). Ca structură, romanul e împărțit în capitole narate la persoana I, în care ea își amintește ce s-a întâmplat în urmă cu ani, luni, săptămâni, zile, inserate în firul narativ principal, narat la persoana a treia).

Central Park, Guillaume Musso roLa plusuri, merită menționat faptul că romanul a fost foarte bine documentat (cel puțin așa dă impresia, nu am verificat și nici nu cunosc New York-ul ca să confirm): străzi, cartiere, șosele, magazine și cafenele sau restaurante, totul e descris minuțios și atent, ca și cum cineva a făcut dinadins aceste trasee, ca să le poată consemna aici. Per total, cred că e genul de carte lejeră, agreabilă, relaxantă, de duminică ploioasă, pe care o citești fără prea mari așteptări și care probabil va fi ecranizată în categoria de filme romantice policier/thriller.

The BFG, Roald DahlThe BFG, de Roald Dahl, Puffin, 2016, tradusă și în română (admirabil) cu titlul Marele Uriaș Prietenos, la Editura Arthur, în 2016, de Alexandra Columban.

Despre the BFG am scris și într-un articol în engleză despre traducerile de cărți pentru copii, dar parcă nu e destul, așa că reiau și aici. Am primit cartea cadou în engleză, dar jocurile de cuvinte și invențiile lingvistice și stilistice m-au convins rapid să o caut și în română. Cu cele două ediții în față, am citit în paralel despre aventurile unei fetițe pe nume Sophie, care e răpită de un uriaș… prietenos. Singurul, de altfel, pentru că ceilalți uriași din tărâmul locuit de aceștia sunt niște căpcăuni care mănâncă oameni, iar Sophie și noul ei prieten își vor face o misiune din salvarea victimelor lor.

Marele-urias-prietenos-Roald DahlPovestea e frumoasă, tonul și stilul lui Roald Dahl (pe care eu îl știam numai din Matilda, dar cred că o să mai caut și alte cărți scrise de el) extrem de simpatic, dar marele farmec stă în limbajul stâlcit și alambicat pe care îl folosește MUP (Marele Uriaș Prietenos). În același timp, recunosc și dificultatea pe care acest specific al cărții a reprezentat-o pentru traducătoare, motiv pentru care o felicit și pe ea, și echipa redacțională, pentru că au făcut ca povestea să sune foarte bine și în română. Știu că nu e deloc ușor să redai glume și jocuri de cuvinte în altă limbă, mai ales când publicul-țintă e format din copii.

Nu vă las citate de data asta, dar vă încurajez călduros să cumpărați cartea și s-o citiți cu cei mici, sunt sigură că îi va amuza și le va stimula imaginația și inventivitatea.

Leave a Comment

Filed under Lecturi, Recenzii

Trilogia gemenilor, de Agota Kristof

Agota Kistof – Le Grand Cahier (1986), La preuve (1998), Le troisième mensonge (1991), Editions du Seuil

Aceste trei titluri formează ceea ce a fost numită „trilogia gemenilor”, o serie de trei romane surprinzătoare, profund tulburătoare, șocante pe alocuri, dure și extrem de triste. Sper că aceste cuvinte nu v-au speriat deja, pentru că atât încărcătura emoțională puternică pe care o au aceste trei volume, cât și  scriitura de impact, în ciuda simplității aparente, merită atenția cititorilor. Să le luăm pe rând:

Pentru cei care nu știți sau nu vă amintiți, Agota Kristof a fost o scriitoare de origine maghiară, care a fugit din țara de origine (din cauza represiunii sovietice a revoluției anticomuniste din 1956) și s-a stabilit în Elveția. Acolo a reînvățat să scrie, adică să se exprime literar într-o limbă străină (proces descris în romanul autobiografic L’analphabète), începând cu poezie și teatru și culminând cu această trilogie, care s-a bucurat de mare succes.

Le Grand CahierLe Grand Cahier, răsplătit cu premiul literar european acordat de Asociația Scriitorilor de Limbă Franceză, ne introduce într-o lume dură, nemiloasă, marcată de război și de toate tarele acestuia: sărăcie, frică, violență, moarte, luptă pentru supraviețuire, dezumanizare. Protagoniștii sunt doi băieți gemeni, duși de mama lor din „la Grande Ville” să trăiască într-un oraș mai mic, cu bunica lor. Grand-Mère este un personaj memorabil: bătrână, rea, zgârcită, îi pune la treburi, le vorbește urât, îi ține nemâncați, se folosește de hainele și banii lor, și, în plus, are reputația că și-ar fi otrăvit bărbatul. Nevoiți să se descurce singuri, gemenii se adaptează la noua situație: fac exerciții pentru a-și dezvolta abilități noi de supraviețuire, devin autodidacți, pricepuți în a-și procura haine, îmbrăcăminte, bani, în a se apăra și a conviețui cu noul regim. Până și Grand-Mère este impresionată și învinsă de talentele lor. Aș fi tentată să spun că nevoile și duritatea vremurilor de război îi transformă în niște mici roboți, îi dezumanizează – metaforă pentru transformările naturii umane în astfel de circumstanțe – dacă actele lor de cruzime și chiar de răzbunare n-ar fi contrabalansate și n-ar ascunde uneori chiar gesturi de bunătate și milostenie față de alții.

Romanul este narat la persoana I, plural (cei doi formează o singură ființă, au o singură voce și notează totul într-un caiet-jurnal – de unde și titlul volumului), și este împărțit în capitole foarte scurte, scrise într-un limbaj simplu, aproape școlăresc, bun de studiat de începătorii în ale francezei. Surpriza și dificultatea constau tocmai în forța de concentrare a acestui stil, care prin simplitatea sa aparentă reușește să transmită realități dure, sentimente complexe și imagini șocante.

La preuveFinalul surprinzător creează premisa pentru al doilea volum, La preuve, însă de aici încolo n-aș vrea să mai divulg nimic din firul narativ ca să nu stric efectul de surpriză. Voi spune doar că îi urmărim pe cei doi gemeni ajunși la vârsta adolescenței și apoi a maturității (dacă putem vorbi despre vârstă în cazul unor personaje-copii ce par mature încă de la primele rânduri) și trecând prin diverse transformări. Caietul din primul volum devine o dovadă a existenței lor, liantul dintre ei, în ciuda evoluției diferite.

De data aceasta, vocea comună a celor doi este înlocuită cu vocea neutră a unui narator obiectiv, care relatează viețile lui Lucas și Claus la persoana a treia, cu același stil simplu, sec, aproape eliptic, și totuși atât de expresiv.

Le troisieme mensongeAl treilea volum, Le troisième mensonge, aduce o nouă schimbare de perspectivă și surprizele par să nu se mai termine. Cititorul se vede nevoit să lege ițele, să pună în corespondență diversele povești, să identifice cauze și consecințe. Astfel, din foile primului caiet și din corecțiile ulterioare aduse acestuia se naște o nouă realitate, ce se împletește cu versiunea sa ficționalizată.

Cele două părți ale romanului corespund celor două voci narative ale celor doi frați, fiecare cu perspectiva lui asupra lucrurilor. Ideea de scris, de exorcizare prin scris, de scris pentru a trăi sau a supraviețui, pentru a lăsa ceva în urmă, o dovadă, sau pentru a-și împlini o chemare interioară revine obsesiv în toate cele trei volume.

– Ce qui m’intéresse c’est de savoir si vous écrivez des choses vraies ou des choses inventées.

Je lui réponds que j’essaie d’écrire des histoires vraies, mais, à un moment donné, l’histoire devient insupportable par sa vérité même, alors je suis obligé de la changer. Je lui dis que j’essaie de raconter mon histoire, mais que je ne le peux pas, je n’en ai pas le courage, elle me fait trop mal. Alors, j’embellis tout et je décris les choses non comme elles se sont passées, mais comme j’aurais voulu qu’elles se soient passées.

Elle dit:

– Oui. Il y a des vies qui sont plus tristes que le plus triste des livres.

Je dis:

– C’est cela. Un livre, si triste soit-il, ne peut être aussi triste qu’une vie.

Ar mai fi lucruri de spus despre modul în care Agota Kristof a înțeles să descrie ororile războiului și consecințele acestuia asupra oamenilor, despre singurătate, dor, nevoia de comuniune și lipsa dragostei (deși ea există, nu ajunge să fie împlinită, indiferent că vorbim despre dragostea frățească, părintească sau senzuală), despre cruzime ca modalitate de supraviețuire și, în general, despre lipsa fericirii, a împlinirii, a mulțumirii.

Deși această trilogie are o încărcătura emoțională puternică ce ar putea speria, deși e greu să găsești în ea ceva (orice) pozitiv și optimist, o fărâmă de speranță, deși e incomodă și dură, cred totuși că lectura ei e importantă și necesară și-și va lăsa amprenta asupra celor care se încumetă să o citească. Despre ea a scris și Ema, de la care am și aflat inițial despre Agota Kristof. Trilogia a apărut și în limba română, la Editura Trei, traducere de Aliza Ardeleanu, dar am înțeles că nu se prea mai găsește în librării. Dacă v-am convins, poate încercați la anticariate și biblioteci!

2 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

Mémoires d’Hadrien, de Marguerite Yourcenar

Les memoires d'HadrianMémoires d’Hadrien, de Marguerite Yourcenar, Editions Gallimard, 2001

Memoriile lui Hadrian, închipuite de Marguerite Yourcenar, sunt o colecție de meditații filosofice, sociale, religioase și politice ale unui împărat de seamă al Imperiului Roman, pe fundalul istoric al războaielor de dinaintea încoronării sale și al multiplelor prefaceri benefice din timpul domniei acestuia.

Dacă vă închipuiți că aveți de-a face cu peste 300 de pagini cu relatări plicticoase despre campanii de cucerire sau cu laude de sine ale unui cezar orbit de putere, vă înșelați profund. Confesiunile lui Hadrian sunt atât de bine scrise, de interesante (prin varietatea subiectelor abordate), de profunde (prin acuratețea observațiilor) și de umane (prin sondarea propriei vieți și minți), încât lectura lor este o adevărată plăcere.

Plecând de la numeroase surse de documentare și printr-un proces dificil și îndelungat, cu multe întreruperi și rescrieri, care s-a întins pe parcursul a aproximativ 25 de ani, Marguerite Yourcenar reconstituie viața și domnia acestui împărat roman, la persoana întâi, sub forma unor confesiuni către succesorul lui, Marcus Aurelius.

Iată un fragment din notele autoarei de la sfârșitul romanului, în care explică munca enormă, minuțiozitatea, efortul de imaginație și, nu în ultimul rând, de condensare pe care le-a presupus scrierea memoriilor:

Ce livre est la condensation d’un énorme ouvrage élaboré pour moi seule. J’avais pris l’habitude, chaque nuit, d’écrire de façon presque automatique le résultat de ces longues visions provoquées où je m’installais dans l’intimité d’un autre temps. Les moindres mots, les moindres gestes, les nuances les plus imperceptibles étaient notés ; des scènes, que le livre tel qu’il est résume en deux lignes, passaient dans le plus grand détail et comme au ralenti. Ajoutés les uns aux autres, ces espèces de comptes rendus eussent donné un volume de quelques milliers de pages. Mais je brûlais chaque matin ce travail de la nuit. J’écrivis ainsi un très grand nombre de méditations fort abstruses, et quelques descriptions assez obscènes.

Pe tot parcursul lecturii, a trebuit să-mi reamintesc că ceea ce citeam nu erau memoriile reale ale lui Hadrian, ci gândurile și expresia personalității lui așa cum au fost ele imaginate de Yourcenar. Dar atât de verosimil și de fidel istoriei părea totul, încât cu greu puteam să le privesc ca pe o operă de ficțiune. Observațiile sale acoperă o gamă largă de subiecte, de la natura umană, la ambiție și dorințe de mărire, la nevoia și înțelepciunea de a face alianțe și de a-ți cunoaște dușmanii, la educație, cultură, civilizație, emanciparea femeii, comunicare și toleranță între popoare, dragoste sub mai multe forme, boală, moarte, încredere, copii și moștenire politică, istorică și personală.

Memoriile lui Hadrian _ HumanitasRomanul a apărut și în limba română, la Editura Humanitas, în Colecția Raftul Denisei, 2015, în traducerea lui Mihai Gramatopol. Fără alte cuvinte de prisos, vă îndemn la lectură și vă las cu câteva citate (alese cu greu):

Le véritable lieu de naissance est celui où l’on a porté pour la première fois un coup d’œil intelligent sur soi-même : mes premières patries ont été des livres. À un moindre degré, des écoles.

*

Je ne méprise pas les hommes. Si je le faisais, je n’aurais aucun droit, ni aucune raison, d’essayer de les gouverner. Je les sais vains, ignorants, avides, inquiets, capables de presque tout pour réussir, pour se faire valoir, même à leurs propres yeux, ou tout simplement pour éviter de souffrir. Je le sais : je suis comme eux, du moins par moments, ou j’aurais pu l’être. Entre autrui et moi, les différences que j’aperçois sont trop négligeables pour compter dans l’addition finale. Je m’efforce donc que mon attitude soit aussi éloignée de la froide supériorité du philosophe que de l’arrogance du César. Les plus opaques des hommes ne sont pas sans lueurs : cet assassin joue proprement de la flûte ; ce contremaître déchirant à coups de fouet le dos des esclaves est peut-être un bon fils ; cet idiot partagerait avec moi son dernier morceau de pain. Et il y en a peu auxquels on ne puisse apprendre convenablement quelque chose. Notre grande erreur est d’essayer d’obtenir de chacun en particulier les vertus qu’il n’a pas, et de négliger de cultiver celles qu’il possède.

*

Chacun de nous a plus de vertus qu’on ne le croit, mais le succès seul les met en lumière, peut-être parce qu’on s’attend alors à nous voir cesser de les exercer. Les êtres humains avouent leurs pires faiblesses quand ils s’étonnent qu’un maître du monde ne soit pas sottement indolent, présomptueux, ou cruel.

*

Je me félicitais que notre passé fût assez long pour nous fournir d’exemples, et pas assez lourd pour nous en écraser ; que le développement de nos techniques fût arrivé à ce point où il facilitait l’hygiène des villes, la prospérité des peuples, et pas à cet excès où il risquerait d’encombrer l’homme d’acquisitions inutiles ; que nos arts, arbres un peu lassés par l’abondance de leurs dons, fussent encore capables de quelques fruits délicieux. Je me réjouissais que nos religions vagues et vénérables, décantées de toute intransigeance ou de tout rite farouche, nous associassent mystérieusement aux songes les plus antiques de l’homme et de la terre, mais sans nous interdire une explication laïque des faits, une vue rationnelle de la conduite humaine. Il me plaisait enfin que ces mots même d’Humanité, de Liberté, de Bonheur, n’eussent pas encore été dévalués par trop d’applications ridicules.

*

Je doute que toute la philosophie du monde parvienne à supprimer l’esclavage : on en changera tout au plus le nom. Je suis capable d’imaginer des formes de servitude pires que les nôtres, parce que plus insidieuses : soit qu’on réussisse à transformer les hommes en machines stupides et satisfaites, qui se croient libres alors qu’elles sont asservies, soit qu’on développe chez eux, à l’exclusion des loisirs et des plaisirs humains, un goût du travail aussi forcené que la passion de la guerre chez les races barbares. À cette servitude de l’esprit, ou de l’imagination humaine, je préfère encore notre esclavage de fait.

*

Je n’ai pas d’enfants, et ne le regrette pas. Certes, aux heures de lassitude et de faiblesse où l’on se renie soi-même, je me suis parfois reproché de n’avoir pas pris la peine d’engendrer un fils, qui m’eût continué. Mais ce regret si vain repose sur deux hypothèses également douteuses : celle qu’un fils nécessairement nous prolonge, et celle que cet étrange amas de bien et de mal, cette masse de particularités infimes et bizarres qui constitue une personne, mérite d’être prolongé. J’ai utilisé de mon mieux mes vertus ; j’ai tiré parti de mes vices ; mais je ne tiens pas spécialement à me léguer à quelqu’un.

*

L’une des meilleures manières de recréer la pensée d’un homme : reconstituer sa bibliothèque.

6 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii