Tag Archives: engleză

Purity, de Jonathan Franzen

Purity, Jonathan FranzenPurity, de Jonathan Franzen, Farrar, Strauss and Guiroux, 2015

Am terminat de citit cartea asta acum câteva zile și sunt încă așa de plină de gânduri și de senzații, încât nu am reușit să-mi pun în ordine preaplinul și să scriu câte ceva și aici. Prin urmare, să nu vă mirați dacă rândurile de mai jos vi se vor părea alambicate, dar mi-e teamă că dacă nu-mi notez câte ceva acum, fie și numai câteva idei pe lângă câteva citate preferate, momentul va trece definitiv și totul va rămâne vraiște, în mintea mea.

Nici nu știu cu ce să încep, aș putea să vă zic direct concluzia, și anume că, dacă puteam să-i dau mai mult de 5 steluțe pe Goodreads, îi dădeam fără ezitare! Mi-a plăcut absolut tot la romanul ăsta: felul minunat în care Franzen stăpânește cuvintele și imaginile și te face să te îndrăgostești de stilul lui; construcția ingenioasă a romanului, cu 7 capitole în care perspectiva se schimbă de fiecare dată, ca și cum am avea o cameră de filmat rotativă care ne arată povestea și personajele dintr-un alt unghi și completează imaginea de ansamblu; personajele foarte interesante și complexe și felul în care autorul te poartă de la general la particular, de la observațiile făcute din afară de un alt personaj până la sondajul detaliat al celor mai adânci gânduri și sentimente; varietatea de subiecte abordate: iubirea cu diferitele ei forme și intensități (de copil pentru părinte, de părinte pentru copil, iubirea carnală, iubirea pură, iubirea obsesivă și înlănțuitoare – știu, știu, asta nu prea e iubire, nu? și totuși, Franzen vă poate spune altceva -, iubirea nedefinită care vine din nevoia neîmplinită de a avea un copil, iubirea neîmpărtășită, iubirea recunoscătoare, iubirea altruistă și tot așa); puterea, care stă în bani, în informație, în imagine; internetul și jurnalismul; viitorul planetei; fricile personale, de la teama de singurătate, de ratare, de pervertire a sinelui, la teama de a fi vulnerabil, de a fi descoperit, de a nu fi iubit; și, mai presus de toate, căutarea iubirii și a adevărului, a purității morale, într-o lume atât de coruptă.

Spuneam că mi-au plăcut personajele și poveștile lor, felul în care se întrepătrund și în care se schimbă perspectiva. Unul dintre lucrurile care m-au fascinat la Franzen a fost puterea lui de a se juca cu mintea cititorului: citeam despre Annabel și relația ei furtunoasă cu Tom și mă gândeam „Ce femeie îngrozitoare! Ce cumplit e să ai lângă tine pe cineva care îți răstălmăcește fiecare cuvânt și care te antrenează în certuri interminabile și istovitoare, care te epuizează psihic prin pretențiile ei și prin felul ei de a fi!”, doar ca pe urmă, în alt capitol, autorul să te ducă în mintea ei, să te facă nu numai să o înțelegi cumva, ci și să o îndrăgești. Și ăsta e doar un exemplu, în general, personajele se schimbă în funcție de cine și când le privește. Beauty is in the eye of the beholder, nu-i așa?

Vorbind despre frumusețe, ea este căutată și observată pe întreg parcursul romanului, la fel ca adevărul. Paradoxal, personajele care își aleg ca misiune să spună adevărul (Andreas, un fel de rebel internațional care și-a făcut un mod de viață din „scurgerea” de informații secrete, Tom și Leila, care sunt jurnaliști de investigație, chiar și Annabel, care trăiește după niște norme morale bine definite) sunt chiar cele care care îl ascund: Andreas ascunde o crimă și iubirea lui pentru Pip, Tom îi ascunde lui Pip faptul că el e tatăl ei, Annabel îi ascunde lui Pip tot trecutul ei, inclusiv numele adevărat, iar Leila își ascunde temerile și nesiguranța.

Ce mi-a mai plăcut? Complexitatea, inteligența, umorul, imaginile fugitive ale câte unui moment perfect sau descrierile obsedante ale unei situații sau temeri cu care poate te-ai confruntat și tu, cititor, în viața ta; faptul că ții minte și cel mai mărunt personaj, și cele mai banale detalii; mixul de sentimente contradictorii: iubire și ură, dependență și orgoliu, putere și teamă, singurătate și faimă; faptul că Franzen știe cum să te „prindă în gheare” încă de la primele pagini și nu-ți mai dă drumul nici măcar mult după ce ai terminat lectura; senzația de fericire și de recunoștință că există cineva acolo care scrie așa de bine și te face să mai vrei.

Până la urmă, îmi dau seama că nu v-am spus concret care este subiectul cărții, dar, credeți-mă, n-ar avea niciun rost să încerc să povestesc ceva. Vă las cu impresiile de mai sus și cu câteva (bine, multe!) citate, iar eu mă duc să caut următorul roman de Franzen!

P.S. Romanul a apărut și în limba română: Puritate, Editura Polirom, 2016, traducere de Iulia Gorzo 

Puritate, Franzen

…(the newspapers), which she read for the small daily pleasure of being appalled by the world.

…having grown up with no television, she had good language skills.

Seeing her again, after a week of merely imagining her, Andreas was overwhelmed by the contrast between love and lust. Love turned out to be soul-crippling, stomach-turning, weirdly claustrophobic: a sense of endlessness bottled up inside him, endless weight, endless potential, with only the small outlet of a shivering pale girl in a bad rain jacket to escape through. Touching her was the farthest thing from his mind. The impulse was to throw himself at her feet.

She opened her mouth against his cheek, a kind of kiss. They were partners, and it would have been natural to go inside the house and seal their partnership, and this was how he knew for certain that his love for her was pure: he pulled away and stood up. “Don’t you like me?” she whispered. “Actually, I love you.”

Before she left the church, it seemed necessary to both of them that they embrace, and what an odd embrace it was; what a sick transaction. She, who wasn’t capable of real love, pretended to love him while he, who really did love her, exploited her pretended love. He took refuge in the chamber of his mind where his purer love of Annagret was locked away.

“Fifty years of feminism, and women are still following their boyfriends.”

“The irony of the Internet,” she’d said to her at lunch one day, “is that it’s made the journalist’s job so much easier. You can research in five minutes what used to take five days. But the Internet is also killing journalism. There’s no substitute for the reporter who’s worked a beat for twenty years, who’s cultivated sources, who can see the difference between a story and a non-story. Google and Accurint can make you feel very smart, but the best stories come when you’re out in the field. Your source makes some offhand remark, and suddenly you see the real story. That’s when I feel most alive. When I’m sitting at the computer, I’m only half alive.”

…her feeling about all doomsday scenarios was Please make me the first person killed; but she’d forced herself to read accounts of Hiroshima and Nagasaki and what it was like to have had your skin burned off entirely and still be staggering down a street, alive. Not just for Pip’s sake did she want the Amarillo story to be large. The world’s fear of nuclear weapons was unaccountably unlike her fear of fighting and vomiting: the longer the world lasted without ending in mushroom clouds, the less afraid people seemed to be. The Second World War was remembered more for the extermination of Jews, more even for the firebombing of Dresden or the siege of Leningrad, than for what had happened on two August mornings in Japan. Climate change got more ink in a day than nuclear arsenals did in a year.

They should have had a baby. In a way, it was an immense relief not to have had one, not to have brought another life to a planet that would be incinerated quickly or baked to death slowly; not to have to worry about that. And yet they should have done it. Leila loved Tom and admired him beyond measure, she felt blessed by the ease of her life with him, but without a child it was a life of leaving things unspoken. Of cuddling in the evening, watching cable dramas together, inhabiting broad areas of agreement, avoiding the few hots spots of past disagreements, and drifting toward old age. Her sudden ardor for Pip was irrational but not senseless, not sexual but intense; compensatory. She didn’t know what exactly would come of permitting a newcomer into the nucleus of her and Tom, but she pictured a mushroom cloud.

“Here are two true things about fame,” he said. “One is that it’s very lonely. The other is that the people around you constantly project themselves onto you. This is part of why it’s so lonely. It’s as if you’re not even there as a person. You’re merely an object that people project their idealism onto, or their anger, or what have you. And of course you can’t complain, can’t even talk about it, because you’re the one who wanted to be famous.

“My accent is flawless! I’m the son of an English professor.” “You sound like the BBC. You’ve got to flatten your a’s. You haven’t really lived until you’ve said a like an American. They’re one of the glories of our nation. Say can’t for me.” “Can’t.” “Aaaaa. Caaaan’t. Like a bleating goat.” “Caaaaan’t.” “There you go. The British have no concept of what they’re missing.”

I considered, quite seriously, strangling her to death while I fucked her and then throwing myself in front of the 8:11 bus. The idea was not without its logic and appeal. But there were the bus driver’s feelings to consider …

Fog spilled from the heights of San Francisco like the liquid it almost was. On better days it spread across the bay and took over Oakland street by street, a thing you saw coming, a change you watched happening to you, a season on the move. Where it encountered redwoods, the most local of rains fell. Where it found open space, its weightless pale passage seemed both endless and like the end of all things. It was a temporary sadness, the more beautiful for being sad, the more precious for being temporary. It was the slow song in minor that the rock-and-roll sun then chased away.

Pip nodded, but she was thinking about how terrible the world was, what an eternal struggle for power. Secrets were power. Money was power. Being needed was power.

Power, power, power: how could the world be organized around the struggle for a thing so lonely and oppressive in the having of it?

They had the beauty of the second glance, the beauty that only revealed itself with intimacy.

18 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

The Secret History, de Donna Tartt

The Secret History, Donna TarttThe Secret History, de Donna Tartt, Vintage, 2004

Cu Donna Tartt m-am „împrietenit” când am citit Sticletele, un volum impresionant de peste o mie de pagini, care a câștigat premiul Pulitzer în 2014 și pe care l-am devorat la vremea aceea. The Secret History este primul ei roman, apărut în 1992, foarte apreciat, la rândul său. Între ele, a mai apărut A Little Friend, în 2002, ceea ce sugerează că scriitoarei îi ia cel puțin zece ani să publice o carte. Nu se grăbește deloc, lucru care se vede în grija pentru detalii, în turnura elegantă a frazei, în construcția amănunțită a poveștii și a personajelor.

Cu The Secret History, mi s-a întâmplat ceva foarte ciudat. Începutul mi-a plăcut mult de tot: încă de la primele rânduri afli despre moartea unui personaj, ceea ce face ca restul cărții să fie un fel de cronică a unei morți anunțate (cam la fel ca Tot ce nu ți-am spus, de Celeste Ng).

THE SNOW in the mountains was melting and Bunny had been dead for several weeks before we came to understand the gravity of our situation. He’d been dead for ten days before they found him, you know. It was one of the biggest manhunts in Vermont history—state troopers, the FBI, even an army helicopter; the college closed, the dye factory in Hampden shut down, people coming from New Hampshire, upstate New York, as far away as Boston. It is difficult to believe that Henry’s modest plan could have worked so well despite these unforeseen events. We hadn’t intended to hide the body where it couldn’t be found. In fact, we hadn’t hidden it at all but had simply left it where it fell in hopes that some luckless passer-by would stumble over it before anyone even noticed he was missing.

Și tot la fel ca în Tot ce nu ți-am spus, povestea cu iz de roman polițist se dovedește a fi mult mai mult: o analiză psihologică fină a personajelor, un tablou al societății americane în anii ’70, inclusiv a vieții de student cu tot ce presupunea ea: alcool, droguri, petreceri, sex, prietenii trainice și aventuri de-o noapte, și, mai presus de toate, explicarea și consecințele punerii în practică a unei filosofii de viață dionisiace. Dar să le luăm pe rând.

În prim plan, se află un grup de studenți din Vermont, de familie bună, care fac notă aparte în peisajul universitar prin faptul că sunt aleșii unui profesor de clasice mai atipic, Julian Morrow. Acesta îi învață nu numai latină și greacă (pentru care există puțin interes și aproape nicio finalitate practică în viața reală), ci și un mod de viață, o filosofie, un fel de a fi. Protejații lui se remarcă printr-un soi de obsesie pentru studiul clasicelor și o atitudine destul de absentă și de ignorantă privind cele lumești. Nou venit în grupul lor select este Richard Papen, naratorul, cel care rememorează peste câțiva ani felul în care a fost acceptat în grup, relațiile dintre membrii acestuia, particularitățile fiecăruia, și – mai ales – evenimentele care au dus la uciderea lui Bunny și consecințele acestei crime asupra grupului.

Spuneam mai devreme că a fost o ciudățenie cu cartea asta: după începutul interesant, cam peste o sută de pagini am început să mă plictisesc de detaliile plimbărilor celor șase studenți, de vizitele și discuțiile nesfârșite, de senzația că lucrurile trenează și nu se ajunge odată la ce mă interesa cu adevărat: explicația morții anunțate în primele rânduri. A fost însă doar o nerăbdare de moment, peste care mă bucur că am trecut, pentru că pe urmă cu greu am lăsat cartea din mână. Donna Tartt a reușit să-și individualizeze atât de bine personajele și să creeze o atmosferă atât de veridică, încât eu, ca cititor, am înțeles frustrarea celorlalți membri ai grupului la excesele lui Bunny, teama lor, lipsa de perspectivă, hotărârea de a pune capăt situației, dar și frământările și tulburarea lor de după aceea.

Cred că secretul stă chiar în detalii, în desfășurarea fără grabă a acțiunii, în relatarea cu lux de amănunte a trăirilor personajelor, a reacțiilor lor fizice și emoționale, în faptul că naratorul a fost, la rândul lui, implicat în cele povestite și în fascinația pentru felul în care funcționează mintea umană într-un astfel de context. Sigur, la toate astea se adaugă faptul că Donna Tartt scrie bine, frumos, elegant, încât e o reală plăcere să o citești de dragul stilului, nu numai al poveștii.

Inițial, i-am acordat trei steluțe pe Goodreads, pentru că senzația de trenare cântărea destul de mult, dar apoi am constatat că nu mi-o pot scoate din minte și că mă „bântuie” încă după câteva zile bune de când am terminat-o, așa că am revenit asupra notării și m-am hotărât la patru steluțe strălucitoare și, zic eu, bine-meritate.

Dacă aveți timp, răbdare, interes pentru sondarea psihologică și afinitate pentru studiu și discuții filosofice despre etică și frumusețe, dar și dacă puteți aprecia stilul și atmosfera mai mult decât o desfășurare alertă a acțiunii, atunci The Secret History poate fi o alegere bună.

6 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

Lecturi de concediu

Știți ce se întâmplă când vrei să faci prea multe și nu-ți ajunge timpul? Vă spun eu! Ajungi să muncești și în concediu. Păi ce fel de concediu mai e ăla? o să întrebați. Ei bine, unul în care îți „sacrifici” o oră sau două pe zi ca să traduci măcar câteva pagini din romanul pe care trebuie să-l predai la sfârșitul lunii. E drept că, dacă e ceva ce-ți place, nu e chiar muncă, deși, credeți-mă, se muncește la o traducere de carte. Și cu relaxarea și odihna și cititul cum rămâne? Păi, de relaxat, tot m-am relaxat, că doar eram în Deltă, de odihnit, am apucat să mă odihnesc, ba chiar am dormit cam în fiecare zi după-amiază, însă cu cititul nu am stat așa grozav… Cel puțin, nu la fel de grozav ca anul trecut. Dar tot am reușit să parcurg câteva cărți pe care le aveam în minte de multă vreme și la care nu mai ajungeam… Iată-le, în ordine cronologică și foarte pe scurt, pentru că nici acum nu-mi ajunge timpul:

Rules of CivilityRules of Civility, de Amor Towles, Penguin Books, 2012 (nu cred că a fost tradusă la noi încă)

Despre prima carte din listă am aflat de la Lavinia (care, de altfel, a insistat să citesc și a doua carte din listă și mi-a recomandat și cartea pe care o citesc acum și despre care probabil voi vorbi într-un alt articol), așa că am cel puțin trei motive să îi mulțumesc. 🙂

Este vorba despre un roman plasat în New York-ul anilor 1920-30, în care încă se mai văd efectele crizei financiare și oamenii se aruncă pe capete de la etajele superioare ale zgârie-norilor, în care femeilor, cu mici excepții, încă le sunt rezervate doar joburi de secretare și dactilografe, indiferent cât de capabile sunt, în care luxul și fastul petrecerilor înaltei societăți contrastează cu ingeniozitatea și resursele de distracție ale celor mai puțin norocoși, în care te scufunzi în „all that jazz” și parcă te transpui acolo, în cluburile underground.

Povestea în sine e despre dragoste și prietenie, despre fidelitatea față de prieteni și de tine însuți, despre sacrificiile și compromisurile pe care ești obligat sau alegi să le faci în viață, despre moduri de avansare pe scara socială, despre diferențele de clasă, alegeri, puterea de a renunța și de a te schimba, despre căutarea fericirii, indiferent ce formă ia aceasta pentru fiecare. O lectură plăcută, personaje cel puțin interesante, stil antrenant, deși farmecul cărții cred că stă mai mult în atmosferă decât în acțiunea propriu-zisă, referințe literare din plin (Kate, protagonista și naratoarea, este o cititoare înrăită; tot acolo găsiți și explicația titlului), ce mai, o recomandare călduroasă din partea mea și doar câteva citate, deși aș fi fost tentată să dau mai multe!

Whatever setbacks he had faced in his life, he said, however daunting or dispiriting the unfolding of events, he always knew that he would make it through, as long as when he woke in the morning he was looking forward to his first cup of coffee. Only decades later would I realize that he had been giving me a piece of advice. Uncompromising purpose and the search for eternal truth have an unquestionable sex appeal for the young and high-minded; but when a person loses the ability to take pleasure in the mundane—in the cigarette on the stoop or the gingersnap in the bath—she has probably put herself in unnecessary danger. What my father was trying to tell me, as he neared the conclusion of his own course, was that this risk should not be treated lightly: One must be prepared to fight for one’s simple pleasures and to defend them against elegance and erudition and all manner of glamorous enticements.

In retrospect, my cup of coffee has been the works of Charles Dickens. Admittedly, there’s something a little annoying about all those plucky underprivileged kids and the aptly named agents of villainy. But I’ve come to realize that however blue my circumstances, if after finishing a chapter of a Dickens novel I feel a miss-my-stop-on-the-train sort of compulsion to read on, then everything is probably going to be just fine.

***

—You’ve got a . . . lot of books, he said at last.

—It’s a sickness.

—Are you . . . seeing anyone for it?

—I’m afraid it’s untreatable.

***

—You know, I actually picked up Walden after you said you’d want to be marooned with it.

—What did you think? I asked.

—Well, at first I wasn’t sure I was going to make it. Four hundred pages of a man alone in a cabin philosophizing on human history, trying to strip life to its essentials . . .

—But what did you think in the end?

Tinker stopped breaking sticks and looked into the distance.

—In the end—I thought it was the greatest adventure of them all.

***

I read a lot of Agatha Christies that fall of 1938—maybe all of them. The Hercule Poirots, the Miss Marples. Death on the Nile. The Mysterious Affair at Styles. Murders . . . on the Links, . . . at the Vicarage, and, … on the Orient Express. I read them on the subway, at the deli, and in my bed alone. You can make what claims you will about the psychological nuance of Proust or the narrative scope of Tolstoy, but you can’t argue that Mrs. Christie fails to please. Her books are tremendously satisfying. Yes, they’re formulaic. But that’s one of the reasons they are so satisfying. With every character, every room, every murder weapon feeling at once newly crafted and familiar as rote (the role of the postimperialist uncle from India here being played by the spinster from South Wales, and the mismatched bookends standing in for the jar of fox poison on the upper shelf of the gardener’s shed), Mrs. Christie doles out her little surprises at the carefully calibrated pace of a nanny dispensing sweets to the children in her care. But I think there is another reason they please—a reason that is at least as important, if not more so—and that is that in Agatha Christie’s universe everyone eventually gets what they deserve. Inheritance or penury, love or loss, a blow to the head or the hangman’s noose, in the pages of Agatha Christie’s books men and women, whatever their ages, whatever their caste, are ultimately brought face-to-face with a destiny that suits them. Poirot and Marple are not really central characters in the traditional sense. They are simply the agencies of an intricate moral equilibrium that was established by the Primary Mover at the dawn of time.

MiddlesexMiddlesex, de Jeffrey Eugenides, Picador, 2003, apărută și în limba română la Polirom, în 2014, în traducerea Alexandrei Coliban

O adevărată surpriză pentru mine. Deși a câștigat, printre altele, un premiu Pulitzer în 2003, eu am tot evitat romanul ăsta. Nu mă întrebați de ce! (De fapt, dacă totuși mă întrebați, o să recunosc că nu prea mă atrăgea subiectul.) Numai că povestea hermafroditului, care ni se promite încă de la începutul cărții, ajunge un soi de pretext pentru pictarea unui portret de familie întins pe trei generații, completat de o adevărată frescă socială, culturală și politică, de personaje pitorești, de considerații interesante și de o poveste personală nu lipsită de emoție.

Astfel, călătorim dintr-un sat de la poalele muntelui Olimp, de unde bunicii greci, Desdemona și Lefty Stephanides (frate și soră, în realitate), fug din calea războiului cu turcii și pe vapor se reinventează ca străini, îndrăgostiți, logodnici și, în fine, soț și soție;

They passed the voyage playing out this imaginary flirtation and, little by little, they began to believe it. They fabricated memories, improvised fate. (Why did they do it? Why did they go to all that trouble? Couldn’t they have said they were already engaged? Or that their marriage had been arranged years earlier? Yes, of course they could have. But it wasn’t the other travelers they were trying to fool; it was themselves.) Traveling made it easier. Sailing across the ocean among half a thousand perfect strangers conveyed an anonymity in which my grandparents could re-create themselves.

We Greeks get married in circles, to impress upon ourselves the essential matrimonial facts: that to be happy you have to find variety in repetition; that to go forward you have to come back where you began. Or, in my grandparents’ case, the circling worked like this: as they paced around the deck the first time, Lefty and Desdemona were still brother and sister. The second time, they were bride and bridegroom. And the third, they were husband and wife.

ajungem în America, Detroit, unde suntem martorii adaptării lor la noua lume și la prima generație din familie născută pe tărâm american, pe fundalul tulburărilor sociale și al conflictelor dintre albi și negri din anii ’60; urmărim înfiriparea unei noi povești de dragoste interzise, între Tessie și Milton Stephanides, care va contribui la rândul ei la mutația genetică ce va determina soarta lui Calliope Stephanides/Cal.

The thread began on a day two hundred and fifty years ago, when the biology gods, for their own amusement, monkeyed with a gene on a baby’s fifth chromosome. That baby passed the mutation on to her son, who passed it on to his two daughters, who passed it on to three of their children (my great-great-greats, etc.), until finally it ended up in the bodies of my grandparents. Hitching a ride, the gene descended a mountain and left a village behind. It got trapped in a burning city and escaped, speaking bad French. Crossing the ocean, it faked a romance, circled a ship’s deck, and made love in a lifeboat. It had its braids cut off. It took a train to Detroit and moved into a house on Hurlbut; it consulted dream books and opened an underground speakeasy; it got a job at Temple No. 1 . . . And then the gene moved on again, into new bodies . . . It joined the Boy Scouts and painted its toenails red; it played “Begin the Beguine” out the back window; it went off to war and stayed at home, watching newsreels; it took an entrance exam; posed like the movie magazines; received a death sentence and made a deal with St. Christopher; it dated a future priest and broke off an engagement; it was saved by a bosun’s chair . . . always moving ahead, rushing along, only a few more curves left in the track now, Annapolis and a submarine chaser . . . until the biology gods knew this was their time, this was what they’d been waiting for, and as a spoon swung and a yia yia worried, my destiny fell into place . . . On March 20, 1954, Chapter Eleven arrived and the biology gods shook their heads, nope, sorry . . . But there was still time, everything was in place, the roller coaster was in free fall and there was no stopping it now, my father was seeing visions of little girls and my mother was praying to a Christ Pantocrator she didn’t entirely believe in, until finally—right this minute!—on Greek Easter, 1959, it’s about to happen. The gene is about to meet its twin.

Așadar, pentru a explica evoluțiile genetice care au determinat condiția sa de hermafrodit, Calliope/Cal ne poartă prin mai multe generații și decenii de istorie, cu bune și cu rele, cu personaje memorabile (mi-a plăcut mult Desdemona!) și cu incursiuni foarte realiste în societatea și vremurile respective. Stilul este minunat, o adevărată plăcere să parcurgi cele câteva sute de pagini, iar rândurile astea grăbite nu pot nici pe departe să exprime entuziasmul meu. Mai bine vă zic că i-am acordat fără ezitare cinci steluțe pe Goodreads și că mă bucur că am avut ocazia să o citesc.

Handmaid's TaleThe Handmaid’s Tale (Galaad 2195), de Margaret Atwood, Anchor Books, 1998, publicată prima dată în 1985 și apărută și în limba română cu titlul Povestirea cameristei, Editura Leda, 2006,  traducere de Monica Bottez.

E un roman tulburător și sumbru, o distopie care trage un semnal de alarmă legat de extremismul religios, dar și de abuzurile și exploatarea resurselor planetei. Atwood creează o lume bazată pe stricte precepte religioase, în care femeile sunt împărțite în clase strict delimitate, recunoscute după uniforme și cu roluri bine definite: Soțiile (căsătorite cu Comandanții, îmbrăcate în albastru, de obicei incapabile să aibă copii), Cameristele (îmbrăcate în roșu, reduse la rolul de procreare, obiectul multor interdicții), Marthele (în uniforme verzi, care se ocupă de gospodărie), Mătușile (în cenușiu, responsabile de educarea Cameristelor bazată pe învățăminte din Biblie), Econonevestele (soțiile oamenilor simpli, îmbrăcate în haine multicolore, simbol al faptului că sunt obligate să se ocupe singure de toate treburile), Nefemeile (cele care au refuzat să se supună regulilor și au fost exilate în Colonii, unde pot să fie repartizate la curățarea deșeurilor și să moară din cauza radiațiilor, cu corpurile descompuse, în foarte scurt timp) și Prostituatele (în ciuda pretențiilor de moralitate ale Comandanților, creatorii noului regim, prostituția continuă să existe și ei înșiși o frecventează).

Offred (care s-ar traduce prin „a lui Fred”, pentru că, odată repartizate unui nou comandant, cameristele își schimbă și numele în funcție de numele „stăpânului”) este naratoarea, prin intermediul căreia cunoaștem rigorile acestei lumi totalitare, dar și reminiscențe dintr-un trecut normal nu prea îndepărtat, aflăm despre familia ei dispărută și despre umilințele la care este supusă, despre pârghiile pe care le poate folosi pentru a face rost de o (banală acum, dispărută atunci) cremă de față sau de a afla ce se întâmplă dincolo de granițele vieții ei. Ceremonia actului sexual și cea a nașterii, la care soțiile simulează participarea, sunt de-a dreptul grotești, iar cea mai mică abatere este pedepsită aspru și victimele expuse în văzul tuturor. În ciuda regimului bazat pe întreținerea fricii, există și o mișcare de rezistență, iar finalul, deși deschis, lasă loc de speranță.

(Va urma)

3 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii