Tag Archives: engleză

Al doilea sex, de Simone de Beauvoir (citate)

Al doilea sexThe Second Sex, traducere de Constance Borde și Sheila Malovany-ChevallierVintage, 2011

Despre Al doilea sex am mai povestit eu pe scurt mai demult, când mă minunam de complexitatea și amploarea studiului făcut de Simone de Beauvoir, care îmbină noțiuni de biologie, sociologie, filosofie, istorie etc., în încercarea de a contura un portret al femeii de-a lungul timpului și de a identifica motivele pentru care aceasta a tot fost considerată „al doilea sex”. Cele peste 800 de pagini pline de informații și cugetări promiteau descoperiri și revelații nebănuite, așa că îmi propusesem să le savurez în doze mici.

Ei bine, au fost atât de mici încât nu am avansat prea mult de atunci, tot pe la pagina 200 am rămas, dar mă gândesc că, dacă preiau aici câteva citate, poate asta mă stimulează să reiau lectura (sigur, după ce termin cele 800 de pagini pe care le citesc acum). Sau poate trezesc interesul altcuiva, care o termină de citit înaintea mea și mă face de rușine. Oricum ar fi, nu strică. Să purcedem, așadar!

Psychoanalysts in particular define man as a human being and woman as a female: every time she acts like a human being, the woman is said to be imitating the male. The psychoanalyst describes the child and the young girl as required to identify with the father and the mother, torn between “viriloid” and “feminine” tendencies, whereas we conceive her as hesitating between the role of object, of Other that is proposed to her and her claim for freedom;
==========
But many primitives are unaware of the father’s role in the procreation of children, who are thought to be the reincarnation of ancestral larvae floating around certain trees, certain rocks, in certain sacred places, and descending into the woman’s body; in some cases, they believe she must not be a virgin if this infiltration is to take place; but other peoples believe that it also takes place through the nostrils or mouth; at any rate, defloration is secondary here, and for mystical reasons the prerogative is rarely the husband’s. The mother is clearly necessary for the birth of the child; she is the one who keeps and nourishes the germ within her, and so the life of the clan is propagated in the visible world through her. This is how she finds herself playing the principal role. Very often, children belong to their mother’s clan, bear her name, and share her rights, particularly the use of the land belonging to the clan. So communal property is transmitted through women: through them the fields and their harvests are reserved to members of the clan, and inversely it is through their mothers that members are destined to a given piece of land. The land can thus be considered as mystically belonging to women: their hold on the soil and its fruits is both religious and legal.

==========
Engels; the passage from matriarchy to patriarchy seems to him to be “the great historical defeat of the feminine sex.” But in reality this golden age of Woman is only a myth.
==========
(…) there was massive infanticide among Arabs: as soon as they were born, girls were thrown into ditches. Accepting a female child is an act of generosity on the father’s part; the woman enters such societies only through a kind of grace bestowed on her, and not legitimately like males. In any case, the stain of birth is far more serious for the mother when a girl is born: among Hebrews, Leviticus demands twice as much cleansing as for a newborn boy. In societies where “blood money” exists, only a small sum is required when the victim is of the feminine sex: her value compared with a male’s is like a slave’s with a free man’s. When she is a young girl, the father has total power over her; on her marriage he transmits it entirely to her spouse. Since she is his property like the slave, the beast of burden, or the thing, it is natural for a man to have as many wives as he wishes; only economic reasons put limits on polygamy; the husband can disown his wives at whim, and society barely accords them any guarantees. In return, woman is subjected to rigorous chastity.
==========
As long as private property lasts, conjugal infidelity on the part of a woman is considered a crime of high treason. All codes up to our time have perpetuated inequality in issues concerning adultery, arguing the seriousness of the fault committed by the woman who might bring an illegitimate child into the family. And though the right to take the law into one’s own hands has been abolished since Augustus, the Napoleonic Code still holds out the promise of the jury’s leniency for a husband who avenges himself.

==========
In Paris, loose women worked in pens where they arrived in the morning and left after the curfew had tolled; they lived on special streets and did not have the right to stray, and in most other cities brothels were outside town walls. Like Jews, they had to wear distinctive signs on their clothes. In France the most common one was a specific-colored aglet hung on the shoulder; silk, fur, and honest women’s apparel were often prohibited. They were by law taxed with infamy, had no recourse whatsoever to the police and the courts, and could be thrown out of their lodgings on a neighbor’s simple claim. For most of them, life was difficult and wretched. Some were closed up in public houses.
==========
This is the first time a woman takes up her pen to defend her sex: Christine de Pizan attacks the clerics energetically in The Epistle to the God of Love.

==========
a hitherto unknown species appears: the actress. The presence of a woman onstage is noted for the first time in 1545; in 1592 there is still only one; at the beginning of the seventeenth century most of them are actors’ wives; they then become more and more independent both onstage and in their private lives.
==========
It is easier to put people in chains than to remove them if the chains bring prestige, said George Bernard Shaw. The bourgeois woman clings to the chains because she clings to her class privileges. It is drilled into her and she believes that women’s liberation would weaken bourgeois society; liberated from the male, she would be condemned to work; while she might regret having her rights to private property subordinated to her husband’s, she would deplore even more having this property abolished; she feels no solidarity with working-class women: she feels closer to her husband than to a woman textile worker. She makes his interests her own.

==========
“In Lyon,” writes Blanqui, “in the trimmings workshops, some women are obliged to work almost hanging in a kind of harness in order to use both their feet and hands.” In 1831, silk workers work in the summer from as early as three o’clock in the morning to eleven at night, or seventeen hours a day,* “in often unhealthy workshops where sunlight never enters,” says Norbert Truquin. “Half of the young girls develop consumption before the end of their apprenticeship. When they complain they are accused of dissimulating.” In addition, the male assistants take advantage of the young women workers.

Leave a Comment

Filed under Citate

Empire Falls, de Richard Russo

Empire Falls, Richard RussoEmpire Falls, de Richard Russo, Vintage, 2002

Cel mai cunoscut roman al lui Richard Russo, recompensat cu Pulitzer în 2002 și ecranizat excelent într-o mini-serie HBO, cu o distribuție remarcabilă: Ed Harris, Helen Hunt, Paul Newman, Joanne Woodward, Robin Wright-Penn etc.

Este un roman despre visuri ratate, resemnare, manipulare, frustrare, pasivitate și speranțe reînnoite. Cu alte cuvinte, este povestea unui orășel american prosper altădată, rămas acum sărac și fără perspective, deși locuitorii săi continuă să-și facă iluzii în fiecare an că vor veni investitori care vor cumpăra vechea moară, vor crea locuri de muncă și, astfel, orașul va reveni la vremurile glorioase de altădată. Familia care deține poprietățile cele mai importante, Whiting, vine cu o istorie de bărbați dominați de femei, iar Francine, actuala matroană, nu face excepție de la regulă.

Personajele sunt destul de numeroase, iar relațiile dintre ele complexe, așa că se creează o întreagă încrengătură de povești care merg până demult, în trecut, și își lasă amprenta și asupra prezentului. Miles Roby, aflat în centrul romanului, este administratorului unui restaurant dat în grijă de doamna Whiting cu promisiunea că, după moartea ei, afacerea îi va rămâne lui. Momeala aceasta, aruncată în momentul în care tânărul Miles a revenit în oraș să-și ajute mama bolnavă, în pofida dorinței acesteia, îl țintuiește și acum, după mulți ani, în rutina și pasivitatea din care încearcă să-l scoată fratele lui mai mic. Amintirea vie a mamei și descoperirea unei poze vechi într-un ziar îl ajută să descopere adevărul despre legăturile dintre cele două familii și să înțeleagă consecințele pe care le resimte și el.

empire-falls-movieAr fi prea mult să vorbesc pe îndelete despre toate personajele și poveștile lor și nici nu este acesta scopul unei recenzii. O să spun doar că mi-a plăcut felul în care Russo a știut să le individualizeze și să le acorde timp, răbdare și grijă din plin ca să aibă o viață proprie. Le menționez totuși rapid: Janine, fosta soție a lui Miles, frustrată după o căsnicie care nu a împlinit-o și dornică să strălucească într-o relație nouă, doar ca să descopere că totul fusese o iluzie; Tick, fiica lor, frumoasă, deșteaptă, talentată, foarte apropiată de Miles, dar distantă față de Janine și de noul ei prieten, o adolescentă normală, care se va trezi însă implicată într-un conflict traumatizant; Walt Comeau, noul iubit al lui Janine, genul de lăudăros fără vreo bază reală și cam încet la minte; Beatrice, mama lui Janine, o bătrână care are curajul nu numai de a-i spune mereu în față fiicei ei ce greșeli face, dar și de a o înfrunta pe temuta și respectata doamnă Whiting; John Voss, puștiul terorizat și marginalizat la școală, provenit dintr-o familie cu probleme, pe care micile semne de bunătate și înțelegere arătate de câțiva binevoitori nu sunt suficiente pentru a-l salva de un gest extrem; Jimmy Minty, polițistul atotprezent, care încearcă să se împrietenească cu Miles, în schimb, reușește să fie tot mai antipatic, și fiul lui, bătăușul școlii; max-robyîn fine, preferatul meu, Max Roby, tatăl lui Miles, un bătrân neglijent, mereu pus pe tapat bani de la alții, adesea absent din viața familiei în trecut, dar simpatic prin încăpățânarea, umorul și stilul lui mereu descurcăreț. Alte personaje secundare, deși cu un rol bine definit în evoluția acțiunii: fratele lui Miles, care acționează ca pivot în relația cu Miles, iubita lui, femeia la care Miles a visat încă din adolescență și pe care n-a avut niciodată curajul (sau ocazia) s-o abordeze, prietenul lui Miles și directorul școlii, care salvează situația de două ori, deși la distanță de mulți ani; fiica beteagă a familiei Whiting, veșnic îndrăgostită de Miles, veșnic respinsă de acesta.

Dincolo de acțiunea romanului, care se desfășoară destul de lent (lucru, de altfel, potrivit cu temperamentul personajului principal și cu rutina, nemișcarea, în care se află întregul oraș), interesul stă în diferența dintre visurile, speranțele, nevoile personajelor și realitatea diferită în care se scaldă cu toții, timidele lor încercări de schimbare fiind sortite eșecului. Cel mai bine rezumă situația Beatrice, care îi spune fiicei ei: „Janine, nu te schimbi, doar slăbești!” Ultima parte a cărții aduce o schimbare de ritm și suficiente evenimente care scot personajele din rutina lor, însă rămâne de văzut dacă vor reuși să-și schimbe traiectoria.

empire-falls-roCartea a apărut și în limba română, cu titlul Empire Falls, la Editura Univers, Colecțiile Cotidianul, 2007, traducere şi note de Cristiana Vişan. Nu știu dacă se mai găsește în librării, probabil nu, dar cătați-o la anticariate, aveți șanse s-o găsiți chiar în stare bună. Eu vă invit să citiți romanul și să vedeți și filmul (în ordinea asta!) și apoi să-mi spuneți cum vi s-au părut. Acum, ca de obicei, îmi închei scurta recenzie cu câteva citate:

Her mother, Janine felt certain, was one of those poor women who’d managed to do what Janine herself had damn near done. She’d lived her entire adult life from one end to the other without a single orgasm. When Bea died, it would be possible to say truthfully that she went before she came. Not Janine. If she’d been the sort of person to stencil anything on the side of a van, it’d be something more like, SHE CAME BEFORE SHE WENT.

My God, he couldn’t help thinking, how terrible it is to be that age, to have emotions so near the surface that the slightest turbulence causes them to boil over. That, very simply, was what adulthood must be all about—acquiring the skill to bury things more deeply. Out of sight and, whenever possible, out of mind.

You’re kind and patient and forgiving and generous, and you don’t seem to understand that these qualities can be really annoying in a man, no matter what the ladies’ magazines say.

MRS. WHITING SEEMED genuinely fond of him from the start, which surprised Miles, given her views on youth. The woman made no secret of her opinion that teenagers belonged in institutions for the criminally insane, from which they should not be released until the word “cool” had been purged from their vocabulary.

If you could control the urge to kill Jimmy Minty, he was entertaining enough, unless you liked your humor intentional.

Her daughter looked, Janine had to admit, positively radiant in the early October sun. The poor child still didn’t have much of a chest, and no hips at all, but she was going to end up with a model’s build, no doubt about it. Not that she deserved it. Earlier that year when Janine had suggested she take some modeling classes, Tick had sneered that maybe she would, after her lobotomy. Which had pissed Janine off even before she looked up the word “lobotomy.”

4 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

Ce am mai citit (5)

Continui seria articolelor-sinteză cu o trecere în revistă a unor cărți citite mai demult sau mai recent, despre care nu am avut timp să scriu mai multe la vremea respectivă. Așadar, câteva rânduri despre fiecare, cât să vă faceți o idee dacă se potrivesc sau nu gusturilor și dispoziției voastre.

Go Set a Watchman, Harper LeeGo Set a Watchman, de Harper Lee, tradusă și în limba română: Du-te și pune un străjer, Editura Polirom, 2015, traducere de Ariadna Ponta (Premiul Fundatiei „Andrei Bantas” pentru traduceri din limba engleză, Uniunea Scriitorilor din Romania, 2016)

Deși „zgârcită” cu producțiile literare (vreme de 55 de ani, To Kill a Mocking Bird a fost singurul ei roman, dar unul extrem de bun, de altfel premiat cu Pulitzer), cu puțin înainte de moartea sa, Harper Lee a scos la iveală încă un roman, care a iscat multe controverse. Scrisă, de fapt, înainte de To Kill a Mocking Bird, ca o primă variantă a acestuia, Go Set a Watchman a fost prezentată ca o continuare a primei cărți și a stârnit discuții și suspiciuni cu privire la intenția sau acordul autoarei de a o publica, precum și false așteptări și scandaluri din partea cititorilor.

Du-te si pune un strajer, Harper LeeÎn ciuda acestor controverse și părerilor contradictorii, mie mi-a plăcut aproape la fel de mult ca Să ucizi o pasăre cântătoare. În prim-plan sunt cam aceleași personaje, peste care însă au trecut anii, într-un Sud american supus schimbărilor sociale. Rasismul rămâne tema centrală a romanului, dar personajele copiilor sunt la maturitate acum, iar integritatea lui Atticus Finch, simpaticul avocat alb apărător al dreptății și al negrilor, tată minunat, unul dintre personajele mele preferate din literatură, este pusă la îndoială. Am regăsit aceeași atmosferă tipică din Sud, aceeași Scout neîmblânzită, dar povestea aceasta nouă conține chiar o poveste de dragoste cu prietenul de-o viață, o căutare constantă a copilăriei într-o lume care nu mai păstrează decât vagi urme ale fericirii de altădată și, cel mai important, o tensiune mai mare între albi și negri, care distruge prietenii și pune la grea încercare relațiile familiale. Spre final, unele discursuri mi-au dat impresia că personajele sunt simple pretexte pentru expunerea unor idei, dar, în general, este o lectură foarte plăcută, pe care o recomand alături de romanul Să ucizi o pasăre cântătoare și de filmul omonim, cu extraordinarul Gregory Peck în rolul lui Atticus Finch.

Inimi cicatrizate, Max BlecherInimi cicatrizate, de Max Blecher, Editura ART, 2009

I-am acordat trei steluțe pe Goodreads, deși am ezitat de câteva ori dacă nu cumva merită patru. E greu să spui despre o carte așa de apăsătoare, de tristă, de deprimantă că ți-a plăcut, dar recunosc că pentru mine a fost o surpriză plăcută. L-am tot evitat pe Blecher, știind că și-a inspirat literatura din experiențele sale reale (boala, sanatoriile), însă pentru disconfortul de a citi despre ceva neplăcut ești recompensat cu măiestria scriiturii. Mi-au rămas în minte câteva imagini de-a dreptul grotești (piciorul amputat al Isei, apariția disperată, ca de nebună, a lui Solange în toiul nopții, în furtună, portretele bolnavilor și descrierea propriei putreziciuni, ca să menționez doar câteva). Mi-a plăcut și limbajul cu iz arhaic și împrumuturi franțuzești de la început de secol XX. Fac o pauză înainte de a încerca și alte titluri de-ale lui, dar le voi citi cu siguranță!

Central Park, Guillaume MussoCentral Park, de Guillaume Musso, XO Editions, 2014, apărută și în limba română, cu același titlu, la Editura ALLFA, 2016, traducere de Liliana Urian

De Guillaume Musso am tot auzit în ultimii ani, umblă vorba în târg că e unul dintre cei mai populari scriitori din Franța în ultima vreme, așa că eram curioasă să văd și eu ce-i cu el. În plus, mi-era tare dor să citesc în franceză, așa că am ales (cred că) cel mai recent roman al lui, Central Park. Dacă lectura de literatură în franceză a fost ca o madlenă, cartea în sine mi-a dat senzația (neplăcută, din păcate) că e o traducere cam neinspirată din engleză. :)) Nu mă refer la calitatea limbajului, ci la faptul că, probabil din cauză că acțiunea se desfășoară în New York și împrejurimi, cu multe referințe la străzi, localuri, firme, nume americane, nu te gândești nicio clipă că ții în mâini o carte franțuzească, scrisă de un autor francez. În plus, replicile mi s-au părut împrumutate și deloc naturale, dar nah, ce știu eu despre cum vorbesc polițiștii francezi contemporani (altceva decât am văzut în seria de filme Taxi, de exemplu?). :p

Central Park, New York - William Anderson

Central Park, New York – Foto: William Anderson

În fine, subiectul e destul de interesant (o polițistă se trezește în Central Park din New York, fără amintiri din noaptea precedentă, legată cu cătușe de un bărbat necunoscut; de aici, începe o serie de aventuri, căutări, descoperiri, surprize, iar finalul, blamat de unii cititori, mie mi s-a părut oarecum salvator – partea cu explicația amneziei, nu cu rezolvarea). Personajele nu mi s-au părut prea credibile (o polițistă frumoasă, deșteaptă, de carieră, care, după o scurtă poveste de dragoste, trece prin tot felul de tragedii; nici cameleonicul ei partener de aventuri nu e mai breaz). Ca structură, romanul e împărțit în capitole narate la persoana I, în care ea își amintește ce s-a întâmplat în urmă cu ani, luni, săptămâni, zile, inserate în firul narativ principal, narat la persoana a treia).

Central Park, Guillaume Musso roLa plusuri, merită menționat faptul că romanul a fost foarte bine documentat (cel puțin așa dă impresia, nu am verificat și nici nu cunosc New York-ul ca să confirm): străzi, cartiere, șosele, magazine și cafenele sau restaurante, totul e descris minuțios și atent, ca și cum cineva a făcut dinadins aceste trasee, ca să le poată consemna aici. Per total, cred că e genul de carte lejeră, agreabilă, relaxantă, de duminică ploioasă, pe care o citești fără prea mari așteptări și care probabil va fi ecranizată în categoria de filme romantice policier/thriller.

The BFG, Roald DahlThe BFG, de Roald Dahl, Puffin, 2016, tradusă și în română (admirabil) cu titlul Marele Uriaș Prietenos, la Editura Arthur, în 2016, de Alexandra Columban.

Despre the BFG am scris și într-un articol în engleză despre traducerile de cărți pentru copii, dar parcă nu e destul, așa că reiau și aici. Am primit cartea cadou în engleză, dar jocurile de cuvinte și invențiile lingvistice și stilistice m-au convins rapid să o caut și în română. Cu cele două ediții în față, am citit în paralel despre aventurile unei fetițe pe nume Sophie, care e răpită de un uriaș… prietenos. Singurul, de altfel, pentru că ceilalți uriași din tărâmul locuit de aceștia sunt niște căpcăuni care mănâncă oameni, iar Sophie și noul ei prieten își vor face o misiune din salvarea victimelor lor.

Marele-urias-prietenos-Roald DahlPovestea e frumoasă, tonul și stilul lui Roald Dahl (pe care eu îl știam numai din Matilda, dar cred că o să mai caut și alte cărți scrise de el) extrem de simpatic, dar marele farmec stă în limbajul stâlcit și alambicat pe care îl folosește MUP (Marele Uriaș Prietenos). În același timp, recunosc și dificultatea pe care acest specific al cărții a reprezentat-o pentru traducătoare, motiv pentru care o felicit și pe ea, și echipa redacțională, pentru că au făcut ca povestea să sune foarte bine și în română. Știu că nu e deloc ușor să redai glume și jocuri de cuvinte în altă limbă, mai ales când publicul-țintă e format din copii.

Nu vă las citate de data asta, dar vă încurajez călduros să cumpărați cartea și s-o citiți cu cei mici, sunt sigură că îi va amuza și le va stimula imaginația și inventivitatea.

Leave a Comment

Filed under Lecturi, Recenzii

Purity, de Jonathan Franzen

Purity, Jonathan FranzenPurity, de Jonathan Franzen, Farrar, Strauss and Guiroux, 2015

Am terminat de citit cartea asta acum câteva zile și sunt încă așa de plină de gânduri și de senzații, încât nu am reușit să-mi pun în ordine preaplinul și să scriu câte ceva și aici. Prin urmare, să nu vă mirați dacă rândurile de mai jos vi se vor părea alambicate, dar mi-e teamă că dacă nu-mi notez câte ceva acum, fie și numai câteva idei pe lângă câteva citate preferate, momentul va trece definitiv și totul va rămâne vraiște, în mintea mea.

Nici nu știu cu ce să încep, aș putea să vă zic direct concluzia, și anume că, dacă puteam să-i dau mai mult de 5 steluțe pe Goodreads, îi dădeam fără ezitare! Mi-a plăcut absolut tot la romanul ăsta: felul minunat în care Franzen stăpânește cuvintele și imaginile și te face să te îndrăgostești de stilul lui; construcția ingenioasă a romanului, cu 7 capitole în care perspectiva se schimbă de fiecare dată, ca și cum am avea o cameră de filmat rotativă care ne arată povestea și personajele dintr-un alt unghi și completează imaginea de ansamblu; personajele foarte interesante și complexe și felul în care autorul te poartă de la general la particular, de la observațiile făcute din afară de un alt personaj până la sondajul detaliat al celor mai adânci gânduri și sentimente; varietatea de subiecte abordate: iubirea cu diferitele ei forme și intensități (de copil pentru părinte, de părinte pentru copil, iubirea carnală, iubirea pură, iubirea obsesivă și înlănțuitoare – știu, știu, asta nu prea e iubire, nu? și totuși, Franzen vă poate spune altceva -, iubirea nedefinită care vine din nevoia neîmplinită de a avea un copil, iubirea neîmpărtășită, iubirea recunoscătoare, iubirea altruistă și tot așa); puterea, care stă în bani, în informație, în imagine; internetul și jurnalismul; viitorul planetei; fricile personale, de la teama de singurătate, de ratare, de pervertire a sinelui, la teama de a fi vulnerabil, de a fi descoperit, de a nu fi iubit; și, mai presus de toate, căutarea iubirii și a adevărului, a purității morale, într-o lume atât de coruptă.

Spuneam că mi-au plăcut personajele și poveștile lor, felul în care se întrepătrund și în care se schimbă perspectiva. Unul dintre lucrurile care m-au fascinat la Franzen a fost puterea lui de a se juca cu mintea cititorului: citeam despre Annabel și relația ei furtunoasă cu Tom și mă gândeam „Ce femeie îngrozitoare! Ce cumplit e să ai lângă tine pe cineva care îți răstălmăcește fiecare cuvânt și care te antrenează în certuri interminabile și istovitoare, care te epuizează psihic prin pretențiile ei și prin felul ei de a fi!”, doar ca pe urmă, în alt capitol, autorul să te ducă în mintea ei, să te facă nu numai să o înțelegi cumva, ci și să o îndrăgești. Și ăsta e doar un exemplu, în general, personajele se schimbă în funcție de cine și când le privește. Beauty is in the eye of the beholder, nu-i așa?

Vorbind despre frumusețe, ea este căutată și observată pe întreg parcursul romanului, la fel ca adevărul. Paradoxal, personajele care își aleg ca misiune să spună adevărul (Andreas, un fel de rebel internațional care și-a făcut un mod de viață din „scurgerea” de informații secrete, Tom și Leila, care sunt jurnaliști de investigație, chiar și Annabel, care trăiește după niște norme morale bine definite) sunt chiar cele care care îl ascund: Andreas ascunde o crimă și iubirea lui pentru Pip, Tom îi ascunde lui Pip faptul că el e tatăl ei, Annabel îi ascunde lui Pip tot trecutul ei, inclusiv numele adevărat, iar Leila își ascunde temerile și nesiguranța.

Ce mi-a mai plăcut? Complexitatea, inteligența, umorul, imaginile fugitive ale câte unui moment perfect sau descrierile obsedante ale unei situații sau temeri cu care poate te-ai confruntat și tu, cititor, în viața ta; faptul că ții minte și cel mai mărunt personaj, și cele mai banale detalii; mixul de sentimente contradictorii: iubire și ură, dependență și orgoliu, putere și teamă, singurătate și faimă; faptul că Franzen știe cum să te „prindă în gheare” încă de la primele pagini și nu-ți mai dă drumul nici măcar mult după ce ai terminat lectura; senzația de fericire și de recunoștință că există cineva acolo care scrie așa de bine și te face să mai vrei.

Până la urmă, îmi dau seama că nu v-am spus concret care este subiectul cărții, dar, credeți-mă, n-ar avea niciun rost să încerc să povestesc ceva. Vă las cu impresiile de mai sus și cu câteva (bine, multe!) citate, iar eu mă duc să caut următorul roman de Franzen!

P.S. Romanul a apărut și în limba română: Puritate, Editura Polirom, 2016, traducere de Iulia Gorzo 

Puritate, Franzen

…(the newspapers), which she read for the small daily pleasure of being appalled by the world.

…having grown up with no television, she had good language skills.

Seeing her again, after a week of merely imagining her, Andreas was overwhelmed by the contrast between love and lust. Love turned out to be soul-crippling, stomach-turning, weirdly claustrophobic: a sense of endlessness bottled up inside him, endless weight, endless potential, with only the small outlet of a shivering pale girl in a bad rain jacket to escape through. Touching her was the farthest thing from his mind. The impulse was to throw himself at her feet.

She opened her mouth against his cheek, a kind of kiss. They were partners, and it would have been natural to go inside the house and seal their partnership, and this was how he knew for certain that his love for her was pure: he pulled away and stood up. “Don’t you like me?” she whispered. “Actually, I love you.”

Before she left the church, it seemed necessary to both of them that they embrace, and what an odd embrace it was; what a sick transaction. She, who wasn’t capable of real love, pretended to love him while he, who really did love her, exploited her pretended love. He took refuge in the chamber of his mind where his purer love of Annagret was locked away.

“Fifty years of feminism, and women are still following their boyfriends.”

“The irony of the Internet,” she’d said to her at lunch one day, “is that it’s made the journalist’s job so much easier. You can research in five minutes what used to take five days. But the Internet is also killing journalism. There’s no substitute for the reporter who’s worked a beat for twenty years, who’s cultivated sources, who can see the difference between a story and a non-story. Google and Accurint can make you feel very smart, but the best stories come when you’re out in the field. Your source makes some offhand remark, and suddenly you see the real story. That’s when I feel most alive. When I’m sitting at the computer, I’m only half alive.”

…her feeling about all doomsday scenarios was Please make me the first person killed; but she’d forced herself to read accounts of Hiroshima and Nagasaki and what it was like to have had your skin burned off entirely and still be staggering down a street, alive. Not just for Pip’s sake did she want the Amarillo story to be large. The world’s fear of nuclear weapons was unaccountably unlike her fear of fighting and vomiting: the longer the world lasted without ending in mushroom clouds, the less afraid people seemed to be. The Second World War was remembered more for the extermination of Jews, more even for the firebombing of Dresden or the siege of Leningrad, than for what had happened on two August mornings in Japan. Climate change got more ink in a day than nuclear arsenals did in a year.

They should have had a baby. In a way, it was an immense relief not to have had one, not to have brought another life to a planet that would be incinerated quickly or baked to death slowly; not to have to worry about that. And yet they should have done it. Leila loved Tom and admired him beyond measure, she felt blessed by the ease of her life with him, but without a child it was a life of leaving things unspoken. Of cuddling in the evening, watching cable dramas together, inhabiting broad areas of agreement, avoiding the few hots spots of past disagreements, and drifting toward old age. Her sudden ardor for Pip was irrational but not senseless, not sexual but intense; compensatory. She didn’t know what exactly would come of permitting a newcomer into the nucleus of her and Tom, but she pictured a mushroom cloud.

“Here are two true things about fame,” he said. “One is that it’s very lonely. The other is that the people around you constantly project themselves onto you. This is part of why it’s so lonely. It’s as if you’re not even there as a person. You’re merely an object that people project their idealism onto, or their anger, or what have you. And of course you can’t complain, can’t even talk about it, because you’re the one who wanted to be famous.

“My accent is flawless! I’m the son of an English professor.” “You sound like the BBC. You’ve got to flatten your a’s. You haven’t really lived until you’ve said a like an American. They’re one of the glories of our nation. Say can’t for me.” “Can’t.” “Aaaaa. Caaaan’t. Like a bleating goat.” “Caaaaan’t.” “There you go. The British have no concept of what they’re missing.”

I considered, quite seriously, strangling her to death while I fucked her and then throwing myself in front of the 8:11 bus. The idea was not without its logic and appeal. But there were the bus driver’s feelings to consider …

Fog spilled from the heights of San Francisco like the liquid it almost was. On better days it spread across the bay and took over Oakland street by street, a thing you saw coming, a change you watched happening to you, a season on the move. Where it encountered redwoods, the most local of rains fell. Where it found open space, its weightless pale passage seemed both endless and like the end of all things. It was a temporary sadness, the more beautiful for being sad, the more precious for being temporary. It was the slow song in minor that the rock-and-roll sun then chased away.

Pip nodded, but she was thinking about how terrible the world was, what an eternal struggle for power. Secrets were power. Money was power. Being needed was power.

Power, power, power: how could the world be organized around the struggle for a thing so lonely and oppressive in the having of it?

They had the beauty of the second glance, the beauty that only revealed itself with intimacy.

19 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

The Secret History, de Donna Tartt

The Secret History, Donna TarttThe Secret History, de Donna Tartt, Vintage, 2004

Cu Donna Tartt m-am „împrietenit” când am citit Sticletele, un volum impresionant de peste o mie de pagini, care a câștigat premiul Pulitzer în 2014 și pe care l-am devorat la vremea aceea. The Secret History este primul ei roman, apărut în 1992, foarte apreciat, la rândul său. Între ele, a mai apărut A Little Friend, în 2002, ceea ce sugerează că scriitoarei îi ia cel puțin zece ani să publice o carte. Nu se grăbește deloc, lucru care se vede în grija pentru detalii, în turnura elegantă a frazei, în construcția amănunțită a poveștii și a personajelor.

Cu The Secret History, mi s-a întâmplat ceva foarte ciudat. Începutul mi-a plăcut mult de tot: încă de la primele rânduri afli despre moartea unui personaj, ceea ce face ca restul cărții să fie un fel de cronică a unei morți anunțate (cam la fel ca Tot ce nu ți-am spus, de Celeste Ng).

THE SNOW in the mountains was melting and Bunny had been dead for several weeks before we came to understand the gravity of our situation. He’d been dead for ten days before they found him, you know. It was one of the biggest manhunts in Vermont history—state troopers, the FBI, even an army helicopter; the college closed, the dye factory in Hampden shut down, people coming from New Hampshire, upstate New York, as far away as Boston. It is difficult to believe that Henry’s modest plan could have worked so well despite these unforeseen events. We hadn’t intended to hide the body where it couldn’t be found. In fact, we hadn’t hidden it at all but had simply left it where it fell in hopes that some luckless passer-by would stumble over it before anyone even noticed he was missing.

Și tot la fel ca în Tot ce nu ți-am spus, povestea cu iz de roman polițist se dovedește a fi mult mai mult: o analiză psihologică fină a personajelor, un tablou al societății americane în anii ’70, inclusiv a vieții de student cu tot ce presupunea ea: alcool, droguri, petreceri, sex, prietenii trainice și aventuri de-o noapte, și, mai presus de toate, explicarea și consecințele punerii în practică a unei filosofii de viață dionisiace. Dar să le luăm pe rând.

În prim plan, se află un grup de studenți din Vermont, de familie bună, care fac notă aparte în peisajul universitar prin faptul că sunt aleșii unui profesor de clasice mai atipic, Julian Morrow. Acesta îi învață nu numai latină și greacă (pentru care există puțin interes și aproape nicio finalitate practică în viața reală), ci și un mod de viață, o filosofie, un fel de a fi. Protejații lui se remarcă printr-un soi de obsesie pentru studiul clasicelor și o atitudine destul de absentă și de ignorantă privind cele lumești. Nou venit în grupul lor select este Richard Papen, naratorul, cel care rememorează peste câțiva ani felul în care a fost acceptat în grup, relațiile dintre membrii acestuia, particularitățile fiecăruia, și – mai ales – evenimentele care au dus la uciderea lui Bunny și consecințele acestei crime asupra grupului.

Spuneam mai devreme că a fost o ciudățenie cu cartea asta: după începutul interesant, cam peste o sută de pagini am început să mă plictisesc de detaliile plimbărilor celor șase studenți, de vizitele și discuțiile nesfârșite, de senzația că lucrurile trenează și nu se ajunge odată la ce mă interesa cu adevărat: explicația morții anunțate în primele rânduri. A fost însă doar o nerăbdare de moment, peste care mă bucur că am trecut, pentru că pe urmă cu greu am lăsat cartea din mână. Donna Tartt a reușit să-și individualizeze atât de bine personajele și să creeze o atmosferă atât de veridică, încât eu, ca cititor, am înțeles frustrarea celorlalți membri ai grupului la excesele lui Bunny, teama lor, lipsa de perspectivă, hotărârea de a pune capăt situației, dar și frământările și tulburarea lor de după aceea.

Cred că secretul stă chiar în detalii, în desfășurarea fără grabă a acțiunii, în relatarea cu lux de amănunte a trăirilor personajelor, a reacțiilor lor fizice și emoționale, în faptul că naratorul a fost, la rândul lui, implicat în cele povestite și în fascinația pentru felul în care funcționează mintea umană într-un astfel de context. Sigur, la toate astea se adaugă faptul că Donna Tartt scrie bine, frumos, elegant, încât e o reală plăcere să o citești de dragul stilului, nu numai al poveștii.

Inițial, i-am acordat trei steluțe pe Goodreads, pentru că senzația de trenare cântărea destul de mult, dar apoi am constatat că nu mi-o pot scoate din minte și că mă „bântuie” încă după câteva zile bune de când am terminat-o, așa că am revenit asupra notării și m-am hotărât la patru steluțe strălucitoare și, zic eu, bine-meritate.

Dacă aveți timp, răbdare, interes pentru sondarea psihologică și afinitate pentru studiu și discuții filosofice despre etică și frumusețe, dar și dacă puteți aprecia stilul și atmosfera mai mult decât o desfășurare alertă a acțiunii, atunci The Secret History poate fi o alegere bună.

6 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii