Tag Archives: Editura Trei

Trilogia gemenilor, de Agota Kristof

Agota Kistof – Le Grand Cahier (1986), La preuve (1998), Le troisième mensonge (1991), Editions du Seuil

Aceste trei titluri formează ceea ce a fost numită „trilogia gemenilor”, o serie de trei romane surprinzătoare, profund tulburătoare, șocante pe alocuri, dure și extrem de triste. Sper că aceste cuvinte nu v-au speriat deja, pentru că atât încărcătura emoțională puternică pe care o au aceste trei volume, cât și  scriitura de impact, în ciuda simplității aparente, merită atenția cititorilor. Să le luăm pe rând:

Pentru cei care nu știți sau nu vă amintiți, Agota Kristof a fost o scriitoare de origine maghiară, care a fugit din țara de origine (din cauza represiunii sovietice a revoluției anticomuniste din 1956) și s-a stabilit în Elveția. Acolo a reînvățat să scrie, adică să se exprime literar într-o limbă străină (proces descris în romanul autobiografic L’analphabète), începând cu poezie și teatru și culminând cu această trilogie, care s-a bucurat de mare succes.

Le Grand CahierLe Grand Cahier, răsplătit cu premiul literar european acordat de Asociația Scriitorilor de Limbă Franceză, ne introduce într-o lume dură, nemiloasă, marcată de război și de toate tarele acestuia: sărăcie, frică, violență, moarte, luptă pentru supraviețuire, dezumanizare. Protagoniștii sunt doi băieți gemeni, duși de mama lor din „la Grande Ville” să trăiască într-un oraș mai mic, cu bunica lor. Grand-Mère este un personaj memorabil: bătrână, rea, zgârcită, îi pune la treburi, le vorbește urât, îi ține nemâncați, se folosește de hainele și banii lor, și, în plus, are reputația că și-ar fi otrăvit bărbatul. Nevoiți să se descurce singuri, gemenii se adaptează la noua situație: fac exerciții pentru a-și dezvolta abilități noi de supraviețuire, devin autodidacți, pricepuți în a-și procura haine, îmbrăcăminte, bani, în a se apăra și a conviețui cu noul regim. Până și Grand-Mère este impresionată și învinsă de talentele lor. Aș fi tentată să spun că nevoile și duritatea vremurilor de război îi transformă în niște mici roboți, îi dezumanizează – metaforă pentru transformările naturii umane în astfel de circumstanțe – dacă actele lor de cruzime și chiar de răzbunare n-ar fi contrabalansate și n-ar ascunde uneori chiar gesturi de bunătate și milostenie față de alții.

Romanul este narat la persoana I, plural (cei doi formează o singură ființă, au o singură voce și notează totul într-un caiet-jurnal – de unde și titlul volumului), și este împărțit în capitole foarte scurte, scrise într-un limbaj simplu, aproape școlăresc, bun de studiat de începătorii în ale francezei. Surpriza și dificultatea constau tocmai în forța de concentrare a acestui stil, care prin simplitatea sa aparentă reușește să transmită realități dure, sentimente complexe și imagini șocante.

La preuveFinalul surprinzător creează premisa pentru al doilea volum, La preuve, însă de aici încolo n-aș vrea să mai divulg nimic din firul narativ ca să nu stric efectul de surpriză. Voi spune doar că îi urmărim pe cei doi gemeni ajunși la vârsta adolescenței și apoi a maturității (dacă putem vorbi despre vârstă în cazul unor personaje-copii ce par mature încă de la primele rânduri) și trecând prin diverse transformări. Caietul din primul volum devine o dovadă a existenței lor, liantul dintre ei, în ciuda evoluției diferite.

De data aceasta, vocea comună a celor doi este înlocuită cu vocea neutră a unui narator obiectiv, care relatează viețile lui Lucas și Claus la persoana a treia, cu același stil simplu, sec, aproape eliptic, și totuși atât de expresiv.

Le troisieme mensongeAl treilea volum, Le troisième mensonge, aduce o nouă schimbare de perspectivă și surprizele par să nu se mai termine. Cititorul se vede nevoit să lege ițele, să pună în corespondență diversele povești, să identifice cauze și consecințe. Astfel, din foile primului caiet și din corecțiile ulterioare aduse acestuia se naște o nouă realitate, ce se împletește cu versiunea sa ficționalizată.

Cele două părți ale romanului corespund celor două voci narative ale celor doi frați, fiecare cu perspectiva lui asupra lucrurilor. Ideea de scris, de exorcizare prin scris, de scris pentru a trăi sau a supraviețui, pentru a lăsa ceva în urmă, o dovadă, sau pentru a-și împlini o chemare interioară revine obsesiv în toate cele trei volume.

– Ce qui m’intéresse c’est de savoir si vous écrivez des choses vraies ou des choses inventées.

Je lui réponds que j’essaie d’écrire des histoires vraies, mais, à un moment donné, l’histoire devient insupportable par sa vérité même, alors je suis obligé de la changer. Je lui dis que j’essaie de raconter mon histoire, mais que je ne le peux pas, je n’en ai pas le courage, elle me fait trop mal. Alors, j’embellis tout et je décris les choses non comme elles se sont passées, mais comme j’aurais voulu qu’elles se soient passées.

Elle dit:

– Oui. Il y a des vies qui sont plus tristes que le plus triste des livres.

Je dis:

– C’est cela. Un livre, si triste soit-il, ne peut être aussi triste qu’une vie.

Ar mai fi lucruri de spus despre modul în care Agota Kristof a înțeles să descrie ororile războiului și consecințele acestuia asupra oamenilor, despre singurătate, dor, nevoia de comuniune și lipsa dragostei (deși ea există, nu ajunge să fie împlinită, indiferent că vorbim despre dragostea frățească, părintească sau senzuală), despre cruzime ca modalitate de supraviețuire și, în general, despre lipsa fericirii, a împlinirii, a mulțumirii.

Deși această trilogie are o încărcătura emoțională puternică ce ar putea speria, deși e greu să găsești în ea ceva (orice) pozitiv și optimist, o fărâmă de speranță, deși e incomodă și dură, cred totuși că lectura ei e importantă și necesară și-și va lăsa amprenta asupra celor care se încumetă să o citească. Despre ea a scris și Ema, de la care am și aflat inițial despre Agota Kristof. Trilogia a apărut și în limba română, la Editura Trei, traducere de Aliza Ardeleanu, dar am înțeles că nu se prea mai găsește în librării. Dacă v-am convins, poate încercați la anticariate și biblioteci!

2 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

Pasiunea domnișoarei S., scrisori erotice

Pasiunea domnisoarei SPasiunea domnișoarei S., scrisori erotice editate și comentate de Jean-Yves Berthault, Editura Trei, Colecția Eroscop, 2016, traducere de Mihaela Buruiană

Volumul Pasiunea domnișoarei S. cuprinde o colecție de scrisori erotice adresate de o anumită Simone unui anumit Charles în Parisul anilor 1928-1930. Povestea scrisorilor ne-o spune chiar editorul acestora, Jean-Yves Berthault, fost ambasador francez, calitate care dă credibilitate poveștii și descurajează orice suspiciune că ar fi vorba despre o simplă găselniță de marketing. În plus, volumul conține și o atestare a scrisorilor, eliberată de prestigioasa Galerie Frédéric Castaing, ce poartă numele unui cunoscut expert în autografe și documente istorice.

Așadar, se pare că scrisorile au fost găsite întâmplător în podul unei case vechi și țes povestea amorului pătimaș dintre o tânără de condiție bună și iubitul ei căsătorit. Pe fundal, descoperim elemente ce țin de societatea și cultura franceză a acelor vremuri, cum ar fi prezența destul de răspândită a telefonului, poșta pneumatică, emanciparea femeilor după Al Doilea Război Mondial, explorarea sexualității etc.

Le Monocle, faimos cabaret pentru lesbiene, Paris, 1930

Le monocle, 1930-2

Le monocle, 1930-1

Sursă foto: Historia.ro

Scrise într-un limbaj îngrijit, poetic, extrem de drăgăstos și senzual, scrisorile nu rămân în sfera diafanului și a inefabilului, ci sunt pline de imagini descriptive, directe, brute, explicite, pornografice. Ele sunt o expresie a dorințelor sexuale ale lui Simone, dar și răspuns la întrebările și propunerile iubitului ei, o metodă uneori disperată de a-și tenta iubitul de la distanță, de a întreține vie pasiunea dintre ei și de a găsi noutăți prin care să-și păstreze relația.

Pasajele lirice alternează cu cele profund sexuale, într-un carusel de trăiri și senzații din care cititorul iese aproape la fel de amețit și tulburat ca protagoniștii. Mai jos, câteva fragmente dintre cele mai „cuminți”, pe cele „obraznice” le veți descoperi singuri:

Dacă ai ști ce bine e când îmi găsesc refugiu în brațele tale! Dacă ai ști cât de dragă îmi e prezența ta atât de dorită! Îți datorez cele mai frumoase ore din viața mea. Mulțumită ție, de aproape un an, cunosc bucurii profunde, dezmierdări aprinse și, uneori, chiar o dulce tandrețe. Cât de mult te iubesc, dragul meu Charles, când mă înconjori cu bunătatea ta, când te faci mai iubitor, mai dulce. Dacă ai ști cât doresc aceste priviri de amant fericit pe care mi le adresezi câteodată. Fără tine, viața nu mă mai atrage cu nimic.

Iartă-mă că las să-mi scape tristețea, micul meu, dar, vezi tu, sunt momente în viață când inima e prea plină, prea grea și se sparge. Primește-mă, dragul meu, deschide-ți larg brațele și închide-le peste biata mea carne, domolește-mi durerea. Numai tu o poți vindeca.

(…)

Nu ți-e teamă de viciul meu? Nu ți-e teamă ca nebunia noastră să nu devină nebunia Ta? Vei putea vreodată să-ți ștergi de pe carne stigmatele iubirii mele? Nu, de acum ești marcat cu sigiliul meu. Îmi aparții și te păstrez. Te voi duce spre paradisuri fantastice, unde simțurile tale vor cunoaște extaze ciudate. Sunt mai perversă ca oricând și simt în mine dorințe imposibile. Vreau să te leg de carnea mea cu sărutări de foc, care îți vor consuma ardoarea, voința, care te vor goli și de ultima picătură de sânge. Nu te voi părăsi decât când vei deveni o paiață fără sfori, fără creier. Dar atunci, nici eu nu voi mai fi decât o păpușă goală și găurită, căci și eu, și tu ne vom fi cheltuit toată tinerețea satisfăcându-ne viciile și pasiunile. Te iubesc, te iubesc! Ah! E singurul cuvânt pe care ți-l pot spune, pentru că singur desemnează toată ardoarea, toată pasiunea simțurilor mele tinere și știu că și tu mă iubești.

Această istorie a unei iubiri, ce reiese din amintirile, fanteziile și dorințele lui Simone, reprezintă o adevărată mostră de literatură erotică, pe care, dată fiind intensitatea scriiturii, vă recomand să o consumați în doze mici. 😉

2 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

Cum învață copiii, de John Holt

Cum-invata-copiii--editura-trei-holt-johnCum învață copiii, de John Holt, Editura Trei, 2015, traducere de Mihaela Buruiană

Semnalez apariția în română a unei cărți considerate emblematice în literatura de specialitate. Deși scrisă secolul trecut, observațiile și concluziile sale sunt încă de actualitate, iar părinți din toată lumea o citesc ca pe un manual de creștere a copiilor. 🙂 John Holt nu a fost părinte, dar a fost învățător o lungă perioadă, iar învățăturile sale se bazează pe lucrul direct cu copiii mici.

Întreaga carte include multe „studii de caz”, cu ghilimelele de rigoare pentru că Holt nu le privește cu un ochi științific, ca pe niște experimente, ci ca pe întâmplări cu elevii săi sau cu copii ai prietenilor, pe care i-a observat atent, cu care a interacționat și de la care a învățat câte ceva despre mintea și comportamentul copiilor. Astfel, el dă mai multe exemple de băieți și fete de diferite vârste mici, situații, întâmplări, reacții, evoluții și lecții, iar uneori, aceasta fiind o ediție revizuită, își recunoaște greșelile din trecut, le corectează și argumentează.

Ce mi-a plăcut mie, dincolo de faptul că am aflat lucruri interesante și utile despre copii, a fost tonul autorului: cald, prietenos, plin de dragoste și de admirație pentru niște făpturi atât de mici, dar atât de ambițioase și capabile. Aveam tot timpul impresia că aud un bunic sau un unchi bonom povestind, iar „poveștile” lui erau pline de farmec, umor și, fără îndoială, de învățăminte.

În plus, volumul lui Holt include și fragmente din alte cărți de specialitate, scrisori ale părinților trimise la redacția unei reviste coordonate de el, dialoguri cu sau între copii etc. Redau mai jos câteva fragmente, ca să vă faceți o idee:

Oricum, probabil este o greșeală să presupunem că tot ce ating copiii mici va fi distrus și că, prin urmare, trebuie să nu-i lăsăm să atingă nimic din ce nu este al lor. Acest lucru le potolește curiozitatea și încrederea. Mai mult, probabil îi face extrem de posesivi cu ce este al lor. Cred că în loc de asta, ar trebui să încercăm să-i învățăm că a respecta proprietatea cuiva nu înseamnă a nu atinge ceea ce nu-ți aparține, ci a trata obiectele cu grijă, a le folosi conform scopului lor și a le pune la loc. Copiii sunt perfect capabili să învețe aceste lucruri; sunt mai puțin neîndemânatici și distructivi decât îi credem noi. Și numai apucând și folosind obiectele pot să învețe modalitatea corectă de a le mânui.

***

Mă tem că majoritatea oamenilor înțeleg altceva prin „educație”, și anume o obligație de a merge într-un loc numit școală și de a învăța acolo ceva ce nu prea vor să învețe, sub amenințarea că li se va face ceva rău dacă nu învață. Inutil să mai spun, majoritatea oamenilor nu agreează acest joc și renunță să-l mai joace de îndată ce pot.

***

Bebelușilor și copiilor mici le place să audă conversația adulților și adesea stau cuminți o perioadă îndelungată doar ca să o asculte. Dacă vrem să îi ajutăm pe copii când învață să vorbească, o modalitate ar fi să vorbim cu ei, cu condiția să le vorbim natural, fără afectare, și să-i lăsăm în preajma noastră când discutăm cu alți oameni.

***

Copilul este curios. Vrea să înțeleagă, să afle cum funcționează lucrurile, să aibă competență și control asupra lui și mediului lui, să facă ce vede că fac alți oameni. Este deschis, receptiv și perceptiv. Nu se izolează de lumea ciudată, confuză și complicată din jurul lui. O observă cu atenție și intensitate, încearcă să o absoarbă pe toată. Experimentează. Nu doar observă lumea din jurul lui, ci o gustă, o atinge, o cântărește, o îndoaie și o sparge. Ca să afle cum funcționează realitatea, participă la ea. Este îndrăzneț. Nu se teme să facă greșeli. Este răbdător. Poate să tolereze extraordinar de multă nesiguranță, confuzie, ignoranță și suspans. Nu are nevoie ca orice situație nouă să aibă un înțeles imediat pentru el. Este dispus și capabil să aștepte ca înțelesul să vină la el, chiar dacă vine foarte încet, așa cum se și întâmplă de obicei.

***

Nu le cerem copiilor și nu ne așteptăm ca aceștia să reinventeze roata. Nu este nevoie să facă asta. Roata a fost inventată. Este chiar acolo, în fața lor. Tot ce spun eu este că un copil nu are nevoie să i se spună ce sunt roțile și la ce servesc ele, pentru ca el să știe. Poate să-și dea seama singur, în felul lui, la timpul lui. La fel, nu este nevoie să reinventeze becul electric, aeroplanul, arta sau muzica. Și acestea au fost inventate, sunt acolo. Întreaga cultură este acolo. Îndemnul meu este să-i lăsăm pe copii liberi să exploreze și să înțeleagă cultura în felul lor. Aceasta este descoperirea pe care le-o cer, o descoperire pe care sunt foarte capabili să o facă.

***

Ceea ce încerc să spun despre educație se bazează pe o idee care, deși este sprijinită de multe dovezi, nu poate fi dovedită și poate nu va fi niciodată dovedită. Spuneți-i credință. Credința că omul este de la natură un animal care învață. Păsările zboară, peștii înoată, omul gândește și învață. Prin urmare, nu este nevoie să-i „motivăm” pe copii ca să învețe, păcălindu-i, mituindu-i sau hărțuindu-i. Nu este nevoie să le studiem încontinuu mințile pentru a ne asigura că învață. Ceea ce trebuie cu toții să facem este să aducem o parte cât mai mare din lume în școală și în clasă, să le dăm copiilor ajutor și îndrumare numai cât au nevoie și cer ei, să ascultăm cu respect când vor să vorbească și apoi să ne dăm la o parte. Putem avea încredere că de restul se vor ocupa ei.

6 Comments

Filed under Citate, Lecturi