Tag Archives: Editura Trei

Ce am mai citit (6)

Au mai trecut vreo două săptămâni și iar n-am apucat să povestesc la timp ce am mai citit, așa că fac din nou binecunoscuta trecere în revistă. Cum nici memoria mea nu mai e ce-a fost (hm, hm), mă grăbesc să notez măcar două-trei impresii la fiecare carte în parte, ca să nu le uit și pe astea. Deh!

the-vegetarianThe Vegetarian, de Han Kang, Hogarth, 2016, traducere din coreeană în engleză de Deborah Smith

Am auzit de romanul ăsta când a primit premiul Man Booker în 2016. De obicei, cărțile care câștigă sau doar sunt nominalizate la Man Booker sunt foarte bune, așa că întotdeauna vreau să le citesc (bine, încă mai am destule restanțe, deși am de ceva timp câteva dintre romanele câștigătoare de-a lungul anilor). În fine, pe urmă a scris Ema despre el și mi l-a împrumutat și mie, iar eu l-am citit aproape pe tot într-o călătorie de trei ore cu trenul.

Asta ar trebui să vă spună subtil cât de captivant este. Nu pot să zic „frumos” sau „plăcut”, pentru că este un text destul de greoi, apăsător, bizar, chiar grotesc pe alocuri. Dar a fost o lectură care pe mine m-a fascinat prin aparenta simplitate a stilului, prin fragmentele de vis bogate în imagini telurice, mirosuri, forme, prin inserțiile de stil de viață și concepții sociale sud-coreene și prin mesajul pe care l-am înțeles eu.

Foarte pe scurt, protagonista se hotărăște în urma unui vis să nu mai mănânce carne, lucru care declanșează o întreagă criză în sânul familiei restrânse și extinse și la o transformare completă a vieții ei și a celor din jur. Acesta este pretextul care permite o divulgare a lucurilor nespuse altfel: răceala din cadrul relațiilor de familie, lipsa de comunicare, presiunea societății, singurătatea, teama și dorința de afecțiune, întoarcerea spre sine, spre lucrurile simple, primordiale, judecarea și ostracizarea lucrurilor pe care nu le înțelegem etc.

Detalii despre subiect găsiți oriunde, eu vă las câteva informații despre traducere, care mi s-au părut interesante încă dinainte de a ajunge să citesc cartea, precum și câteva citate din roman.

Deborah Smith, traducătoare britanică, a început să traducă din coreeană în 2010. La Târgul Internațional de Carte de la Seoul, din iunie 2016, aceasta a declarat că traducătorul „trebuie să fie infidel unor aspecte ca să fie fidel altora. Eu încerc să rămân fidelă spiritului și, pe cât de mult pot, și literei, dar fără a compromite spiritul.” Vorbind despre process, Kang a spus: „De obicei, Deborah îmi trimite fișierul cu traducerea terminată, cu note și întrebări. Eu i-l trimit înapoi cu răspunsurile și cu notele mele. E ca și cum am conversa la nesfârșit. Îmi place foarte mult acest proces. Sunt norocoasă că am întâlnit-o pe Deborah, o traducătoare minunată, care poate să redea subtilitatea și delicatețea.” (sursa)

My clothes still wet with blood. Hide, hide behind the trees. Crouch down, don’t let anybody see. My bloody hands. My bloody mouth. In that barn, what had I done? Pushed that red raw mass into my mouth, felt it squish against my gums, the roof of my mouth, slick with crimson blood. Chewing on something that felt so real, but couldn’t have been, it couldn’t. My face, the look in my eyes…my face, undoubtedly, but never seen before. Or no, not mine, but so familiar…nothing makes sense. Familiar and yet not…that vivid, strange, horribly uncanny feeling.

*

The saying goes that for a wound caused by a dog bite to heal you have to eat that same dog, and I did scoop up a mouthful for myself. No, in fact I ate an entire bowlful with rice. The smell of burnt flesh, which the perilla seeds couldn’t wholly mask, pricked my nose. I remember the two eyes that had watched me, while the dog was made to run on, while he vomited blood mixed with froth, and how later they had seemed to appear, flickering, on the surface of the soup. But I don’t care. I really didn’t care.

*

He studied his wife, a picture of responsible compassion as she carefully approached their son with the medicine. She’s a good woman, he thought. The kind of woman whose goodness is oppressive. (…) They hung up without any unnecessary small talk. That was the kind of relationship they had these days — that of business partners who were careful to excise any superfluity from their dealings, and whose only shared business was their child.

*

When it was all over, she was crying. He couldn’t tell what these tears meant — pain, pleasure, passion, disgust, or some inscrutable loneliness that she would have been no more able to explain than he would have been to understand. He didn’t know.

*

Everything was perfect. It was just like in his sketches. His red flower closed and opened repeatedly above her Mongolian mark, his penis slipping in and out of her like a huge pistil. He shuddered at the appalling nature of their union, a union of images that were somehow repellent and yet compellingly beautiful. Every time he closed his eyes he could see the lower half of his body dyed green, soaked from the stomach to the thighs with a sticky, grassy sap.

missperegrinecoverMiss Peregrine’s Home for Peculiar Children, de Ransom Riggs, Quirk, 2011

Schimbăm registrul și o dăm în mintea copiilor. 🙂 Cartea asta m-a însoțit pe drumul de întoarcere, pentru că după The Vegetarian simțeam nevoia de ceva mai ușor și vesel. A fost o alegere bună, pentru că povestea chiar m-a cucerit și nici n-am simțit când au trecut orele în tren.

Se iau ingredientele: un băiat și un bunic, relația specială dintre ei, povești despre monștri și poze cu copii ciudați, o întâmplare care întrerupe rutina și viața plicticoasă și dă startul unor aventuri pe o insulă îndepărtată, descifrarea unui mister, confruntarea cu trecutul și propriile temeri, lupta cu monștrii. Se aranjează bine, se condimentează cu pericole, un firicel de poveste de dragoste, prietenie, curaj, loialitate, umor, mister și suspans. Se obține o carte frumoasă, pe care vă invit s-o citiți înainte sau în loc de a vedea filmul, care mie mi s-a părut dezamăgitor; asta nu numai pentru că nu a respectat cartea (da, da, eu eram aia care zicea din 5 în 5 minute: În carte nu era așa!), ci pentru că rezultatul mi s-a părut intenționat stupid, pentru a fi mai comercial.

book-to-movieThere was even a name for it: acute stress reaction. “I don’t see anything cute about it,” my mother said when she heard my shiny new diagnosis. Her joke didn’t bother me, though. Almost anything sounded better than crazy.

*

The house. I understood at once why the boys had refused to come. My grandfather had described it a hundred times, but in his stories the house was always a bright, happy place—big and rambling, yes, but full of light and laughter. What stood before me now was no refuge from monsters but a monster itself, staring down from its perch on the hill with vacant hunger. Trees burst forth from broken windows and skins of scabrous vine gnawed at the walls like antibodies attacking a virus—as if nature itself had waged war against it—but the house seemed unkillable, resolutely upright despite the wrongness of its angles and the jagged teeth of sky visible through sections of collapsed roof.

*

I slammed out of the Priest Hole and started walking, heading nowhere in particular. Sometimes you just need to go through a door.

A, mi-au mai plăcut și fotografiile, care se pare că sunt reale, strânse de colecționari de pe la anticariate și diverse târguri și adunate de Riggs pentru cartea lui. Ce punct de pornire interesant pentru un roman, nu?

tinutul-loneyȚinutul Loney, de Andrew Michael Hurley, Editura Trei, 2016, traducere de Mariana Piroteală

Un roman care se anunța sumbru și ciudat și pe care am început să-l citesc fără prea mari așteptări. Am fost surprinsă plăcut de cum a curs povestea, de personaje și relațiile dintre ele, de dozarea misterului și, în general, de întreaga carte.

Subiectul urmărește pelerinajul unui grup de credincioși, împreună cu noul preot, într-un un loc considerat sfânt, cu scopul declarat de a căuta vindecarea miraculoasă a unui adolescent, Andrew, alintat Hanny. Naratorul este fratele acestuia, care are o relație foarte apropiată cu el și care înregistrează atât dinamica grupului, cât și întâmplările ciudate care au loc odată ajunși acolo. Din când în când, face incursiuni în trecut pentru a povesti despre fostul preot, dar și aluzii la prezent, când e adult și merge la psiholog. Premisa este creată pentru o poveste cu suspans, cu o atmosferă ploioasă și sumbră, cu oameni neprimitori și elemente bizare.

Mi-a plăcut cum a fost scris romanul, dar alternarea permanentă a perfectului compus cu cel simplu în traducere mi s-a părut obositoare. Știu, convenția este că perfectul simplu este timpul povestirii, așa am învățat la școală și așa am folosit și eu până recent. Problema apare atunci când narațiunea se face la persoana întâi și nu prea sună bine perfectul simplu, așa că trebuie să treci la compus. Ei bine, amestecul nu este numai derutant, ci și deranjant, după părerea mea, așa că mai bine s-ar renunța la simplu, pentru claritatea și fluența stilului.

***

kilipirim-2016-2Și dacă tot am reușit să-mi adun gândurile și să scriu cele câteva vorbe despre lecturile mele din a doua jumătate a lui octombrie (despre cele din prima jumătate v-am povestit în articolul precedent), să mă laud un pic și că, în sfârșit, am reușit să-mi reorganizez biblioteca. Mai exact, am strâns toate cărțile mai vechi, cumpărate de mine când eram elevă de pe la anticariate, apărute care prin ’70, care prin ’90, dar și alte cărți mai noi, pe care am hotărât că nu e nevoie să le am neapărat, și am făcut un pachet frumos, pe care l-am donat. Acum biblioteca mea e mai aerisită, mai înnoită (inclusiv cu achizițiile recente de la Kilipirim) și mai frumoasă.

suzanne-collins-gregor-pamanteanul-c1Ei, sper că v-am impulsionat ori să citiți, ori să mai faceți ordine prin cărți și să donați ce nu vă mai trebuie. Sau măcar să redescoperiți titluri care stăteau ascunse de cine știe cât timp pe raftul ăla de jos. Sau pe cel din spate. Sau pe cel mai de sus, la care nici nu ajungeți. Înțelegeți voi ideea. 😉

În orice caz, acum că mi-am organizat cărțile, că mi-am scris și recenziile și că a apărut și Gregor Pământeanul, de Suzanne Collins, primul volum din seria CRONICI DE SUB PĂMÂNT, în cinci volume, despre care v-am mai povestit eu și pe care vă îndemn călduros să îl citiți, mă simt impulsionată să revin la ce-mi ocupă zilele mai nou. Mai exact, la traducerea thrillerului la care lucrez de zor. Sunt în ultima sută de pagini și mă apropii cu pași repezi de aflarea vinovatului. Cum să nu-mi iubesc meseria? 🙂

14 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

Impresii de la Bookfest 2016

Am tras doar o fugă la târg, pentru că am programul cam încărcat zilele astea și era ori așa, ori deloc. Deși nu am plecat cu mâinile goale de acolo, parcă experiența de anul ăsta a fost mai mult una a senzațiilor, a replicilor haioase auzite fără voia mea și a întâmplărilor neașteptate decât a achizițiilor. Să vă zic de ce!

Nu m-am dus cu o listă mentală sau pe hârtie, nu căutam ceva anume, am acționat pur și simplu sub impulsul momentului (lucru care, de cele mai multe ori, ca și în cazul de față, se dovedește periculos pentru portofel). După o tură destul de superficială pe la editurile mai mari, am crezut chiar că, pentru prima dată, o să plec fără să cumpăr ceva. La Humanitas prețuri destul de mari, ca de obicei, la Curtea Veche cam aceleași titluri ca la ultimele târguri, plus/minus câteva noutăți care nu mă interesau direct, la Trei multe coperte colorate și ademenitoare, la Litera câteva cărți foarte interesante (pe unele le aveam deja, pe altele nu), la Rao nu mă opresc din prințip (traducătorii literari știu de ce!), la Nemira multe rafturi cu volume mai vechi și mai noi, printre care și aparițiile proaspetei edituri pentru copii, Nemi, la Art și Arthur mi-a plăcut, multe cărți frumoase pentru copii, dar și câteva volume interesante pentru oameni mari, la Univers titluri multe și bune, la Vellant mi-au sărit în ochi Revista de proză scurtă Iocan și încă vreo două cărți pe care mi-ar fi plăcut să le am.

Oameni nu foarte mulți – avantajul de a merge în timpul săptămânii la o oră când majoritatea lumii muncește; reduceri așa și așa, cele de 25% de la Nemira mi-au rămas în minte, dar la Curtea Veche erau și mai mari, de până la 80% parcă; lansări și discuții oficiale doar două, având în vedere ora timpurie, dar cu siguranță cele mai așteptate vor fi la ore mai accesibile; câteva scene care mi-au smuls un zâmbet:

o fetiță care îmbrățișa o alta spunându-i:

– În sfârșit, cineva care pronunță corect! E „Gheote” nu „Ghiote”!

o tânără care îi spunea prietenei:

– A, uite, Dostoievski, pe care îl citeam eu când eram intelectuală!

o bătrânică cochetă cu o sacoșă de cârpă în mână și o listă luuuungă cu titluri și autori;

o doamnă care îi dădea alteia informații despre Eleganța ariciului, de Muriel Barbery:

– E despre o tipă foarte deșteaptă, care este portăreasă și se împrietenește cu un domn japonez… dar nu pot să-ți zic sfârșitul!

și, cea mai plăcută și neașteptată întâmplare, întâlnirea cu Alexandru Voicescu, „responsabilul de serviciu” al editurii Herg Benet, care m-a impresionat prin calm, politețe, blândețe și chiar un soi de timiditate când s-a oferit să-mi dea și un autograf.

Și pentru că am dat deja un indiciu despre cărțile cumpărate, să vi le și arăt!

IMG_20160602_154259

Primele două volume din Tetralogia napoletană scrisă de autoarea italiană cunoscută drept Elena Ferrante: Prietena mea genială și Povestea noului nume (Editura Trei), despre care am tot auzit de la prietene în ale cititului și bloggeritului, dar și de la traducătoarea lor în limba română, Cerasela Barbone. Le-am cumpărat de acum, dar probabil voi aștepta să apară și următoarele două volume ca să mă bucur de poveste în întregime.

Olguța și un bunic de milioane, de Alex Moldovan, cu ilustrații de Jozsef Vass, Editura Arthur. Despre Olguța am auzit pe Facebook mai demult și mă bucur că s-a numărat printre cărțile finaliste ale Trofeului Arthur, ediția 2014. O s-o citesc eu, după care probabil o s-o fac cadou nepoților, alături de teancul care îi așteaptă la vară.

Trei tigri triști, de Guillermo Cabrera Infante, traducere din spaniolă de Dan Munteanu Colan, Editura Curtea Veche. Recunosc că nu știam nimic despre autor sau carte, dar mi-a atras atenția descrierea de pe ultima copertă: „o carte halucinantă, vie, unică în spiritul ei, o poveste ca un montagne russe, fără început și fără sfârșit, un cabaret al limbajului, în care spectacolul deconcertează, incită, exasperează căutătorul de sens” și „cel mai încântător/sexy/amuzant/zgomotos/evocator roman pe care oricine, chiar și un englez, și-ar dori să-l citească”.

În fine, două apariții de la Herg BenetSânge satanic, probabil cel mai cunoscut roman al Cristinei Nemerovschi, și Malad, de Alexandru Voicescu, care a câștigat premiul „Cea mai bună carte de proză” la Gala Tinerilor Scriitori din 2016. Din câte știu, cărțile Cristinei Nemerovschi se adresează adolescenților, ceea ce înseamnă că nu mă mai înscriu în segmentul de vârstă al publicului țintă, dar am vrut să-mi satisfac o curiozitate mai veche și să-mi diversific paleta de lecturi, mai ales din autori români contemporani.

Cam asta a fost experiența mea de la Bookfestul din începutul ăsta de vară, se pare că nu mă mai opresc din goana după cărți, chiar dacă am încă multe volume noi, necitite, în bibliotecă și altele care abia mă așteaptă pe Kindle. Ce să fac? Probabil sufăr de tsundoku. Voi?

6 Comments

Filed under Evenimente

Povestea cea bună, de J.M. Coetzee și Arabella Kurtz

Povestea cea bunăPovestea cea bună. Discutii despre adevar, ficțiune și psihoterapia psihanalitică, de J.M. Coetzee și Arabella Kurtz, Editura Trei, 2016, traducere de Mihaela Buruiană

J. M. Coetzee este un autor pe care eu îl admir mult, nu numai pentru romanele sale (am citit până acum Childhood / Copilărie. Scene de viață provincială, Disgrace / Dezonoare, The Life and Times of Michael K / Viața și vremurile lui Michael K., The Childhood of Jesus / Copilăria lui Isus și Waiting for the Barbarians / Așteptându-i pe barbari), ci și pentru realizările sale extraordinare: a primit premiul Nobel pentru literatură și două premii Booker și, ca și cum asta nu ar fi de ajuns, este și un strălucit matematician, profesor de literatură și critic literar.

Prin urmare, atunci când mi s-a propus să traduc o carte semnată de el, am fost în culmea fericirii. Bucuria mi-a fost confirmată și pe parcursul lecturii și al traducerii, pentru că subiectele abordate sunt extrem de interesante, iar diferența dintre punctele de vedere ale celor doi autori face ca dialogul lor să fie dinamic și complex.

Arabella Kurtz aduce în discuție experiența psihoterapeutului (este specialistă în psihologie clinică, practică psihoterapia psihanalitică la Tavistock Clinic și este profesor emerit la Universitatea din Leicester). Ea își ajută pacienții să-și spună povestea vieții pentru a identifica sursa problemelor și a-i ghida spre vindecare. J. M Coetzee vine cu perspectiva scriitorului care creează povești pentru personajele sale. Din discuțiile lor, se nasc întrebări și răspunsuri legate de numeroase subiecte ce prezintă interes atât pentru psihoterapeut, cât și pentru scriitor, cum ar fi adevărul obiectiv (lucruri întâmplate în realitate, care îi împiedică pe pacienți să ducă o viață normală, fericită) și adevărul subiectiv (povești pe care ei și le inventează și în care ajung să creadă, pentru că astfel recreează o viață mai normală, mai fericită), etica întreprinderii psihoterapeutice, fidelitatea amintirilor, dreptate etc.

Discuţiile pleacă de la ideea că un terapeut care explorează practica terapiei are ceva de câştigat din compania unui străin de disciplina psihologiei, în cazul de faţă, a unui scriitor şi critic literar simpatizant al domeniului. La suprafaţă, psihoterapeutul şi romancierul au multe în comun, cel puţin în ceea ce priveşte obiectul interesului lor. Amândoi sunt profund preocupaţi de natura şi experienţa umană, precum şi de posibilităţile de creştere şi dezvoltare umană.

Răspunsurile celor doi ne poartă prin diverse referințe din domeniul psihanalizei (începând bineînțeles cu Freud și continuând cu Melanie Klein) și al literaturii (Dostoievski, Cervantes, W.G. Sebald, Nathaniel Hawthorne etc.), dar și prin învățămintele trase din activitatea profesională a Arabellei Kurtz sau din viața, munca și lecturile lui Coetzee.

Mie mi s-a părut revigorant să văd și o altă față a unui scriitor cunoscut în special pentru romanele sale, fascinant să urmăresc legăturile dintre psihoterapie și literatură, dar și provocator să traduc o combinație așa inedită de psihanaliză, literatură, istorie și sociologie.

Așadar, dacă ce am scris mai sus v-a trezit interesul, vă invit să cautați cartea și să-mi spuneți cum vi s-a părut. Detalii găsiți pe site-ul editurii, iar aici puteți chiar răsfoi câteva pagini.

1 Comment

Filed under Lecturi, Recenzii