Tag Archives: Curtea Veche

Impresii de la Bookfest 2016

Am tras doar o fugă la târg, pentru că am programul cam încărcat zilele astea și era ori așa, ori deloc. Deși nu am plecat cu mâinile goale de acolo, parcă experiența de anul ăsta a fost mai mult una a senzațiilor, a replicilor haioase auzite fără voia mea și a întâmplărilor neașteptate decât a achizițiilor. Să vă zic de ce!

Nu m-am dus cu o listă mentală sau pe hârtie, nu căutam ceva anume, am acționat pur și simplu sub impulsul momentului (lucru care, de cele mai multe ori, ca și în cazul de față, se dovedește periculos pentru portofel). După o tură destul de superficială pe la editurile mai mari, am crezut chiar că, pentru prima dată, o să plec fără să cumpăr ceva. La Humanitas prețuri destul de mari, ca de obicei, la Curtea Veche cam aceleași titluri ca la ultimele târguri, plus/minus câteva noutăți care nu mă interesau direct, la Trei multe coperte colorate și ademenitoare, la Litera câteva cărți foarte interesante (pe unele le aveam deja, pe altele nu), la Rao nu mă opresc din prințip (traducătorii literari știu de ce!), la Nemira multe rafturi cu volume mai vechi și mai noi, printre care și aparițiile proaspetei edituri pentru copii, Nemi, la Art și Arthur mi-a plăcut, multe cărți frumoase pentru copii, dar și câteva volume interesante pentru oameni mari, la Univers titluri multe și bune, la Vellant mi-au sărit în ochi Revista de proză scurtă Iocan și încă vreo două cărți pe care mi-ar fi plăcut să le am.

Oameni nu foarte mulți – avantajul de a merge în timpul săptămânii la o oră când majoritatea lumii muncește; reduceri așa și așa, cele de 25% de la Nemira mi-au rămas în minte, dar la Curtea Veche erau și mai mari, de până la 80% parcă; lansări și discuții oficiale doar două, având în vedere ora timpurie, dar cu siguranță cele mai așteptate vor fi la ore mai accesibile; câteva scene care mi-au smuls un zâmbet:

o fetiță care îmbrățișa o alta spunându-i:

– În sfârșit, cineva care pronunță corect! E „Gheote” nu „Ghiote”!

o tânără care îi spunea prietenei:

– A, uite, Dostoievski, pe care îl citeam eu când eram intelectuală!

o bătrânică cochetă cu o sacoșă de cârpă în mână și o listă luuuungă cu titluri și autori;

o doamnă care îi dădea alteia informații despre Eleganța ariciului, de Muriel Barbery:

– E despre o tipă foarte deșteaptă, care este portăreasă și se împrietenește cu un domn japonez… dar nu pot să-ți zic sfârșitul!

și, cea mai plăcută și neașteptată întâmplare, întâlnirea cu Alexandru Voicescu, „responsabilul de serviciu” al editurii Herg Benet, care m-a impresionat prin calm, politețe, blândețe și chiar un soi de timiditate când s-a oferit să-mi dea și un autograf.

Și pentru că am dat deja un indiciu despre cărțile cumpărate, să vi le și arăt!

IMG_20160602_154259

Primele două volume din Tetralogia napoletană scrisă de autoarea italiană cunoscută drept Elena Ferrante: Prietena mea genială și Povestea noului nume (Editura Trei), despre care am tot auzit de la prietene în ale cititului și bloggeritului, dar și de la traducătoarea lor în limba română, Cerasela Barbone. Le-am cumpărat de acum, dar probabil voi aștepta să apară și următoarele două volume ca să mă bucur de poveste în întregime.

Olguța și un bunic de milioane, de Alex Moldovan, cu ilustrații de Jozsef Vass, Editura Arthur. Despre Olguța am auzit pe Facebook mai demult și mă bucur că s-a numărat printre cărțile finaliste ale Trofeului Arthur, ediția 2014. O s-o citesc eu, după care probabil o s-o fac cadou nepoților, alături de teancul care îi așteaptă la vară.

Trei tigri triști, de Guillermo Cabrera Infante, traducere din spaniolă de Dan Munteanu Colan, Editura Curtea Veche. Recunosc că nu știam nimic despre autor sau carte, dar mi-a atras atenția descrierea de pe ultima copertă: „o carte halucinantă, vie, unică în spiritul ei, o poveste ca un montagne russe, fără început și fără sfârșit, un cabaret al limbajului, în care spectacolul deconcertează, incită, exasperează căutătorul de sens” și „cel mai încântător/sexy/amuzant/zgomotos/evocator roman pe care oricine, chiar și un englez, și-ar dori să-l citească”.

În fine, două apariții de la Herg BenetSânge satanic, probabil cel mai cunoscut roman al Cristinei Nemerovschi, și Malad, de Alexandru Voicescu, care a câștigat premiul „Cea mai bună carte de proză” la Gala Tinerilor Scriitori din 2016. Din câte știu, cărțile Cristinei Nemerovschi se adresează adolescenților, ceea ce înseamnă că nu mă mai înscriu în segmentul de vârstă al publicului țintă, dar am vrut să-mi satisfac o curiozitate mai veche și să-mi diversific paleta de lecturi, mai ales din autori români contemporani.

Cam asta a fost experiența mea de la Bookfestul din începutul ăsta de vară, se pare că nu mă mai opresc din goana după cărți, chiar dacă am încă multe volume noi, necitite, în bibliotecă și altele care abia mă așteaptă pe Kindle. Ce să fac? Probabil sufăr de tsundoku. Voi?

6 Comments

Filed under Evenimente

Lumânările ard până la capăt

Lumanarile ard pana la capatLumânările ard până la capăt, de Sándor Márai, Editura Curtea Veche, 2011, traducere din limba maghiară și note de Anamaria Pop

Aceasta este a doua carte scrisă de un autor maghiar pe care o citesc, după O femeie, de Péter Esterházy. Este prea puțin pentru a-mi face o idee despre literatura maghiară, dar măcar este un început, mai ales că cele două cărți sunt cât se poate de diferite. Dacă O femeie era un soi de culegere de poeme în proză, în care iubirea și ura alternau de-a lungul unui șir de portrete feminine diverse, romanul de față pare o poveste molcomă desfășurată într-un cadru romantic.

Spun „pare” pentru că subiectul dezvoltat inițial – doi prieteni nedespărțiți din copilărie, de la școala militară, pe cât de diferiți, pe atât de uniți, ce ajung să iubească aceeași femeie – este, de fapt, un pretext pentru îndelungi reflecții despre prietenie, dragoste, muzică, onoare, fidelitate, lașitate, orgoliu, supraviețuire, ură și iertare. Paginile de început fac introducerea într-un decor romantic cu accente gotice, un castel pierdut în pădure, în care o bătrână doică pare să aibă puteri magice asupra generalului, încă de când era copil, servitorii sunt îmbrăcați după vechea modă franceză, încercând parcă să reînvie o perioadă de mult apusă, luminile se sting brusc și întâlnirea mult așteptată dintre cei doi prieteni de-o viață se desfășoară la lumina lumânărilor, care vor arde până la capăt, la fel ca și protagoniștii.

Dialogul dintre general și Konrád abundă la început în evocări elegante ale Vienei de demult sau în descrieri exotice ale tropicelor și obiceiurilor malaezienilor, pentru ca încet-încet să se transforme într-un lung monolog al bătrânului militar în care oaspetele nu intervine decât foarte puțin și rar, aproape ca un martor pasiv. Ritualul vânătorii de odinioară și cel al așezării vinului la masă se împletesc cu evocarea unor detalii și secrete din trecutul comun al celor doi prieteni și al femeii iubite, într-un crescendo dramatic până la final. Acolo, dacă ți-ai făcut niște așteptări, ca cititor, acestea îți sunt înșelate, pentru că generalul nu caută confirmarea unor fapte pe care le consideră „vulgare” și la care a avut timp și răbdare să se gândească timp de patruzeci și unu de ani, ci vrea un adevăr mai presus de fapte, vrea răspunsuri la două întrebări ce țin de însăși esența vieții. Care sunt acestea, vă las pe voi să descoperiți în niște pagini de o frumusețe aparte și, pe alocuri, de o forță nebănuită.

Mi-am notat mai multe citate, dar mi-e greu să aleg dintre ele, așa că o să redau doar unul, care mi se pare că surprinde ideea centrală a cărții:

În secunda aceea, simțeau amândoi că-n deceniile din urmă așteptarea le dăduse putere să trăiască. Exact ca atunci când cineva exersează o viață întreagă doar o singură problemă. Konrád știa că va trebui să mai vină încă o dată aici, iar generalul știa că într-o zi va sosi și clipa asta. Iată de ce trăiau amândoi.

7 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii