Tag Archives: Citate

Ce am mai citit (6)

Au mai trecut vreo două săptămâni și iar n-am apucat să povestesc la timp ce am mai citit, așa că fac din nou binecunoscuta trecere în revistă. Cum nici memoria mea nu mai e ce-a fost (hm, hm), mă grăbesc să notez măcar două-trei impresii la fiecare carte în parte, ca să nu le uit și pe astea. Deh!

the-vegetarianThe Vegetarian, de Han Kang, Hogarth, 2016, traducere din coreeană în engleză de Deborah Smith

Am auzit de romanul ăsta când a primit premiul Man Booker în 2016. De obicei, cărțile care câștigă sau doar sunt nominalizate la Man Booker sunt foarte bune, așa că întotdeauna vreau să le citesc (bine, încă mai am destule restanțe, deși am de ceva timp câteva dintre romanele câștigătoare de-a lungul anilor). În fine, pe urmă a scris Ema despre el și mi l-a împrumutat și mie, iar eu l-am citit aproape pe tot într-o călătorie de trei ore cu trenul.

Asta ar trebui să vă spună subtil cât de captivant este. Nu pot să zic „frumos” sau „plăcut”, pentru că este un text destul de greoi, apăsător, bizar, chiar grotesc pe alocuri. Dar a fost o lectură care pe mine m-a fascinat prin aparenta simplitate a stilului, prin fragmentele de vis bogate în imagini telurice, mirosuri, forme, prin inserțiile de stil de viață și concepții sociale sud-coreene și prin mesajul pe care l-am înțeles eu.

Foarte pe scurt, protagonista se hotărăște în urma unui vis să nu mai mănânce carne, lucru care declanșează o întreagă criză în sânul familiei restrânse și extinse și la o transformare completă a vieții ei și a celor din jur. Acesta este pretextul care permite o divulgare a lucurilor nespuse altfel: răceala din cadrul relațiilor de familie, lipsa de comunicare, presiunea societății, singurătatea, teama și dorința de afecțiune, întoarcerea spre sine, spre lucrurile simple, primordiale, judecarea și ostracizarea lucrurilor pe care nu le înțelegem etc.

Detalii despre subiect găsiți oriunde, eu vă las câteva informații despre traducere, care mi s-au părut interesante încă dinainte de a ajunge să citesc cartea, precum și câteva citate din roman.

Deborah Smith, traducătoare britanică, a început să traducă din coreeană în 2010. La Târgul Internațional de Carte de la Seoul, din iunie 2016, aceasta a declarat că traducătorul „trebuie să fie infidel unor aspecte ca să fie fidel altora. Eu încerc să rămân fidelă spiritului și, pe cât de mult pot, și literei, dar fără a compromite spiritul.” Vorbind despre process, Kang a spus: „De obicei, Deborah îmi trimite fișierul cu traducerea terminată, cu note și întrebări. Eu i-l trimit înapoi cu răspunsurile și cu notele mele. E ca și cum am conversa la nesfârșit. Îmi place foarte mult acest proces. Sunt norocoasă că am întâlnit-o pe Deborah, o traducătoare minunată, care poate să redea subtilitatea și delicatețea.” (sursa)

My clothes still wet with blood. Hide, hide behind the trees. Crouch down, don’t let anybody see. My bloody hands. My bloody mouth. In that barn, what had I done? Pushed that red raw mass into my mouth, felt it squish against my gums, the roof of my mouth, slick with crimson blood. Chewing on something that felt so real, but couldn’t have been, it couldn’t. My face, the look in my eyes…my face, undoubtedly, but never seen before. Or no, not mine, but so familiar…nothing makes sense. Familiar and yet not…that vivid, strange, horribly uncanny feeling.

*

The saying goes that for a wound caused by a dog bite to heal you have to eat that same dog, and I did scoop up a mouthful for myself. No, in fact I ate an entire bowlful with rice. The smell of burnt flesh, which the perilla seeds couldn’t wholly mask, pricked my nose. I remember the two eyes that had watched me, while the dog was made to run on, while he vomited blood mixed with froth, and how later they had seemed to appear, flickering, on the surface of the soup. But I don’t care. I really didn’t care.

*

He studied his wife, a picture of responsible compassion as she carefully approached their son with the medicine. She’s a good woman, he thought. The kind of woman whose goodness is oppressive. (…) They hung up without any unnecessary small talk. That was the kind of relationship they had these days — that of business partners who were careful to excise any superfluity from their dealings, and whose only shared business was their child.

*

When it was all over, she was crying. He couldn’t tell what these tears meant — pain, pleasure, passion, disgust, or some inscrutable loneliness that she would have been no more able to explain than he would have been to understand. He didn’t know.

*

Everything was perfect. It was just like in his sketches. His red flower closed and opened repeatedly above her Mongolian mark, his penis slipping in and out of her like a huge pistil. He shuddered at the appalling nature of their union, a union of images that were somehow repellent and yet compellingly beautiful. Every time he closed his eyes he could see the lower half of his body dyed green, soaked from the stomach to the thighs with a sticky, grassy sap.

missperegrinecoverMiss Peregrine’s Home for Peculiar Children, de Ransom Riggs, Quirk, 2011

Schimbăm registrul și o dăm în mintea copiilor. 🙂 Cartea asta m-a însoțit pe drumul de întoarcere, pentru că după The Vegetarian simțeam nevoia de ceva mai ușor și vesel. A fost o alegere bună, pentru că povestea chiar m-a cucerit și nici n-am simțit când au trecut orele în tren.

Se iau ingredientele: un băiat și un bunic, relația specială dintre ei, povești despre monștri și poze cu copii ciudați, o întâmplare care întrerupe rutina și viața plicticoasă și dă startul unor aventuri pe o insulă îndepărtată, descifrarea unui mister, confruntarea cu trecutul și propriile temeri, lupta cu monștrii. Se aranjează bine, se condimentează cu pericole, un firicel de poveste de dragoste, prietenie, curaj, loialitate, umor, mister și suspans. Se obține o carte frumoasă, pe care vă invit s-o citiți înainte sau în loc de a vedea filmul, care mie mi s-a părut dezamăgitor; asta nu numai pentru că nu a respectat cartea (da, da, eu eram aia care zicea din 5 în 5 minute: În carte nu era așa!), ci pentru că rezultatul mi s-a părut intenționat stupid, pentru a fi mai comercial.

book-to-movieThere was even a name for it: acute stress reaction. “I don’t see anything cute about it,” my mother said when she heard my shiny new diagnosis. Her joke didn’t bother me, though. Almost anything sounded better than crazy.

*

The house. I understood at once why the boys had refused to come. My grandfather had described it a hundred times, but in his stories the house was always a bright, happy place—big and rambling, yes, but full of light and laughter. What stood before me now was no refuge from monsters but a monster itself, staring down from its perch on the hill with vacant hunger. Trees burst forth from broken windows and skins of scabrous vine gnawed at the walls like antibodies attacking a virus—as if nature itself had waged war against it—but the house seemed unkillable, resolutely upright despite the wrongness of its angles and the jagged teeth of sky visible through sections of collapsed roof.

*

I slammed out of the Priest Hole and started walking, heading nowhere in particular. Sometimes you just need to go through a door.

A, mi-au mai plăcut și fotografiile, care se pare că sunt reale, strânse de colecționari de pe la anticariate și diverse târguri și adunate de Riggs pentru cartea lui. Ce punct de pornire interesant pentru un roman, nu?

tinutul-loneyȚinutul Loney, de Andrew Michael Hurley, Editura Trei, 2016, traducere de Mariana Piroteală

Un roman care se anunța sumbru și ciudat și pe care am început să-l citesc fără prea mari așteptări. Am fost surprinsă plăcut de cum a curs povestea, de personaje și relațiile dintre ele, de dozarea misterului și, în general, de întreaga carte.

Subiectul urmărește pelerinajul unui grup de credincioși, împreună cu noul preot, într-un un loc considerat sfânt, cu scopul declarat de a căuta vindecarea miraculoasă a unui adolescent, Andrew, alintat Hanny. Naratorul este fratele acestuia, care are o relație foarte apropiată cu el și care înregistrează atât dinamica grupului, cât și întâmplările ciudate care au loc odată ajunși acolo. Din când în când, face incursiuni în trecut pentru a povesti despre fostul preot, dar și aluzii la prezent, când e adult și merge la psiholog. Premisa este creată pentru o poveste cu suspans, cu o atmosferă ploioasă și sumbră, cu oameni neprimitori și elemente bizare.

Mi-a plăcut cum a fost scris romanul, dar alternarea permanentă a perfectului compus cu cel simplu în traducere mi s-a părut obositoare. Știu, convenția este că perfectul simplu este timpul povestirii, așa am învățat la școală și așa am folosit și eu până recent. Problema apare atunci când narațiunea se face la persoana întâi și nu prea sună bine perfectul simplu, așa că trebuie să treci la compus. Ei bine, amestecul nu este numai derutant, ci și deranjant, după părerea mea, așa că mai bine s-ar renunța la simplu, pentru claritatea și fluența stilului.

***

kilipirim-2016-2Și dacă tot am reușit să-mi adun gândurile și să scriu cele câteva vorbe despre lecturile mele din a doua jumătate a lui octombrie (despre cele din prima jumătate v-am povestit în articolul precedent), să mă laud un pic și că, în sfârșit, am reușit să-mi reorganizez biblioteca. Mai exact, am strâns toate cărțile mai vechi, cumpărate de mine când eram elevă de pe la anticariate, apărute care prin ’70, care prin ’90, dar și alte cărți mai noi, pe care am hotărât că nu e nevoie să le am neapărat, și am făcut un pachet frumos, pe care l-am donat. Acum biblioteca mea e mai aerisită, mai înnoită (inclusiv cu achizițiile recente de la Kilipirim) și mai frumoasă.

suzanne-collins-gregor-pamanteanul-c1Ei, sper că v-am impulsionat ori să citiți, ori să mai faceți ordine prin cărți și să donați ce nu vă mai trebuie. Sau măcar să redescoperiți titluri care stăteau ascunse de cine știe cât timp pe raftul ăla de jos. Sau pe cel din spate. Sau pe cel mai de sus, la care nici nu ajungeți. Înțelegeți voi ideea. 😉

În orice caz, acum că mi-am organizat cărțile, că mi-am scris și recenziile și că a apărut și Gregor Pământeanul, de Suzanne Collins, primul volum din seria CRONICI DE SUB PĂMÂNT, în cinci volume, despre care v-am mai povestit eu și pe care vă îndemn călduros să îl citiți, mă simt impulsionată să revin la ce-mi ocupă zilele mai nou. Mai exact, la traducerea thrillerului la care lucrez de zor. Sunt în ultima sută de pagini și mă apropii cu pași repezi de aflarea vinovatului. Cum să nu-mi iubesc meseria? 🙂

15 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

Empire Falls, de Richard Russo

Empire Falls, Richard RussoEmpire Falls, de Richard Russo, Vintage, 2002

Cel mai cunoscut roman al lui Richard Russo, recompensat cu Pulitzer în 2002 și ecranizat excelent într-o mini-serie HBO, cu o distribuție remarcabilă: Ed Harris, Helen Hunt, Paul Newman, Joanne Woodward, Robin Wright-Penn etc.

Este un roman despre visuri ratate, resemnare, manipulare, frustrare, pasivitate și speranțe reînnoite. Cu alte cuvinte, este povestea unui orășel american prosper altădată, rămas acum sărac și fără perspective, deși locuitorii săi continuă să-și facă iluzii în fiecare an că vor veni investitori care vor cumpăra vechea moară, vor crea locuri de muncă și, astfel, orașul va reveni la vremurile glorioase de altădată. Familia care deține poprietățile cele mai importante, Whiting, vine cu o istorie de bărbați dominați de femei, iar Francine, actuala matroană, nu face excepție de la regulă.

Personajele sunt destul de numeroase, iar relațiile dintre ele complexe, așa că se creează o întreagă încrengătură de povești care merg până demult, în trecut, și își lasă amprenta și asupra prezentului. Miles Roby, aflat în centrul romanului, este administratorului unui restaurant dat în grijă de doamna Whiting cu promisiunea că, după moartea ei, afacerea îi va rămâne lui. Momeala aceasta, aruncată în momentul în care tânărul Miles a revenit în oraș să-și ajute mama bolnavă, în pofida dorinței acesteia, îl țintuiește și acum, după mulți ani, în rutina și pasivitatea din care încearcă să-l scoată fratele lui mai mic. Amintirea vie a mamei și descoperirea unei poze vechi într-un ziar îl ajută să descopere adevărul despre legăturile dintre cele două familii și să înțeleagă consecințele pe care le resimte și el.

empire-falls-movieAr fi prea mult să vorbesc pe îndelete despre toate personajele și poveștile lor și nici nu este acesta scopul unei recenzii. O să spun doar că mi-a plăcut felul în care Russo a știut să le individualizeze și să le acorde timp, răbdare și grijă din plin ca să aibă o viață proprie. Le menționez totuși rapid: Janine, fosta soție a lui Miles, frustrată după o căsnicie care nu a împlinit-o și dornică să strălucească într-o relație nouă, doar ca să descopere că totul fusese o iluzie; Tick, fiica lor, frumoasă, deșteaptă, talentată, foarte apropiată de Miles, dar distantă față de Janine și de noul ei prieten, o adolescentă normală, care se va trezi însă implicată într-un conflict traumatizant; Walt Comeau, noul iubit al lui Janine, genul de lăudăros fără vreo bază reală și cam încet la minte; Beatrice, mama lui Janine, o bătrână care are curajul nu numai de a-i spune mereu în față fiicei ei ce greșeli face, dar și de a o înfrunta pe temuta și respectata doamnă Whiting; John Voss, puștiul terorizat și marginalizat la școală, provenit dintr-o familie cu probleme, pe care micile semne de bunătate și înțelegere arătate de câțiva binevoitori nu sunt suficiente pentru a-l salva de un gest extrem; Jimmy Minty, polițistul atotprezent, care încearcă să se împrietenească cu Miles, în schimb, reușește să fie tot mai antipatic, și fiul lui, bătăușul școlii; max-robyîn fine, preferatul meu, Max Roby, tatăl lui Miles, un bătrân neglijent, mereu pus pe tapat bani de la alții, adesea absent din viața familiei în trecut, dar simpatic prin încăpățânarea, umorul și stilul lui mereu descurcăreț. Alte personaje secundare, deși cu un rol bine definit în evoluția acțiunii: fratele lui Miles, care acționează ca pivot în relația cu Miles, iubita lui, femeia la care Miles a visat încă din adolescență și pe care n-a avut niciodată curajul (sau ocazia) s-o abordeze, prietenul lui Miles și directorul școlii, care salvează situația de două ori, deși la distanță de mulți ani; fiica beteagă a familiei Whiting, veșnic îndrăgostită de Miles, veșnic respinsă de acesta.

Dincolo de acțiunea romanului, care se desfășoară destul de lent (lucru, de altfel, potrivit cu temperamentul personajului principal și cu rutina, nemișcarea, în care se află întregul oraș), interesul stă în diferența dintre visurile, speranțele, nevoile personajelor și realitatea diferită în care se scaldă cu toții, timidele lor încercări de schimbare fiind sortite eșecului. Cel mai bine rezumă situația Beatrice, care îi spune fiicei ei: „Janine, nu te schimbi, doar slăbești!” Ultima parte a cărții aduce o schimbare de ritm și suficiente evenimente care scot personajele din rutina lor, însă rămâne de văzut dacă vor reuși să-și schimbe traiectoria.

empire-falls-roCartea a apărut și în limba română, cu titlul Empire Falls, la Editura Univers, Colecțiile Cotidianul, 2007, traducere şi note de Cristiana Vişan. Nu știu dacă se mai găsește în librării, probabil nu, dar cătați-o la anticariate, aveți șanse s-o găsiți chiar în stare bună. Eu vă invit să citiți romanul și să vedeți și filmul (în ordinea asta!) și apoi să-mi spuneți cum vi s-au părut. Acum, ca de obicei, îmi închei scurta recenzie cu câteva citate:

Her mother, Janine felt certain, was one of those poor women who’d managed to do what Janine herself had damn near done. She’d lived her entire adult life from one end to the other without a single orgasm. When Bea died, it would be possible to say truthfully that she went before she came. Not Janine. If she’d been the sort of person to stencil anything on the side of a van, it’d be something more like, SHE CAME BEFORE SHE WENT.

My God, he couldn’t help thinking, how terrible it is to be that age, to have emotions so near the surface that the slightest turbulence causes them to boil over. That, very simply, was what adulthood must be all about—acquiring the skill to bury things more deeply. Out of sight and, whenever possible, out of mind.

You’re kind and patient and forgiving and generous, and you don’t seem to understand that these qualities can be really annoying in a man, no matter what the ladies’ magazines say.

MRS. WHITING SEEMED genuinely fond of him from the start, which surprised Miles, given her views on youth. The woman made no secret of her opinion that teenagers belonged in institutions for the criminally insane, from which they should not be released until the word “cool” had been purged from their vocabulary.

If you could control the urge to kill Jimmy Minty, he was entertaining enough, unless you liked your humor intentional.

Her daughter looked, Janine had to admit, positively radiant in the early October sun. The poor child still didn’t have much of a chest, and no hips at all, but she was going to end up with a model’s build, no doubt about it. Not that she deserved it. Earlier that year when Janine had suggested she take some modeling classes, Tick had sneered that maybe she would, after her lobotomy. Which had pissed Janine off even before she looked up the word “lobotomy.”

4 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

111 cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română

111-cele-mai-frumoase-poezii-de-dragoste111 cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română, colecție coordonată de Marius Chivu și Radu Vancu, Editura Nemira, 2016

Mă tot gândeam, de când am citit-o, să vorbesc un pic despre ea, dar tot interveneau altele și altele și uite așa amânam. Un pic ca în viață, ne luăm cu diverse lucruri prozaice și uităm de poezie. 🙂 Întâmplarea a făcut ca în dimineața asta să văd un articol despre colecția cu pricina, lucru m-a impulsionat să scot din nou volumul din bibliotecă și să-l răsfoiesc spre aducere aminte.

Ce mi-a plăcut mie la acest volum a fost că reunește poezii mai puțin știute (de mine, cel puțin). Am recunoscut doar câteva, așa că mare mi-a fost curiozitatea să descopăr versuri noi, „care acoperă nu mai puțin de 230 de ani de poezie românească. Cel mai vechi poem datează din 1785, iar cel mai nou, de anul trecut.” Așadar, scopul coordonatorilor, precizat în deschiderea colecției, a fost atins.

Un alt lucru care mi-a plăcut a fost că poeziile nu sunt redate în ordine cronologică, ci în ordinea alfabetică a numelor autorilor, ceea ce te face să sari de la o epocă la alta într-o clipită, să schimbi stilurile, limbajul, viziunea, starea în decurs de câteva secunde. Nu ai cum să te plictisești așa, asta e clar!

După cum mi-e obiceiul, am marcat discret versurile care mi-au plăcut mai mult, prin umare o să menționez și aici măcar câteva titluri și nume și o să preiau măcar câteva versuri: Daniel Bănulescu – Continuă să dai totul pe ultima sută de metri, Ana Blandiana – Cuplu, Vsevolod Ciornei – De fapt, Anton Pann – Până când nu te iubeam, Maria Banuș – Scrisoare, Emil Brumaru – Cântec naiv, Elena Farago – Iubește-mi mâinile și ochii, Svetlana Cârstean – Cine nu e mângâiat nu există, Letiția Ilea – după multă vreme.

Nina Cassian – Voiam să rămân

Voiam să rămân în septembrie

Pe plaja pustie și palidă,

voiam să mă încarc de cenușa

cocorilor mei nestatornici

și vântul greoi să-mi adoarmă

în plete ca apa-n năvoade;

voiam să-mi aprind într-o noapte

țigara mai albă ca luna,

și-n jurul meu – nimeni, doar marea

cu forța-i ascunsă și gravă;

voiam să rămân în septembrie,

prezentă la trecerea timpului,

cu-o mână în arbori, cu alta-n

nisipul cărunt – și să alunec

odată cu vara în toamnă…

Dar mie îmi sunt sorocite,

pesemne, plecări mai dramatice.

Mi-e dat să mă smulg din priveliști

cu sufletul nepregătit,

cum dat mi-e să plec din iubire

când încă mai am de iubit…

Nu știu dacă citiți poezie, dar dacă sunteți măcar curioși să vedeți dacă vă mai regăsiți în versuri de acum peste 200 de ani sau dacă vă identificați cu versuri de acum un an, doi, încercați colecția de la Nemira. S-ar putea să aveți surprize plăcute!

2 Comments

Filed under Lecturi, Poezii, Recenzii

Ultima țigară a lui Fondane, de Cătălin Mihuleac

Ultima tigara a lui FondaneUltima țigară a lui Fondane, de Cătălin Mihuleac, Editura Cartea Românească, 2016

Despre Holocaust am mai citit; unii au scris înduioșător și emoționant, învăluind realitatea istorică într-o ficțiune având drept personaje copii, menită să smulgă lacrimi (vezi Băiatul cu pijamale în dungi, de John Boyne, sau Hoțul de cărți, de Markus Zusak); alții au scris cu un umor negru, chiar cu ireverență, ca cineva care s-a săturat de problema evreiască și vrea să râdă puțin de cei care se (sau o) iau prea în serios (Speranța, o tragedie, de Shalom Auslander); unii au scris jurnale (Jurnalul Annei Frank), alții nenumărate memorii; s-au făcut filme după cărți (Procesul de la Nurnberg, Alegerea lui Sophie, Pianistul, Lista lui Schindler etc.), s-au făcut filme mute (capodopera lui Charlie Chaplin, Dictatorul) și documentare. Am aflat despre atrocitățile de atunci din Germania, Ucraina, Polonia, Serbia și alte țări din estul Europei, m-am cutremurat de ce grozăvii poate face omul dacă are o minte bolnavă și destulă putere, de cât de ușor pot fi manipulate masele, de ce consecințe tragice poate avea așa ceva la nivel macro și micro al istoriei.

Dimensiunea românească a acestei drame am văzut-o explorată prima dată în filmul Călătoria lui Gruber (2008, regizor Radu Gabrea) și în romanul de succes America de peste pogrom, al lui Cătălin Mihuleac (2015). În volumul de față, autorul ieșean continuă tematica aceasta prin intermediul a treisprezece povestiri cu personaje, locuri și întâmplări diferite, dar toate unite de același fir roșu: Pogromul de la Iași, din iunie 1941.

Iată ce declară autorul pe coperta a treia:

Cea mai frecventă întrebare care mi se adresează pe tărâm literar este de ce mă preocupă chestiunea Holocaustului românesc dacă nu sunt evreu. Răspunsul meu invariabil este că mă preocupă tocmai pentru că nu sunt evreu. America de peste pogrom și Ultima țigară a lui Fondane trebuie privite ca două replici la adresa acelui patriotism de tinichea care ne face să mototolim paginile neconvenabile din istorie și să le aruncăm la coș, în loc să ni le asumăm cu onestitate. Misiunea acestor cărți este să scadă nivelul îngrijorător pe care ura rasială îl arată în timpurile noastre și să facă lumea mai bună pe raza lor de cititori. În alegerea titlului de față a primat admirația mea pentru Fondane, această ființă superioară, care i-a suflat cu superbă impertinență abstinentului Hitler fumul de țigară drept în ochi.

Mi-au plăcut mai multe lucruri la povestirile lui Cătălin Mihuleac. În primul rând, că, deși toate tratează același subiect, sunt diferite: te plimbi, de exemplu, de la Dorohoi la Iași, la Auschwitz și până în America Latină, într-un du-te-vino permanent între trecut și prezent, trecând printr-o galerie de personaje care mai de care mai memorabile – ca bătrâna singuratică, cititoare avidă (Balada păduchelui) sau ca studenta urâțică de la Medicină (Ucigașul de micsandre) sau ca evreul ascuns în butoiul cu murături, așa! (Gard în gard, la Dorohoi) sau ca fostul torționar ajuns să fie obsedat de filmul Some Like It Hot (Filmul preferat al lui Eichmann) sau ca bătrânul supraviețuitor al Holocaustului, pe care nimeni nu mai are răbdarea să-l asculte (Supraviețuitorul).

În al doilea rând, mi-a plăcut că, indiferent de poveste, realitatea dureroasă este prezentată cu umor, fie el blând, fie sarcastic, și chiar dacă zâmbești discret sau râzi de-a binelea, în colțul ochiului amenință mereu să curgă o lacrimă.

Nu în ultimul rând, mi-a plăcut stilul mucalit, de povestitor experimentat, matur, care știe bine cum s-o întoarcă din condei și care, în câteva ocazii, chiar se implică în poveste și ne lasă să tragem cu ochiul la viața lui (Balada păduchiului, Cu dragoste peșin, Ucigașul de micsandre).

Tatăl ei o botezase Ludwiga, feminizând prenumele babacului Beethoven, principalul păstor al cirezii sale. Pe urmele tizului său, Ludwiga m-a cărat cu ea la Filarmonică și așa am început să mă furajez și eu cu muzică simfonică, fără să ating gradul de cultură al vacilor, pe care tatăl ei le venera mai dihai ca un indian.

Chiar dacă scrie cu umor, Cătălin Mihuleac spune lucrurilor pe nume și denunță neiertător autoritățile, sistemul corupt, Securitatea, istoria, ba chiar și mentalul colectiv:

Dormeau pe unde apucau, pe șuri sau în câmp, fiindcă nimeni nu se îndura să-i primească în casă, cu păduchii țesuți de ei ca lenjeria de corp. Zdrențele care le curgeau pe schelete nu erau confecționate din pagini de ziar, ca îmbrăcămintea celor din lagărele transnistrene de exterminare prin muncă. Totuși, la o privire mai atentă, puteau trece drept pagini de ziar pline cu știri, reportaje și interviuri despre Holocaustul românesc. Erau pagini capabile să înmoaie inimile tuturor cititorilor și, un timp, chiar le-au înmuiat.

Apoi, nu se știe cum, pe la sfârșitul mileniului doi și începutul mileniului trei, lumea a început să se îndoiască de ele și chiar să le conteste cu vehemență:

– Care Holocaust, frate, de unde scoateți enormitățile astea? E propagandă evreiască, în România n-a existat niciun Holocaust!

Recomand povestirile lui Cătălin Mihuleac și pentru tematica abordată, și pentru talentul de povestitor cu care ne-a obișnuit deja și, mai ales, pentru proiectul frumos și ambițios în care se înscriu ultimele lui două volume.

Leave a Comment

Filed under Lecturi, Recenzii

Lecturi de concediu

Știți ce se întâmplă când vrei să faci prea multe și nu-ți ajunge timpul? Vă spun eu! Ajungi să muncești și în concediu. Păi ce fel de concediu mai e ăla? o să întrebați. Ei bine, unul în care îți „sacrifici” o oră sau două pe zi ca să traduci măcar câteva pagini din romanul pe care trebuie să-l predai la sfârșitul lunii. E drept că, dacă e ceva ce-ți place, nu e chiar muncă, deși, credeți-mă, se muncește la o traducere de carte. Și cu relaxarea și odihna și cititul cum rămâne? Păi, de relaxat, tot m-am relaxat, că doar eram în Deltă, de odihnit, am apucat să mă odihnesc, ba chiar am dormit cam în fiecare zi după-amiază, însă cu cititul nu am stat așa grozav… Cel puțin, nu la fel de grozav ca anul trecut. Dar tot am reușit să parcurg câteva cărți pe care le aveam în minte de multă vreme și la care nu mai ajungeam… Iată-le, în ordine cronologică și foarte pe scurt, pentru că nici acum nu-mi ajunge timpul:

Rules of CivilityRules of Civility, de Amor Towles, Penguin Books, 2012 (nu cred că a fost tradusă la noi încă)

Despre prima carte din listă am aflat de la Lavinia (care, de altfel, a insistat să citesc și a doua carte din listă și mi-a recomandat și cartea pe care o citesc acum și despre care probabil voi vorbi într-un alt articol), așa că am cel puțin trei motive să îi mulțumesc. 🙂

Este vorba despre un roman plasat în New York-ul anilor 1920-30, în care încă se mai văd efectele crizei financiare și oamenii se aruncă pe capete de la etajele superioare ale zgârie-norilor, în care femeilor, cu mici excepții, încă le sunt rezervate doar joburi de secretare și dactilografe, indiferent cât de capabile sunt, în care luxul și fastul petrecerilor înaltei societăți contrastează cu ingeniozitatea și resursele de distracție ale celor mai puțin norocoși, în care te scufunzi în „all that jazz” și parcă te transpui acolo, în cluburile underground.

Povestea în sine e despre dragoste și prietenie, despre fidelitatea față de prieteni și de tine însuți, despre sacrificiile și compromisurile pe care ești obligat sau alegi să le faci în viață, despre moduri de avansare pe scara socială, despre diferențele de clasă, alegeri, puterea de a renunța și de a te schimba, despre căutarea fericirii, indiferent ce formă ia aceasta pentru fiecare. O lectură plăcută, personaje cel puțin interesante, stil antrenant, deși farmecul cărții cred că stă mai mult în atmosferă decât în acțiunea propriu-zisă, referințe literare din plin (Kate, protagonista și naratoarea, este o cititoare înrăită; tot acolo găsiți și explicația titlului), ce mai, o recomandare călduroasă din partea mea și doar câteva citate, deși aș fi fost tentată să dau mai multe!

Whatever setbacks he had faced in his life, he said, however daunting or dispiriting the unfolding of events, he always knew that he would make it through, as long as when he woke in the morning he was looking forward to his first cup of coffee. Only decades later would I realize that he had been giving me a piece of advice. Uncompromising purpose and the search for eternal truth have an unquestionable sex appeal for the young and high-minded; but when a person loses the ability to take pleasure in the mundane—in the cigarette on the stoop or the gingersnap in the bath—she has probably put herself in unnecessary danger. What my father was trying to tell me, as he neared the conclusion of his own course, was that this risk should not be treated lightly: One must be prepared to fight for one’s simple pleasures and to defend them against elegance and erudition and all manner of glamorous enticements.

In retrospect, my cup of coffee has been the works of Charles Dickens. Admittedly, there’s something a little annoying about all those plucky underprivileged kids and the aptly named agents of villainy. But I’ve come to realize that however blue my circumstances, if after finishing a chapter of a Dickens novel I feel a miss-my-stop-on-the-train sort of compulsion to read on, then everything is probably going to be just fine.

***

—You’ve got a . . . lot of books, he said at last.

—It’s a sickness.

—Are you . . . seeing anyone for it?

—I’m afraid it’s untreatable.

***

—You know, I actually picked up Walden after you said you’d want to be marooned with it.

—What did you think? I asked.

—Well, at first I wasn’t sure I was going to make it. Four hundred pages of a man alone in a cabin philosophizing on human history, trying to strip life to its essentials . . .

—But what did you think in the end?

Tinker stopped breaking sticks and looked into the distance.

—In the end—I thought it was the greatest adventure of them all.

***

I read a lot of Agatha Christies that fall of 1938—maybe all of them. The Hercule Poirots, the Miss Marples. Death on the Nile. The Mysterious Affair at Styles. Murders . . . on the Links, . . . at the Vicarage, and, … on the Orient Express. I read them on the subway, at the deli, and in my bed alone. You can make what claims you will about the psychological nuance of Proust or the narrative scope of Tolstoy, but you can’t argue that Mrs. Christie fails to please. Her books are tremendously satisfying. Yes, they’re formulaic. But that’s one of the reasons they are so satisfying. With every character, every room, every murder weapon feeling at once newly crafted and familiar as rote (the role of the postimperialist uncle from India here being played by the spinster from South Wales, and the mismatched bookends standing in for the jar of fox poison on the upper shelf of the gardener’s shed), Mrs. Christie doles out her little surprises at the carefully calibrated pace of a nanny dispensing sweets to the children in her care. But I think there is another reason they please—a reason that is at least as important, if not more so—and that is that in Agatha Christie’s universe everyone eventually gets what they deserve. Inheritance or penury, love or loss, a blow to the head or the hangman’s noose, in the pages of Agatha Christie’s books men and women, whatever their ages, whatever their caste, are ultimately brought face-to-face with a destiny that suits them. Poirot and Marple are not really central characters in the traditional sense. They are simply the agencies of an intricate moral equilibrium that was established by the Primary Mover at the dawn of time.

MiddlesexMiddlesex, de Jeffrey Eugenides, Picador, 2003, apărută și în limba română la Polirom, în 2014, în traducerea Alexandrei Coliban

O adevărată surpriză pentru mine. Deși a câștigat, printre altele, un premiu Pulitzer în 2003, eu am tot evitat romanul ăsta. Nu mă întrebați de ce! (De fapt, dacă totuși mă întrebați, o să recunosc că nu prea mă atrăgea subiectul.) Numai că povestea hermafroditului, care ni se promite încă de la începutul cărții, ajunge un soi de pretext pentru pictarea unui portret de familie întins pe trei generații, completat de o adevărată frescă socială, culturală și politică, de personaje pitorești, de considerații interesante și de o poveste personală nu lipsită de emoție.

Astfel, călătorim dintr-un sat de la poalele muntelui Olimp, de unde bunicii greci, Desdemona și Lefty Stephanides (frate și soră, în realitate), fug din calea războiului cu turcii și pe vapor se reinventează ca străini, îndrăgostiți, logodnici și, în fine, soț și soție;

They passed the voyage playing out this imaginary flirtation and, little by little, they began to believe it. They fabricated memories, improvised fate. (Why did they do it? Why did they go to all that trouble? Couldn’t they have said they were already engaged? Or that their marriage had been arranged years earlier? Yes, of course they could have. But it wasn’t the other travelers they were trying to fool; it was themselves.) Traveling made it easier. Sailing across the ocean among half a thousand perfect strangers conveyed an anonymity in which my grandparents could re-create themselves.

We Greeks get married in circles, to impress upon ourselves the essential matrimonial facts: that to be happy you have to find variety in repetition; that to go forward you have to come back where you began. Or, in my grandparents’ case, the circling worked like this: as they paced around the deck the first time, Lefty and Desdemona were still brother and sister. The second time, they were bride and bridegroom. And the third, they were husband and wife.

ajungem în America, Detroit, unde suntem martorii adaptării lor la noua lume și la prima generație din familie născută pe tărâm american, pe fundalul tulburărilor sociale și al conflictelor dintre albi și negri din anii ’60; urmărim înfiriparea unei noi povești de dragoste interzise, între Tessie și Milton Stephanides, care va contribui la rândul ei la mutația genetică ce va determina soarta lui Calliope Stephanides/Cal.

The thread began on a day two hundred and fifty years ago, when the biology gods, for their own amusement, monkeyed with a gene on a baby’s fifth chromosome. That baby passed the mutation on to her son, who passed it on to his two daughters, who passed it on to three of their children (my great-great-greats, etc.), until finally it ended up in the bodies of my grandparents. Hitching a ride, the gene descended a mountain and left a village behind. It got trapped in a burning city and escaped, speaking bad French. Crossing the ocean, it faked a romance, circled a ship’s deck, and made love in a lifeboat. It had its braids cut off. It took a train to Detroit and moved into a house on Hurlbut; it consulted dream books and opened an underground speakeasy; it got a job at Temple No. 1 . . . And then the gene moved on again, into new bodies . . . It joined the Boy Scouts and painted its toenails red; it played “Begin the Beguine” out the back window; it went off to war and stayed at home, watching newsreels; it took an entrance exam; posed like the movie magazines; received a death sentence and made a deal with St. Christopher; it dated a future priest and broke off an engagement; it was saved by a bosun’s chair . . . always moving ahead, rushing along, only a few more curves left in the track now, Annapolis and a submarine chaser . . . until the biology gods knew this was their time, this was what they’d been waiting for, and as a spoon swung and a yia yia worried, my destiny fell into place . . . On March 20, 1954, Chapter Eleven arrived and the biology gods shook their heads, nope, sorry . . . But there was still time, everything was in place, the roller coaster was in free fall and there was no stopping it now, my father was seeing visions of little girls and my mother was praying to a Christ Pantocrator she didn’t entirely believe in, until finally—right this minute!—on Greek Easter, 1959, it’s about to happen. The gene is about to meet its twin.

Așadar, pentru a explica evoluțiile genetice care au determinat condiția sa de hermafrodit, Calliope/Cal ne poartă prin mai multe generații și decenii de istorie, cu bune și cu rele, cu personaje memorabile (mi-a plăcut mult Desdemona!) și cu incursiuni foarte realiste în societatea și vremurile respective. Stilul este minunat, o adevărată plăcere să parcurgi cele câteva sute de pagini, iar rândurile astea grăbite nu pot nici pe departe să exprime entuziasmul meu. Mai bine vă zic că i-am acordat fără ezitare cinci steluțe pe Goodreads și că mă bucur că am avut ocazia să o citesc.

Handmaid's TaleThe Handmaid’s Tale (Galaad 2195), de Margaret Atwood, Anchor Books, 1998, publicată prima dată în 1985 și apărută și în limba română cu titlul Povestirea cameristei, Editura Leda, 2006,  traducere de Monica Bottez.

E un roman tulburător și sumbru, o distopie care trage un semnal de alarmă legat de extremismul religios, dar și de abuzurile și exploatarea resurselor planetei. Atwood creează o lume bazată pe stricte precepte religioase, în care femeile sunt împărțite în clase strict delimitate, recunoscute după uniforme și cu roluri bine definite: Soțiile (căsătorite cu Comandanții, îmbrăcate în albastru, de obicei incapabile să aibă copii), Cameristele (îmbrăcate în roșu, reduse la rolul de procreare, obiectul multor interdicții), Marthele (în uniforme verzi, care se ocupă de gospodărie), Mătușile (în cenușiu, responsabile de educarea Cameristelor bazată pe învățăminte din Biblie), Econonevestele (soțiile oamenilor simpli, îmbrăcate în haine multicolore, simbol al faptului că sunt obligate să se ocupe singure de toate treburile), Nefemeile (cele care au refuzat să se supună regulilor și au fost exilate în Colonii, unde pot să fie repartizate la curățarea deșeurilor și să moară din cauza radiațiilor, cu corpurile descompuse, în foarte scurt timp) și Prostituatele (în ciuda pretențiilor de moralitate ale Comandanților, creatorii noului regim, prostituția continuă să existe și ei înșiși o frecventează).

Offred (care s-ar traduce prin „a lui Fred”, pentru că, odată repartizate unui nou comandant, cameristele își schimbă și numele în funcție de numele „stăpânului”) este naratoarea, prin intermediul căreia cunoaștem rigorile acestei lumi totalitare, dar și reminiscențe dintr-un trecut normal nu prea îndepărtat, aflăm despre familia ei dispărută și despre umilințele la care este supusă, despre pârghiile pe care le poate folosi pentru a face rost de o (banală acum, dispărută atunci) cremă de față sau de a afla ce se întâmplă dincolo de granițele vieții ei. Ceremonia actului sexual și cea a nașterii, la care soțiile simulează participarea, sunt de-a dreptul grotești, iar cea mai mică abatere este pedepsită aspru și victimele expuse în văzul tuturor. În ciuda regimului bazat pe întreținerea fricii, există și o mișcare de rezistență, iar finalul, deși deschis, lasă loc de speranță.

(Va urma)

3 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii