Tag Archives: Citate

Scurtă istorie a șapte crime, de Marlon James

Scurtă istorie a șapte crime, de Marlon James, Editura Litera, 2016, traducere și note de Ciprian Șiulea

Încă un roman care a câștigat premiul Man Booker (în 2015) și primul de un autor jamaican pe care îl citesc eu. Este o carte grea, complexă pentru că este lungă (aproximativ 650 de pagini) și are multe personaje, ale căror voci tot alternează pe parcursul romanului (o listă cu acestea este foarte util plasată la începutul cărții), dar și pentru că abordează multe tematici, de la bandele mafiote care își dispută supremația în ghetourile Jamaicăi la politica celor două partide și amestecul Companiei (CIA), de la tentativa de asasinare a Cântărețului (Bob Marley), care constituie și pretextul cărții, la mitul creat în jurul lui, de la droguri, arme și intimidare la speranța și eforturile unei jamaicance de a primi o viză și a pleca în SUA, de la limbajul greu de înțeles și de tradus din ghetoul jamaican la monologul interior sau la reflecțiile americanilor cu un rol, fie și de observatori, în toată povestea.

Personajele, șefi de bandă sau simpli membri, femei puternice sau sfâșiate de conflicte interioare, agenți CIA sau jurnaliști americani în trecere, sunt memorabile și unele de-a dreptul savuroase și, chiar dacă acțiunea este destul de greu de urmărit pe alocuri și se ramifică până în SUA, în New York, Bronx, Miami, și se detaliază și chiar devine repetitivă la un moment dat, reușește să te atragă și să te țină captiv câteva sute de pagini. Cartea este interesantă, plină de informații despre istoria Jamaicăi, despre care nu știam nimic, iar atmosfera de ghetou și viața bandelor mafiote este, din punctul meu de vedere, cea mai colorată și mai autentică. Dintre personaje, mi-au plăcut cameleonica Nina Burgess/Kim Clarke/Dorcas Palmer/Millicent Segree, dar și Papa Lo, șeful uneia dintre bande.

De remarcat munca imensă de traducere a lui Ciprian Șiulea, care a trebuit să redea registre diferite de limbă și să se muleze pe specificul fiecărui personaj, într-o carte de mari dimensiuni și de o asemenea complexitate. După aceste câteva impresii, vă las și câteva citate și, dacă v-am stârnit interesul, vă invit la lectură:

Ghetoul e un miros. Uneori e ceva dulce: pudră de talc cu care femeile se dau pe piept. Apă de colonie Old Spice, English Leather sau Brut. Prospețimea unei capre tăiate de curând, piperul şi ardeiul iute din supa de cap de capră. Substanțe chimice înțepătoare din detergent, unt de cacao, fenol, lavandă din săpun, pișat fermentat și căcat învechit care se preling pe marginea străzii. Ardei iute iar, de la puiul picant. Cordit de la un pistol cu care s-a tras de curând, fierul din sângele închegat al unei crime stradale, rămas acolo și după ce cadavrul a fost luat. Mirosul poartă cu el amintirea sunetului, care e și el prezent. Reggae, catifelat și sexy, dar și brutal și simplu ca blues-ul delta supersărac şi superpur. Din această tocană de ardei iute, sânge de om împușcat, apă curgătoare și ritmuri line provine Cântărețul, un sunet care plutește, dar și un om amărât viu, care e mereu și acolo unde s-a născut, nu doar acolo unde se află.

Lucrul pe care ar fi trebuit să-l spun, lucrul pe care voiam să-l spun e că nu nelegiuirea mă deranjează. Adică, mă deranjează și pe mine ca pe oricine altcineva. Așa cum mă deranjează inflația, nu o simt efectiv, dar știu că mă afectează. Nu nelegiuirea efectivă mă face să vreau să plec, ci posibilitatea ca asta să se întâmple oricând, în orice clipă, poate chiar în minutul următor. Că s-ar putea să nu se întâmple niciodată, dar eu să mă gândesc că poate să se întâmple în orice clipă din următorii zece ani. Chiar dacă nu se va întâmpla niciodată, ideea e că eu o să aștept asta, și așteptarea e la fel de rea, pentru că în Jamaica nu poți să faci altceva decât să aștepți să ți se întâmple ceva. Asta se aplică și la lucrurile bune. Nu trebuie decât să le aștepți.

Cântărețul mi-a zis odată, Papa, cum poți să fii un mare boss când îți faci atâtea griji? Nu i-am spus că să fii șef înseamnă să-ți faci griji. Odată ce ajungi pe vârful muntelui, toată lumea poate să te atace. Io știu că Cântărețul știe că mulți oameni îl urăsc, da’ mă întreb dacă știe ce formă ia ura asta. Fiecare om are ceva de spus, da’ cei acre urăsc cel mai tare sunt mai răi ca el. Baștanu de la tribunal a zis că el a citit absolut fiecare chestie scrisă vreodată de Eldridge Cleaver și și-a tras o diplomă șmecheră doar ca să facă din pricăjitu’ ăla pe jumate alb vocea eliberării negrilor.

Gratiile zic n-ai pe unde să ieși, încetează și liniștește-te și dacă ai cumva de gând să călătorești mai bine intră în capu’ tău și spune-i să înceapă să călătorească. Probabil așa ajung oamenii să citească cărți pe care probabil altfel nu le-ar citi,și să scrie cărți la fel. Da’ gratiile mai zic și nimeni nu poate să intre înăuntru și să oprească învățatu’, așa că poate învățatu’ e o vizită în capu’ tău și poate o închisoare îți face sufletu’ să fie liniștit ca să fii pregătit să asculți, pentru că domnilor, nimeni – dar absolut nimeni – nu poate să învețe nimic dacă nu e pregătit să asculte.

13 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

Hibiscus purpuriu, de Chimamanda Ngozi Adichie

Purple Hibiscus, de Chimamanda Ngozi Adichie, Harper Perennial, 2005, apărută și în română la Editura RAO, 2011, traducere de Melania-Maria Goja

Am scris foarte puțin pe aici în ultimul timp și nu știu dacă o să revin în viitorul apropiat la gânduri mai bune, dar am simțit nevoia să întrerup pauza asta de consemnat cu câteva rânduri despre o carte care mi-a plăcut mult. Odată ce m-am hotărât să o citesc, am început să mă tot „împiedic”, ca din senin, de știri, articole și filmulețe despre autoarea de origine nigeriană, cunoscută feministă și scriitoare premiată. Dacă sunteți curioși, puteți urmări mai jos conferința TED în care vorbește foarte bine, frumos, inteligent și cu umor despre feminism. Vor fi 30 de minute petrecute cu folos!

Revenind la cartea de mai sus, subiectul abordat și stilul scriitoarei au fost de ajuns ca să mă convingă să-i caut și celelalte romane: Half of a Yellow Sun / Jumătate de soare galben, apărut tot la RAO, în traducerea Justinei Bandol, ca să aflu mai multe despre istoria Nigeriei, și Americanah, care cred că va apărea anul ăsta și în română și care abordează tema imigranților nigerieni în America.

Hibiscus purpuriu este despre o familie formată din tatăl puternic și bogat, dar habotnic și extrem de strict cu ai lui, cărora le impune numeroase restricții religioase și disciplinare; mama supusă care, în ciuda bătăilor dure aplicate de soț și a sarcinilor pierdute din cauza aceasta, îi este recunoscătoare că a păstrat-o ca singură soție; fiul și fiica, ambii crescuți cu program strict de lecții și de petrecere a timpului, cu teama de eșec, de bătaie, de dezamăgire a figurii paternale. Pe fundalul unei lovituri de stat militare și al tulburărilor politice, în scenă apare diversitatea sub forma unei mătuși și a familiei ei. Cei doi copii au ocazia să petreacă doar câteva zile departe de casă, dar acestea sunt suficiente pentru ca ei să vadă că încrederea și veselia sunt factori de motivare mai puternici decât teama și strictețea. De aici, lucrurile se vor schimba radical, deși nu peste noapte, iar procesul întreg de acomodare, de conștientizare, de „trezire” la o altă realitate și de însușire a principiilor acesteia este descris cu finețe și atenție la detalii. Floarea din titlu este un simbol al acestei diversități, florile purpurii plantate în curtea casei părintești, printre atâtea flori roz, amintindu-le copiilor că există o altfel de viață, mai bună.

Mi-a plăcut mult cum scrie Chimamanda Ngozi Adichie, opunând credința tradițională în zeii și ritualurile africane, renegate de cei care au îmbrățișat credința catolică a albilor, și restricțiile religiei mai noi, pentru ca apoi să îmbine preceptele catolice și cântecele africane; arătând fața severă, crudă, neiertătoare și de neiertat a tatălui, dar și calitățile și slăbiciunile lui, printre care și dragostea (prost înțeleasă și manifestată) față de familie; însoțindu-ne prin transformările din mintea și comportamentul fiicei, de la teama, rușinea și timiditatea inițiale, la deschiderea spre alți oameni și spre veselia din familia mătușii, până la prietenia și chiar dragostea purtată acestora și preotului; presărând povestea din prim-plan cu idei, fapte și mentalități din Nigeria, despre rolul femeii, credințe, mâncăruri, obiceiuri, peisaje și tot felul de lucruri care ne fac cunoscută, chiar dacă indirect, o realitate, o istorie și o lume despre care nu știam mare lucru; în fine, știind să lege atât de bine cuvintele încât să sperie, să aline, să emoționeze și chiar să amuze pe tot parcursul celor peste 300 de pagini.

“But you are a woman. You do not count.”

==========

I looked at Jaja and wondered if the dimness in his eyes was shame. I suddenly wished, for him, that he had done the ima mmuo, the initiation into the spirit world. I knew very little about it; women were not supposed to know anything at all, since it was the first step toward the initiation to manhood.
==========

Mama had greeted him the traditional way that women were supposed to, bending low and offering him her back so that he would pat it with his fan made of the soft, straw-colored tail of an animal. Back home that night, Papa told Mama that it was sinful. You did not bow to another human being. It was an ungodly tradition, bowing to an Igwe. So, a few days later, when we went to see the bishop at Awka, I did not kneel to kiss his ring. I wanted to make Papa proud. But Papa yanked my ear in the car and said I did not have the spirit of discernment: the bishop was a man of God; the Igwe was merely a traditional ruler.
==========

Papa watched as we all sat down at the table, and then started grace. It was a little longer than usual, more than twenty minutes, and when he finally said, “Through Christ our Lord,” Aunty Ifeoma raised her voice so that her “Amen” stood out from the rest of ours. “Did you want the rice to get cold, Eugene?” she muttered. Papa continued to unfold his napkin, as though he had not heard her.
==========
“Being defiant can be a good thing sometimes,” Aunty Ifeoma said. “Defiance is like marijuana—it is not a bad thing when it is used right.”
==========
It was what Aunty Ifeoma did to my cousins, I realized then, setting higher and higher jumps for them in the way she talked to them, in what she expected of them. She did it all the time believing they would scale the rod. And they did. It was different for Jaja and me. We did not scale the rod because we believed we could, we scaled it because we were terrified that we couldn’t.
==========
There are people, she once wrote, who think that we cannot rule ourselves because the few times we tried, we failed, as if all the others who rule themselves today got it right the first time. It is like telling a crawling baby who tries to walk, and then falls back on his buttocks, to stay there. As if the adults walking past him did not all crawl, once.

Pentru mine, Hibiscus purpuriu a fost o carte de 5 steluțe pe Goodreads, o descoperire fericită și, vorba filmului, începutul unei frumoase prietenii. 🙂 Sper că v-am trezit interesul și vouă pentru romanele acestei autoare, iar dacă vă atrag mai degrabă non-ficțiunea și tema feminismului, la tânăra editură Black Button Books a apărut în 2016 volumul Feminist(ă), feminiști, în traducerea Ancăi Dumitrescu. La bună (re)citire!

Leave a Comment

Filed under Lecturi, Recenzii

Interior zero, de Lavinia Braniște

Interior zero, de Lavinia Braniște, Editura Polirom, Colecția EGO, 2016

Lavinia Braniște este traducătoare și autoare de proză scurtă. Interior zero este primul ei roman. Eu nu i-am citit povestirile, m-am aruncat direct asupra romanului, despre care auzisem mult de bine. Fiind amândouă absolvente de Litere și colege de branșă, mă așteptam să avem ceva afinități, dar nu bănuiam în ce măsură o să mă recunosc în personajul și în cartea ei.

Cristina, naratoarea, este o tânără care se străduiește să se adapteze într-un București despre care are păreri împărțite, la un loc de muncă unde nu-și folosește potențialul, la niște colegi cu care nu are nimic în comun; se zbate să supraviețuiască într-un mediu pe care începe să-l perceapă fizic ca nociv, să facă față privirilor critice și superficiale ale colegelor, să aibă o relație decentă cu șefa, o femeie de afaceri într-o lume a bărbaților; speră la relații, la o familie, la dragoste, la o casă a ei. În schimb, se plafonează într-un loc pe care nu-l suportă, dar care e călduț și îi plătește un salariu decent; se cramponează de bărbați/băieți care sunt neimplicați și distanți, nu vor să creeze așteptări, nu au nimic de oferit; se mută cu chirie tot într-o garsonieră îmbâcsită, plină de mucegai.

M-am revăzut acum zece ani pe când lucram în corporație, pe când locuiam într-o garsonieră îngrămădită și veche din Militari, pe când tentativele de relații se încheiau după o lună în plictiseală. Am recunoscut gândurile omului de litere care se îndepărtează de chemarea lui, relațiile defectuoase cu oamenii complet diferiți din mediul profesional, ba chiar și spaima coafezelor când le spuneam că vreau să mă tundă periuță, ani la rând, și propria ezitare de a face ceva radical pentru a avea viața pe care mi-o doream.

Lavinia scrie sincer, direct, simplu, fără artificii inutile și fără sentimentalisme ieftine. Și totuși am zâmbit amar din colțul gurii sau am râs pe alocuri sau m-am emoționat la dragostea de mamă. Scrie despre tineri dezorientați, singuri, poate nu destul de ambițioși sau de stăpâni pe ei, poate nu destul de hotărâți să-și schimbe viața. Scrie pentru cei care sunt sau au fost vreodată așa. Cel puțin asta a fost impresia mea și poate că, dacă citeam așa o carte acum zece ani, schimbarea în cazul meu ar fi venit mai repede. Iar dacă aș fi avut talent la scris, așa mi-ar fi plăcut și mie să scriu.

Mă pune să bag facturi în sistem și eu despart cifrele cu unghia pe ecran, în grupuri de câte trei, ca să-mi dau seama dacă sunt zeci sau sute de mii sau milioane. Pe mine de la bani mă ia amețeala.

Așa a înțeles ea să fie mamă. Să mănânce repede ce e mai prost, ca să-mi rămână mie ce e bun.

Pe internet găsești de toate, sunt zeci de site-uri, mă opresc pe unul care are diacritice.

Simt cu o miliardime de secundă înainte cum din cap pleacă impulsul electric care e trimis să-nflorească în colțurile gurii într-un zâmbet mulțumit. Îmi încordez gura și-l blochez, nu vrem ca Dan să întrebe ce-i? și să declanșeze o încâlceală de cuvinte din care ar trebui să înțeleagă orice altceva în afară de faptul că, de când mă văd cu el, cel mai mult investesc în blocarea gesturilor afective. Ca să nu vadă, să nu se sperie, să nu dispară.

… nu s-au scurs decât trei săptămâni, dar ne-am văzut aproape zilnic, mă sună seara să-mi spună noapte bună și dimineața să-mi spună bună dimineața, am întins amândoi cearșaful pe canapea, eu de un capăt și el de altul, i-am dat să-mi desfacă borcanul de dulceață când eu n-am putut. Viața m-a învățat că iubirea nu e în lucruri mai mari decât astea.

În hol mai rămâne suspendat o vreme mirosul de bărbat român între două vârste. Din ăla care e pe drumuri toată ziua și se descurcă.

6 Comments

Filed under Recenzii

Cititorul ideal

Dacă ar fi să pun în balanță cărțile de ficțiune și pe cele de non-ficțiune pe care le citesc, ficțiunea ar câștiga detașat. Probabil pentru că sunt mai avidă de povești și de personaje decât de teorie. Se întâmplă însă ca un roman să mă solicite atât de mult încât să nu pot intra imediat în atmosfera altuia și atunci simt nevoia să iau o pauză de la ficțiune și să mă delectez o seară-două-trei cu câteva pagini de non-ficțiune. Deși nu pe cât de des mi-aș dori sau ar trebui, mă întorc atunci spre așa-zisa literatură de specialitate, fie că vorbim despre psihologie, teoria literaturii, istorie sau alt domeniu care mă interesează.

O astfel de carte care îmi dă răgaz de la poveștile alternative în care trăiesc este Un cititor în pădurea din oglindă, de Alberto Manguel, apărută la Editura Nemira, în 2016, traducere din limba engleză și note de Bogdan-Alexandru Stănescu. Cartea este o sumă de considerații de ordin mai general sau mai particular, plecând de la Borges și Che Guevara până la istoria paginii scrise și a punctului, toate desfășurându-se sub mottouri preluate din Alice în Țara din Oglindă, a lui Lewis Carroll.

Printre aceste considerații, am găsit și câteva definiții ale cititorului ideal și, deși lectura, în general, îmi prilejuiește întrebări, zâmbete, curiozități, adnotări și alte satisfacții intelectuale, nu știu în ce măsură eu mă încadrez în aceste definiții. Am selectat totuși câteva pe care le preiau și aici spre aducere aminte și împărtășire cu publicul larg (?). Încep cu cea mai evidentă, prin prisma meseriei mele, și continui, pe sărite, cu alte câteva care mi-au atras atenția. Sunt șapte în total, dar ofer și un bonus, așa că citiți cu răbdare și atenție până la sfârșit!

  1. Cititorul ideal este traducătorul, capabil să facă o disecție a textului, să dea pielea la o parte, să taie până la măduvă, să urmărească fiecare arteră sau venă și apoi să recompună o cu totul nouă ființă plină de viață. Cititorul ideal nu este un taxidermist.

  2. Când termină cartea, cititorii ideali simt că, dacă nu ar fi citit-o, lumea le-ar fi fost mai săracă.

  3. Pentru cititorul ideal, orice carte este, într-un anumit grad, o autobiografie.

  4. Notițele de pe marginea paginii sunt semnul cititorului ideal.

  5. Cititorul ideal creează prozeliți.

  6. Cititorul ideal este capabil să se îndrăgostească de unul dintre personajele cărții.

  7. Cititorul ideal dorește atât să ajungă la finalul cărții, cât și să știe că acea carte nu se va termina niciodată.

Bonus: „Există trei tipuri de cititori: primul, care se bucură de lectură fără a judeca; al treilea, care judecă fără a se bucura de lectură; și unul în mijloc, care judecă în timp ce se bucură și se bucură în timp ce judecă. Această ultimă categorie reproduce o operă de artă; membrii ei nu sunt numeroși.” (Goethe, într-o scrisoare către Johann Friedrich Rochlitz).

Vă regăsiți în definițiile astea? Aveți și altele? Voi ce fel de cititori credeți că sunteți?

Leave a Comment

Filed under Citate

Al doilea sex, de Simone de Beauvoir (citate)

Al doilea sexThe Second Sex, traducere de Constance Borde și Sheila Malovany-ChevallierVintage, 2011

Despre Al doilea sex am mai povestit eu pe scurt mai demult, când mă minunam de complexitatea și amploarea studiului făcut de Simone de Beauvoir, care îmbină noțiuni de biologie, sociologie, filosofie, istorie etc., în încercarea de a contura un portret al femeii de-a lungul timpului și de a identifica motivele pentru care aceasta a tot fost considerată „al doilea sex”. Cele peste 800 de pagini pline de informații și cugetări promiteau descoperiri și revelații nebănuite, așa că îmi propusesem să le savurez în doze mici.

Ei bine, au fost atât de mici încât nu am avansat prea mult de atunci, tot pe la pagina 200 am rămas, dar mă gândesc că, dacă preiau aici câteva citate, poate asta mă stimulează să reiau lectura (sigur, după ce termin cele 800 de pagini pe care le citesc acum). Sau poate trezesc interesul altcuiva, care o termină de citit înaintea mea și mă face de rușine. Oricum ar fi, nu strică. Să purcedem, așadar!

Psychoanalysts in particular define man as a human being and woman as a female: every time she acts like a human being, the woman is said to be imitating the male. The psychoanalyst describes the child and the young girl as required to identify with the father and the mother, torn between “viriloid” and “feminine” tendencies, whereas we conceive her as hesitating between the role of object, of Other that is proposed to her and her claim for freedom;
==========
But many primitives are unaware of the father’s role in the procreation of children, who are thought to be the reincarnation of ancestral larvae floating around certain trees, certain rocks, in certain sacred places, and descending into the woman’s body; in some cases, they believe she must not be a virgin if this infiltration is to take place; but other peoples believe that it also takes place through the nostrils or mouth; at any rate, defloration is secondary here, and for mystical reasons the prerogative is rarely the husband’s. The mother is clearly necessary for the birth of the child; she is the one who keeps and nourishes the germ within her, and so the life of the clan is propagated in the visible world through her. This is how she finds herself playing the principal role. Very often, children belong to their mother’s clan, bear her name, and share her rights, particularly the use of the land belonging to the clan. So communal property is transmitted through women: through them the fields and their harvests are reserved to members of the clan, and inversely it is through their mothers that members are destined to a given piece of land. The land can thus be considered as mystically belonging to women: their hold on the soil and its fruits is both religious and legal.

==========
Engels; the passage from matriarchy to patriarchy seems to him to be “the great historical defeat of the feminine sex.” But in reality this golden age of Woman is only a myth.
==========
(…) there was massive infanticide among Arabs: as soon as they were born, girls were thrown into ditches. Accepting a female child is an act of generosity on the father’s part; the woman enters such societies only through a kind of grace bestowed on her, and not legitimately like males. In any case, the stain of birth is far more serious for the mother when a girl is born: among Hebrews, Leviticus demands twice as much cleansing as for a newborn boy. In societies where “blood money” exists, only a small sum is required when the victim is of the feminine sex: her value compared with a male’s is like a slave’s with a free man’s. When she is a young girl, the father has total power over her; on her marriage he transmits it entirely to her spouse. Since she is his property like the slave, the beast of burden, or the thing, it is natural for a man to have as many wives as he wishes; only economic reasons put limits on polygamy; the husband can disown his wives at whim, and society barely accords them any guarantees. In return, woman is subjected to rigorous chastity.
==========
As long as private property lasts, conjugal infidelity on the part of a woman is considered a crime of high treason. All codes up to our time have perpetuated inequality in issues concerning adultery, arguing the seriousness of the fault committed by the woman who might bring an illegitimate child into the family. And though the right to take the law into one’s own hands has been abolished since Augustus, the Napoleonic Code still holds out the promise of the jury’s leniency for a husband who avenges himself.

==========
In Paris, loose women worked in pens where they arrived in the morning and left after the curfew had tolled; they lived on special streets and did not have the right to stray, and in most other cities brothels were outside town walls. Like Jews, they had to wear distinctive signs on their clothes. In France the most common one was a specific-colored aglet hung on the shoulder; silk, fur, and honest women’s apparel were often prohibited. They were by law taxed with infamy, had no recourse whatsoever to the police and the courts, and could be thrown out of their lodgings on a neighbor’s simple claim. For most of them, life was difficult and wretched. Some were closed up in public houses.
==========
This is the first time a woman takes up her pen to defend her sex: Christine de Pizan attacks the clerics energetically in The Epistle to the God of Love.

==========
a hitherto unknown species appears: the actress. The presence of a woman onstage is noted for the first time in 1545; in 1592 there is still only one; at the beginning of the seventeenth century most of them are actors’ wives; they then become more and more independent both onstage and in their private lives.
==========
It is easier to put people in chains than to remove them if the chains bring prestige, said George Bernard Shaw. The bourgeois woman clings to the chains because she clings to her class privileges. It is drilled into her and she believes that women’s liberation would weaken bourgeois society; liberated from the male, she would be condemned to work; while she might regret having her rights to private property subordinated to her husband’s, she would deplore even more having this property abolished; she feels no solidarity with working-class women: she feels closer to her husband than to a woman textile worker. She makes his interests her own.

==========
“In Lyon,” writes Blanqui, “in the trimmings workshops, some women are obliged to work almost hanging in a kind of harness in order to use both their feet and hands.” In 1831, silk workers work in the summer from as early as three o’clock in the morning to eleven at night, or seventeen hours a day,* “in often unhealthy workshops where sunlight never enters,” says Norbert Truquin. “Half of the young girls develop consumption before the end of their apprenticeship. When they complain they are accused of dissimulating.” In addition, the male assistants take advantage of the young women workers.

Leave a Comment

Filed under Citate