Tag Archives: Citate

The Subtle Art of Not Giving a F*ck

The Subtle Art of Not Giving a F*ck, de Mark Manson, HarperOne, 2016

O carte care a făcut ceva vâlvă, pentru că autorul, blogger destul de cunoscut, se îndepărtează de tiparul cărților de self-help și promite nu să îndulcească și să aline, ci să spună lucrurile verde în față. Așadar, nu bate aceeași monedă a gândirii pozitive în vederea unei vieți mai bune, ci promovează o filosofie care se bazează pe acceptare și selectare. Un alt element de noutate este limbajul colorat, care, alături de exemple științifice și de umor, contribuie la succesul cărții.

Mie mi-a plăcut la început și mi s-a părut că vine cu o abordare nouă în literatura motivațională (atât cât mă pricep eu, că nu am citit prea multe de genul ăsta). Am avut totuși impresia că, după partea introductivă, foarte haioasă și dinamică, a cam alunecat așa, ușor, în liniile deja întâlnite ale cărților de self-help.

Oricum, per total, a fost o lectură plăcută, chiar dacă sunt puțin dezamăgită că restul cărții nu a fost la fel de bun și de proaspăt ca începutul. Las mai jos câteva citate, ca să vă faceți o idee.

The desire for more positive experience is itself a negative experience. And, paradoxically, the acceptance of one’s negative experience is itself a positive experience.

*

Subtlety #1: Not giving a fuck does not mean being indifferent; it means being comfortable with being different.

*

Subtlety #2: To not give a fuck about adversity, you must first give a fuck about something more important than adversity.

*

I once heard an artist say that when a person has no problems, the mind automatically finds a way to invent some. I think what most people—especially educated, pampered middle-class white people—consider “life problems” are really just side effects of not having anything more important to worry about.

*

Essentially, we become more selective about the fucks we’re willing to give. This is something called maturity. It’s nice; you should try it sometime. Maturity is what happens when one learns to only give a fuck about what’s truly fuckworthy.

*

Negative emotions are a call to action. When you feel them, it’s because you’re supposed to do something. Positive emotions, on the other hand, are rewards for taking the proper action. When you feel them, life seems simple and there is nothing else to do but enjoy it.

*

the value/metric isn’t based on reality: you may feel popular or unpopular, when in fact you have no fucking clue what anybody else really thinks about you. (Side Note: As a rule, people who are terrified of what others think about them are actually terrified of all the shitty things they think about themselves being reflected back at them.)

*

This, in a nutshell, is what “self-improvement” is really about: prioritizing better values, choosing better things to give a fuck about. Because when you give better fucks, you get better problems. And when you get better problems, you get a better life.

*

We don’t always control what happens to us. But we always control how we interpret what happens to us, as well as how we respond.

*

“outrage porn”: rather than report on real stories and real issues, the media find it much easier (and more profitable) to find something mildly offensive, broadcast it to a wide audience, generate outrage, and then broadcast that outrage back across the population in a way that outrages yet another part of the population. This triggers a kind of echo of bullshit pinging back and forth between two imaginary sides, meanwhile distracting everyone from real societal problems. It’s no wonder we’re more politically polarized than ever before.

*

As a teenager, I told everybody that I didn’t care about anything, when the truth was I cared about way too much. Other people ruled my world without my even knowing. I thought happiness was a destiny and not a choice. I thought love was something that just happened, not something that you worked for. I thought being “cool” had to be practiced and learned from others, rather than invented for oneself.

*

in the “free” West, my Russian teacher continued, there existed an abundance of economic opportunity—so much economic opportunity that it became far more valuable to present yourself in a certain way, even if it was false, than to actually be that way. Trust lost its value. Appearances and salesmanship became more advantageous forms of expression. Knowing a lot of people superficially was more beneficial than knowing a few people closely. This is why it became the norm in Western cultures to smile and say polite things even when you don’t feel like it, to tell little white lies and agree with someone whom you don’t actually agree with. This is why people learn to pretend to be friends with people they don’t actually like, to buy things they don’t actually want. The economic system promotes such deception. The downside of this is that you never know, in the West, if you can completely trust the person you’re talking to. Sometimes this is the case even among good friends or family members. There is such pressure in the West to be likable that people often reconfigure their entire personality depending on the person they’re dealing with.

*

Romeo and Juliet is synonymous with “romance” in our culture today. It is seen as the love story in English-speaking culture, an emotional ideal to live up to. Yet when you really get down to what happens in the story, these kids are absolutely out of their fucking minds. And they just killed themselves to prove it! It’s suspected by many scholars that Shakespeare wrote Romeo and Juliet not to celebrate romance, but rather to satirize it, to show how absolutely nutty it was. He didn’t mean for the play to be a glorification of love. In fact, he meant it to be the opposite: a big flashing neon sign blinking KEEP OUT, with police tape around it saying DO NOT CROSS.

*

It’s not about giving a fuck about everything your partner gives a fuck about; it’s about giving a fuck about your partner regardless of the fucks he or she gives. That’s unconditional love, baby.

Leave a Comment

Filed under Recenzii

Efectele secundare ale vieții, de Vlad Zografi

Efectele secundare ale vieții, de Vlad Zografi, Editura Humanitas, 2016

Am citit cartea asta acum vreo două luni, cred, dar ocupată cum am fost, m-am luat cu altele și n-am mai scris nimic despre ea. Am găsit acum câteva citate și m-am gândit să le copiez aici, să fie mai la îndemână, și cu ocazia asta să notez și două-trei impresii.

Pe scurt, romanul este unul polifonic, adică vocile a cinci personaje alternează și formează imaginea de ansamblu: Nadia, o jurnalistă de succes, dură cu sine și cu alții, Teo, prietena ei, o femeie dezamăgită în dragoste, care se ascunde în spatele machiajului și jonglează cu doi bărbați pe care nu-i iubește, în timp ce este obligată să aibă grijă de un frate autist, Robi, fratele autist al Nadiei, o voce aparte care atrage instantaneu simpatia cititorilor, Andrei, „Psihedelicul”, un psihiatru amorezat fără speranță de Nadia, admirator al lui Colombo și detectiv de ocazie, și Papadopol, om de știință, al cărui discurs se intercalează pe tot parcursul cărții.

Temele abordate sunt diverse și foarte actuale, de la politică și evenimente recente care au stârnit furia publică și ieșiri în stradă, cum ar fi incendiul de la Colectiv, la emigrare, viața corporatistă, viața virtuală, muzică, boală, moarte, suferință, dragoste, fericire. Personajele sunt bine individualizate, deși m-am întrebat pe parcursul romanului „cine știe care este monologul interior al unui autist?” sau „totuși, cine vorbește așa în ziua de azi?” atunci când discursul lui Teo, mi se pare, amesteca limbajul relaxat, fără inhibiții, cu unul ușor desuet. Nu pot să zic că m-am atașat de vreunul dintre personaje, doar m-am identificat puțin cu obsesia Nadiei pentru corectitudinea gramaticală, dar până și mie mi s-a părut exagerată. :)) Poveștile lor individuale sunt însă interesant de urmărit, mai ales că toate sunt profund raționale și analitice, iar finalul, atenție, este unul deschis. Personal, am avut senzația că totul a rămas suspendat, ba chiar mai rău ca înainte, și lipsa asta de rezolvare mi-a creat o stare de disconfort, de frustrare. Altora le-a plăcut că și-au putut imagina propriul deznodământ.

Oricum, la capitolul scriitori români contemporani mai am mult de citit și descoperit, dar îmi pare bine că celor care mi-au plăcut în ultima vreme li se adaugă și Vlad Zografi. Lista rămâne deschisă.

N-am mai avut nevoie de catifea atunci când am început să pictez. Mi-au cumpărat acuarele şi pensule, hârtie aveam la discreţie. Pictam ce auzeam. Le-am spus asta, nu m-au crezut. Erau sunete care mă făceau să văd culori, mi se întâmplă şi azi. Destul de rar. O uşă care se deschide e galben spre ocru, o farfurie care se aşază pe masă e verde-deschis, clămpănitul la tastatura calculatorului e portocaliu, apa care izbeşte faianţa chiuvetei e alb, ţipătul copiilor din curtea şcolii e roşu-deschis, vocea lui Teo e mov.
==========
La ziar, agitaţie, un ţârâit mecanic suprapus pe ecoul gongului. Nu m-am certat cu nimeni, îmi lipsea energia, am fost tolerantă cu imbecilii mei. Am renunţat şi să le corectez greşelile – toate „ca şi“-urile lor de hiper-căcat, toate „atenţionările“ şi „concluzionările“ şi „locaţiile“ şi „pe justiţie“ – ba, pe mă-ta! Semi-analfabeţi. Dă-i dracului! Am lucrat automat, am scris câteva rânduri, am trimis două e-mailuri şi am şters-o.
==========
De fiecare dată când iau metroul observ că lumea citeşte cărţi, cărţi groase sau e-book-uri, cu un aer preocupat. Mă întreb dacă oamenii ăştia sunt într-adevăr mai cultivaţi decât cei de prin autobuze şi tramvaie, sau e doar efectul absenţei oricărui peisaj dincolo de fereastră – iar atunci cultura, vreau să zic Cultura, care mă hipnotiza în adolescenţă şi pe care o divinizam, n-a fost inventată decât pentru cârtiţe.
==========
N-a insistat, aşa că acum suntem ceea ce s-ar putea numi prieteni. De fapt, la Crocodil toţi suntem prieteni, participând şi noi la devalorizarea generală a cuvântului.
==========
Şi angoasa, şi speranţa sunt profund integrate în acele scenarii coerente pomenite mai devreme, la care s-a ajuns prin şlefuirea permanentă a sistemului nervos obligat să răspundă provocărilor. Organismul care nu s-ar fi temut pentru propria-i existenţă ar fi fost rapid eliminat, şi n-ar fi avut urmaşi care să perpetueze genele indolenţei. Organismul incapabil să spere n-ar fi perseverat, şi nici el n-ar fi avut urmaşi. Cele mai înalte sentimente umane, dragostea, altruismul, compasiunea, recunoştinţa, smerenia, devotamentul, îşi au cu toate originea umilă în egoismul mecanic al individului programat genetic să-şi perpetueze o zestre de care nu e conştient. Ele nu sunt un scop în sine, nimic din universul acesta mare n-a dorit şi n-a urmărit apariţia lor. Ele sunt doar rezultatul jocului pe care selecţia naturală a început să-l controleze odată cu autoreproducerea primei molecule. Toate sentimentele sunt efecte secundare ale vieţii. Sufletul e un efect secundar, un parazit util apărut pe drumul evoluţiei, la fel ca pasărea aceea care ciuguleşte insectele de pe spinarea bătucită a hipopotamului. Îmi cer scuze că mă văd nevoit să spulber atâtea speranţe şi atâtea angoase care au însoţit mereu cu credinţă omenirea.
==========
Ciugulea din cozonac ca o găină uriaşă. Sunt condamnată deci să mă specializez în arta înmormântării, fiindcă aşteaptă la rând şi mama Nadiei. Gândul că voi urma destinul Filimonei m-a electrocutat. Am să devin şi eu o găină uriaşă, un tanc binevoitor, am să merg în fiecare săptămână la cimitir şi am să-i plictisesc pe crocodili cu poveştile morţilor mei. Mi s-a făcut dor de motocicliştii cu care băteam pe vremuri drumurile. Divinitatea n-are pic de talent literar!
==========
Seara a venit Nadia. Era prima ei vizită după internarea lui Robi, amândouă fuseserăm ocupate cu ceea ce prin abuz de limbaj numim viaţă.

4 Comments

Filed under Recenzii

Scurtă istorie a șapte crime, de Marlon James

Scurtă istorie a șapte crime, de Marlon James, Editura Litera, 2016, traducere și note de Ciprian Șiulea

Încă un roman care a câștigat premiul Man Booker (în 2015) și primul de un autor jamaican pe care îl citesc eu. Este o carte grea, complexă pentru că este lungă (aproximativ 650 de pagini) și are multe personaje, ale căror voci tot alternează pe parcursul romanului (o listă cu acestea este foarte util plasată la începutul cărții), dar și pentru că abordează multe tematici, de la bandele mafiote care își dispută supremația în ghetourile Jamaicăi la politica celor două partide și amestecul Companiei (CIA), de la tentativa de asasinare a Cântărețului (Bob Marley), care constituie și pretextul cărții, la mitul creat în jurul lui, de la droguri, arme și intimidare la speranța și eforturile unei jamaicance de a primi o viză și a pleca în SUA, de la limbajul greu de înțeles și de tradus din ghetoul jamaican la monologul interior sau la reflecțiile americanilor cu un rol, fie și de observatori, în toată povestea.

Personajele, șefi de bandă sau simpli membri, femei puternice sau sfâșiate de conflicte interioare, agenți CIA sau jurnaliști americani în trecere, sunt memorabile și unele de-a dreptul savuroase și, chiar dacă acțiunea este destul de greu de urmărit pe alocuri și se ramifică până în SUA, în New York, Bronx, Miami, și se detaliază și chiar devine repetitivă la un moment dat, reușește să te atragă și să te țină captiv câteva sute de pagini. Cartea este interesantă, plină de informații despre istoria Jamaicăi, despre care nu știam nimic, iar atmosfera de ghetou și viața bandelor mafiote este, din punctul meu de vedere, cea mai colorată și mai autentică. Dintre personaje, mi-au plăcut cameleonica Nina Burgess/Kim Clarke/Dorcas Palmer/Millicent Segree, dar și Papa Lo, șeful unei dintre bande.

De remarcat munca imensă de traducere a lui Ciprian Șiulea, care a trebuit să redea registre diferite de limbă și să se muleze pe specificul fiecărui personaj, într-o carte de mari dimensiuni și de o asemenea complexitate. După aceste câteva impresii, vă las și câteva citate și, dacă v-am stârnit interesul, vă invit la lectură:

Ghetoul e un miros. Uneori e ceva dulce: pudră de talc cu care femeile se dau pe piept. Apă de colonie Old Spice, English Leather sau Brut. Prospeţimea unei capre tăiate de curând, piperul şi ardeiul iute din supa de cap de capră. Substanţe chimice înţepătoare din detergent, unt de cacao, fenol, lavandă din săpun, pişat fermentat şi căcat învechit care se preling pe marginea străzii. Ardei iute iar, de la puiul picant. Cordit de la un pistol cu care s-a tras de curând, fierul din sângele închegat al unei crime stradale, rămas acolo şi după ce cadavrul a fost luat. Mirosul poartă cu el amintirea sunetului, care e şi el prezent. Reggae, catifelat şi sexy, dar şi brutal şi simplu ca blues-ul delta supersărac şi superpur. Din această tocană de ardei iute, sânge de om împuşcat, apă curgătoare şi ritmuri line provine Cântăreţul, un sunet care pluteşte, dar şi un om amărât viu, care e mereu şi acolo unde s-a născut, nu doar acolo unde se află.

Lucrul pe care ar fi trebuit să-l spun, lucrul pe care voiam să-l spun e că nu nelegiuirea mă deranjează. Adică, mă deranjează și pe mine ca pe oricine altcineva. Așa cum mă deranjează inflația, nu o simt efectiv, dar știu că mă afectează. Nu nelegiuirea efectivă mă face să vreau să plec, ci posibilitatea ca asta să se întâmple oricând, în orice clipă, poate chiar în minutul următor. Că s-ar putea să nu se întâmple niciodată, dar eu să mă gândesc că poate să se întâmple în orice clipă din următorii zece ani. Chiar dacă nu se va întâmpla niciodată, ideea e că eu o să aștept asta, și așteptarea e la fel de rea, pentru că în Jamaica nu poți să faci altceva decât să aștepți să ți se întâmple ceva. Asta se aplică și la lucrurile bune. Nu trebuie decât să le aștepți.

Cântărețul mi-a zis odată, Papa, cum poți să fii un mare boss când îți faci atâtea griji? Nu i-am spus că să fii șef înseamnă să-ți faci griji. Odată ce ajungi pe vârful muntelui, toată lumea poate să te atace. Io știu că Cântărețul știe că mulți oameni îl urăsc, da’ mă întreb dacă știe ce formă ia ura asta. Fiecare om are ceva de spus, da’ cei acre urăsc cel mai tare sunt mai răi ca el. Baștanu de la tribunal a zis că el a citit absolut fiecare chestie scrisă vreodată de Eldridge Cleaver și și-a tras o diplomă șmecheră doar ca să facă din pricăjitu’ ăla pe jumate alb vocea eliberării negrilor.

Gratiile zic n-ai pe unde să ieși, încetează și liniștește-te și dacă ai cumva de gând să călătorești mai bine intră în capu’ tău și spune-i să înceapă să călătorească. Probabil așa ajung oamenii să citească cărți pe care probabil altfel nu le-ar citi,și să scrie cărți la fel. Da’ gratiile mai zic și nimeni nu poate să intre înăuntru și să oprească învățatu’, așa că poate învățatu’ e o vizită în capu’ tău și poate o închisoare îți face sufletu’ să fie liniștit ca să fii pregătit să asculți, pentru că domnilor, nimeni – dar absolut nimeni – nu poate să învețe nimic dacă nu e pregătit să asculte.

12 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii