Tag Archives: Citate

Sfîrșitul, Attila Bartis

Sfîrșitul, Attila Bartis, Editura Polirom, 2017, traducere de Marius Tabacu

Am citit cartea asta încet, în tihnă (titlul altui roman de Bartis), pentru că nici nu cred că se poate citi altfel. Mi s-a părut un bildungsroman destul de apăsător, cu multe referințe istorice, care m-au trimis pe Wikipedia să citesc despre revoluția din Ungaria și despre diverse personalități politice, în care naratorul povestește despre sine și familia sa pe fundalul perioadei comuniste. Romanul e destul de sumbru nu numai pentru că în el este vorba despre o istorie tristă de familie, cu bunici solitari sau nebuni, un tată care a făcut închisoare pentru că s-a opus tancurilor rusești împărțind farfurii cu supă, cu o figură maternă obsedantă etc., ci pentru că protagonistul este marcat pe viață de această istorie și vede totul în gri. Mai exact, în alb și negru, fotografic, cu un ochi extraordinar de atent la detaliu și compoziție, și cu obsesia analizării propriilor trăiri și pe ale altora.

Spuneam că mi s-a părut un bildungsroman pentru că îl însoțim pe protagonist din copilărie, când e fericit să spele vase cu mama, în adolescență, când își pierde un părinte și îl recâștigă pe celălalt, de-a lungul poveștilor lui bizare de descoperire a sexualității, în perioada tinereții și a marii lui iubiri, Eva, în perioada maturității artistice, până la vârsta a doua, când (spoiler alert) își descoperă, în sfârșit, fericirea.

Mi-au plăcut mult împărțirea pe capitole scurte, cu titluri sugestive, lipsa aproape completă a dialogului și folosirea preponderentă a vorbirii indirecte, formarea unor cuvinte compuse prin alipirea unor expresii sau nume cu semnificație aparte, tot ce ține de arta fotografică, adică multe dintre considerațiile din roman (inclusiv aluziile la artiști sau fotografii celebre), talentul (știința?) de a puncta când și când niște idei, senzații, imagini cât se poate de puternice.

Senzația apăsătoare, sumbră, bolnăvicioasă pe alocuri m-a însoțit și la alți autori maghiari (Agota Kristof, mai ales în Trilogia gemenilor, György Dragomán, cu Rugul, Magda Szabó, cu Ușa, până și Sándor Márai, cu Lumânările ard până la capăt), dar chiar dacă asta le face cărțile un pic mai greu de digerat, tot merită citite și le recomand oricând.

Vă las, ca de obicei, cu câteva (bine, multe) citate și cu îndemnul de a căuta și citi romanul.

…povestea familiei mele nu este una aparte, nu e ieşită din comun, ci se înscrie, cu toate individualităţile sale, în prototipul familiilor ungureşti. Sau poate chiar în cel al familiilor neevreieşti din clasa de mijloc din Europa Centrală.

Destre sfinţenia lui Bunicuandrásszabad, doar atît: că trimitea slăninile înapoi în şpais şi că nimeni nu l-a văzut vreodată beat, dar după moartea lui s-au găsit în podul din dos două sute nouăzeci de sticle de palincă goale. Fiecare avea lipită cîte o etichetă pe care scria data şi un titlu de carte: 2-5 iunie, Moş Goriot, 9-11 noiembrie, Mănăstirea din Parma, 3-13 februarie, Fraţii Karamazov.

Cum spuneam, nu aşteptam să primesc nimic de la nimeni, dar măcar mă simţeam acasă. Cînd e în străinătate, omul nu se uită în cutia poştală.

Totuşi nu consider că am făcut bine, ci doar că nu am înfăptuit răul. De altfel, nu pun mare preţ pe conştiinţă, fiindcă poţi comite cele mai mari josnicii cu conştiinţa curată.

Există femei pe care se vede asta din prima clipă. Mai bine zis, fiecare femeie are măcar o singură dată în viaţă o asemenea clipă. În care, dacă ar vrea, ar putea să-l ademenească şi pe Cristos de pe cruce. Poate că nu e atît de puternică decît o singură dată şi poate că nici nu se foloseşte de puterea ei. Pentru că nu-i dă voie conştiinţa. Sau educaţia. Totuşi se bucură de această atotputernicie asupra întregului univers fie şi doar pentru o singură clipă din viaţa ei.

Sunetele şi pauzele sînt cam ca luminile şi umbrele dintr-o fotografie. Nu trebuie neapărat ca o fotografie să reprezinte o execuţie ca să te facă să ţi se strîngă inima. Alb, negru, alb, negru, porumbel, alb, negru – de fapt e suficient şi-atît. Cînd am fotografiat-o o dată pe Éva, i-am arătat fotografia lui Kertész de la New York, în faţa zidului cu porumbelul care-şi ia zborul. Atît de singură să fii, i-am spus eu. Bine, mi-a răspuns ea.

…o absolventă pe nume Adél Selyem, care, spre deosebire de ceilalţi profesori, avea halatul descheiat. Purta o bluză albă, costum negru, poşetă neagră, avea pielea albă, părul negru, unghiile albe. Era ca o fotografie în alb-negru pe care cineva începuse să o coloreze cu mîna şi deocamdată nu avea decît buzele înroşite. Pînă şi ochii îi erau cenuşii.

De fapt nimic nu e mai aproape de moarte ca fotografia.

Purta un palton gri trei sferturi şi colanţi groşi. Albi. Avea părul lins, lung pînă la umeri, faţa îngustă, simetrică, inexpresivă. Ca toate feţele simetrice. Sau cel puţin aşa mi se părea mie în lumina felinarelor de pe stradă, care tocmai se aprinseseră. Doar în privire avea ceva diabolic. Chiar dacă ceea ce noi considerăm adeseori diabolic este doar clipa în care, din confruntarea dintre patimă şi interdicţie, patima iese învingătoare.

…mă obişnuisem încă din copilărie cu ideea că toate bibliotecarele sînt între două vîrste, triste şi splendide.

Cine vine de departe poate să spună ce vrea.

Habar n-aveam ce înseamnă kitsch. Auzisem cuvîntul numai în legătură cu lucruri care mie îmi plăceau. Kitsch erau carpeta de la tanti Erzsike, peştele de sticlă din România de pe radioul lor, floarea-de-colţ înrămată deasupra lui. Credeam că tot ce-i plăcea Mamei mele îmi plăcea şi mie. Mie îmi place kitschul, i-am spus eu Tatei. Bine, atunci hai să-i ducem Mamei vaza, iar ţie-ţi luăm hornarul. Eram foarte bucuros. Am plătit şi am pornit spre casă. Căram împreună cazanul, ţinîndu-l de cîte o toartă, iar în el stăteau împachetate în hîrtie vaza şi kitschul.

Apoi, pe strada Gheorghe Doja, în drum spre casă, Tata mi-a explicat că kitschul este opusul artei. Arta proştilor. Amurgurile şi căprioarele care se adapă sînt nişte minciuni. Adică nu sînt minciuni propriu-zise, fiindcă există amurguri, iar căprioarele se adapă. Ci sînt minciuni ca artă. Fiindcă vor să ne creeze impresia unei lumi idilice eterne. De parcă în viaţă n-ar exista răul, ci doar binele, nici urîtul, ci doar frumosul. La paisprezece ani Dürer i-a desenat mamei sale un portret cum nu mai era altul. Şi asta nu numai pentru că era un desenator excelent, ci şi pentru că a avut curajul să o deseneze pe mama lui în toată urîţenia ei. Cu acelaşi talent ar fi putut să deseneze şi un kitsch. Ar fi putut să deseneze un portret care să ne sugereze că mama lui era splendidă şi fericită, ca toate bătrînele. Şi ar fi fost un kitsch, dragul meu. În asta constă măreţia lui Dürer şi a celor asemenea lui. David al lui Michelangelo sugerează forţă, încredere şi tensiune. Fiindcă trebuie să-l înfrunte pe Goliat. În schimb hornarul acesta zîmbeşte de parcă să cureţi o viaţă întreagă hornuri pline de funingine ar fi cea mai mare bucurie a vieţii. Kitschul este pur şi simplu o minciună. Care încearcă să te facă să uiţi greutăţile vieţii. Să vezi lumea în roz. Acesta este kitschul.

3 Comments

Filed under Citate, Recenzii

Teritorii, Cristina Stancu

Teritorii, Cristina Stancu, Editura Tracus Arte, 2017. Volum de debut care a primit Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opus Primum în 2017. O poezie tenebroasă, apăsătoare, sumbră. Frânturi de informații diverse, nume și parafraze sunt încorporate într-o introspecție dură, care scoate la iveală (și provoacă?) stări de inadaptare, anxietate, ruptură, cu imagini grotești, morbide, apocaliptice. Nu e o lectură comodă, dar spicuiesc mai jos câteva versuri, să vă faceți o idee.

 

uneori ne spunem la revedere de parcă facem

schimb de carne.

când te oprești în mijlocul încăperii și uiți de ce

privești spre mine.

stăm pe jos lângă bocancii altcuiva

în casa unde se sparg farfurii zilnic

iar oamenii se țin în brațe

degeaba

aici dumnezeu pune imagini frumoase în votcă

și ne aruncă dumicați pe fereastră.

*

fumezi o țigară în fața blocului la 2 dimineața

a început să plouă ești un om singur într-un om trist

într-un om singur într-un om trist ș.a.m.d.

cineva a murit ieri dar nu-ți amintești cine.

la fiecare 5 minute pentru câteva secunde pornește

alarma mașinii roșii de vizavi

sloganul metalic ascuțit pentru noaptea asta.

*

structurile microscopice ale lacrimilor umane uscate

seamănă cu peisajele apocaliptice. canale săpate

de-a lungul unui teritoriu care nu mai susține viața.

unele specii de cârtiță își freacă trupul cu lacrimi

pentru a se apăra de agresivitatea celorlalte.

spre deosebire de ele violența noastră dispare

numai atunci când credem că suntem la fel.

*

e de parcă dai share de trei ori

în fiecare zi aceleiași postări însă

de fapt zaci într-o cameră încuiată pe

dinăuntru și te pozezi în timp ce

faci cu mâna unui perete.

împingi imaginea pe sub ușă

iar relația cu exteriorul se

stabilizează.

 

Leave a Comment

Filed under Citate, Poezii

Happiness, de Aminatta Forna

Happiness, de Aminatta Forna, prevăzută să apară în martie 2018 la Atlantic Monthly Press și în versiunea română la Editura Vellant tot în 2018.

Un roman care mi-a stăruit în minte multe zile după ce l-am terminat. Întâlnirea dintre Attila, un psihiatru vest-african, și Jean, o americancă aflată în Londra ca să studieze comportamentul vulpilor urbane, devine pretext pentru tot felul de observații despre dragoste, căsnicie, copii, prietenie, singurătate, război, moarte, stres post-traumatic, definiția fericirii și, bineînțeles, căutarea ei. Aminatta Forna scrie tare frumos, povestind fără grabă despre trecutul personajelor, sondând în interiorul lor, jonglând cu trecutul și prezentul, profitând de întâlniri și întâmplări pentru a-și aduce personajele împreună și pentru a ilustra idei și concepte ce țin de istorie, psihiatrie și biologie.

‘Do you have children?’ ‘No’, said Attila. ‘I’m sorry’, said Jean automatically and wondered why she had done that, why people offered condolences to people without children. The spectre of barrenness? Or mortality?

Hans was like a book you enjoy, put down partway through and never feel compelled to finish.

War is in the blood of humans. The kind of people who torture and rape during war, they’re always among us, every time you walk down a busy street you’re passing killers waiting to kill. War gives them licence. We tell ourselves people are ordinarily good, but where’s the proof of that? There are no ordinarily good people, just a lot of people who’ve never been offered the opportunity to be anything else.

The reckless open their arms and topple into love, as do dreamers, who fly in their dreams without fear or danger. Those who know that all love must end in loss do not fall, but rather cross slowly from the not knowing into the knowing.

Was it possible to love somebody, but not be near them? It happened in novels, but in real life love fed on sex and breath and flesh.

Solidaritatea dintre necunoscuți pentru căutarea unui copil dispărut, implicarea neobosită a unui om de știință în dialogul cu oamenii, pentru a le explica lucruri pe care ei le refuză din start și de care se tem irațional, răbdarea și dragostea cu care un bărbat se apleacă la căpătâiul unui foste iubite muribunde, afecțiunea puternică a unei femei trecute de prima tinerețe față de un copil care îi aduce aminte de propriul fiu, adult acum, înstrăinat, dansul dintr-un azil de bătrâni, care provoacă la fel de multă bucurie ca pașii pasionali ai dansatorilor de flemenco, apariția fugară a câte unei vulpi într-un mediu aglomerat, profund urban, o atingere de mână, o noapte de dragoste, așteptarea telefonului de după, gestul atât de personal, inconfundabil, al legării părului în coadă, o scrisoare livrată personal –  toate sunt fragmente de viață, de poveste, posibile surse de fericire.

Pe lângă stil, mi-a plăcut mult și mesajul optimist, care devine evident în ultimele pagini, ca o revelație. Pornind de la ideea că persoanele traumatizate în război sunt considerate deteriorate și, prin urmare, tratate diferit de cei din jur, inclusiv de psihiatri, ceea ce le întârzie sau le împiedică vindecarea, autoarea extrapolează prin intermediul personajului său, Attila. Astfel, aceasta ajunge la concluzia că trauma poate deveni un prilej de transformare în mai bine.

What if, by labelling our patients damaged from the outset, we not only condemn them to a self-fulfilling prophecy, but have overlooked a potential finding of equal importance? That the emotional vulnerability of trauma is oftentimes transformed into emotional strength. What if we were to have revealed to us that misfortune can lend life quality? Whatever does not kill me makes me stronger, yes. What if I told you that there are times when whatever does not kill me can make me more, not less, than the person I was before?

La scară mai largă, fiecare are un bagaj emoțional, al unora mai apăsător sau mai greu de purtat decât al altora, dar până la urmă fericirea înseamnă depășirea dramei personale, găsirea puterii de a te ridica deasupra acesteia și de a-ți găsi un sens și o motivație în noua viață, nu iluzia de a fi la adăpost de durerea și suferința altora.

‘We, professionals and lay folk alike, have used the suffering of others to reinforce the myth of ourselves: their unhappiness becomes the bolster to our happiness. We are terrified of their pain, simultaneously attracted to it and repelled by it. We want to be assured that all pain is treatable, while we comfort ourselves with the belief in the superior quality of our existence for never having encountered trauma. For this to continue we must build psychological fortresses to protect ourselves against the possibility of pain. Now you see that all of the weakness is not in them, those who live through the agony, who survive and transform into something else, but in others too. Here …’ He swept out an arm, to take in the room, the building, the city, and what lay beyond. The whole of it.

Romanul se află pe câteva liste cu recomandări de lecturi pentru 2018, printre care cele făcute de BBC Culture, The Guardian și altele.

3 Comments

Filed under Recenzii

The Subtle Art of Not Giving a F*ck

The Subtle Art of Not Giving a F*ck, de Mark Manson, HarperOne, 2016 (later edit: apărută și în limba română cu titlul Arta subtilă a nepăsării, Lifestyle Publishing, 2017, traducere de Florin Tudose)

O carte care a făcut ceva vâlvă, pentru că autorul, blogger destul de cunoscut, se îndepărtează de tiparul cărților de self-help și promite nu să îndulcească și să aline, ci să spună lucrurile verde în față. Așadar, nu bate aceeași monedă a gândirii pozitive în vederea unei vieți mai bune, ci promovează o filosofie care se bazează pe acceptare și selectare. Un alt element de noutate este limbajul colorat, care, alături de exemple științifice și de umor, contribuie la succesul cărții.

Mie mi-a plăcut la început și mi s-a părut că vine cu o abordare nouă în literatura motivațională (atât cât mă pricep eu, că nu am citit prea multe de genul ăsta). Am avut totuși impresia că, după partea introductivă, foarte haioasă și dinamică, a cam alunecat așa, ușor, în liniile deja întâlnite ale cărților de self-help.

Oricum, per total, a fost o lectură plăcută, chiar dacă sunt puțin dezamăgită că restul cărții nu a fost la fel de bun și de proaspăt ca începutul. Las mai jos câteva citate, ca să vă faceți o idee.

The desire for more positive experience is itself a negative experience. And, paradoxically, the acceptance of one’s negative experience is itself a positive experience.

*

Subtlety #1: Not giving a fuck does not mean being indifferent; it means being comfortable with being different.

*

Subtlety #2: To not give a fuck about adversity, you must first give a fuck about something more important than adversity.

*

I once heard an artist say that when a person has no problems, the mind automatically finds a way to invent some. I think what most people—especially educated, pampered middle-class white people—consider “life problems” are really just side effects of not having anything more important to worry about.

*

Essentially, we become more selective about the fucks we’re willing to give. This is something called maturity. It’s nice; you should try it sometime. Maturity is what happens when one learns to only give a fuck about what’s truly fuckworthy.

*

Negative emotions are a call to action. When you feel them, it’s because you’re supposed to do something. Positive emotions, on the other hand, are rewards for taking the proper action. When you feel them, life seems simple and there is nothing else to do but enjoy it.

*

the value/metric isn’t based on reality: you may feel popular or unpopular, when in fact you have no fucking clue what anybody else really thinks about you. (Side Note: As a rule, people who are terrified of what others think about them are actually terrified of all the shitty things they think about themselves being reflected back at them.)

*

This, in a nutshell, is what “self-improvement” is really about: prioritizing better values, choosing better things to give a fuck about. Because when you give better fucks, you get better problems. And when you get better problems, you get a better life.

*

We don’t always control what happens to us. But we always control how we interpret what happens to us, as well as how we respond.

*

“outrage porn”: rather than report on real stories and real issues, the media find it much easier (and more profitable) to find something mildly offensive, broadcast it to a wide audience, generate outrage, and then broadcast that outrage back across the population in a way that outrages yet another part of the population. This triggers a kind of echo of bullshit pinging back and forth between two imaginary sides, meanwhile distracting everyone from real societal problems. It’s no wonder we’re more politically polarized than ever before.

*

As a teenager, I told everybody that I didn’t care about anything, when the truth was I cared about way too much. Other people ruled my world without my even knowing. I thought happiness was a destiny and not a choice. I thought love was something that just happened, not something that you worked for. I thought being “cool” had to be practiced and learned from others, rather than invented for oneself.

*

in the “free” West, my Russian teacher continued, there existed an abundance of economic opportunity—so much economic opportunity that it became far more valuable to present yourself in a certain way, even if it was false, than to actually be that way. Trust lost its value. Appearances and salesmanship became more advantageous forms of expression. Knowing a lot of people superficially was more beneficial than knowing a few people closely. This is why it became the norm in Western cultures to smile and say polite things even when you don’t feel like it, to tell little white lies and agree with someone whom you don’t actually agree with. This is why people learn to pretend to be friends with people they don’t actually like, to buy things they don’t actually want. The economic system promotes such deception. The downside of this is that you never know, in the West, if you can completely trust the person you’re talking to. Sometimes this is the case even among good friends or family members. There is such pressure in the West to be likable that people often reconfigure their entire personality depending on the person they’re dealing with.

*

Romeo and Juliet is synonymous with “romance” in our culture today. It is seen as the love story in English-speaking culture, an emotional ideal to live up to. Yet when you really get down to what happens in the story, these kids are absolutely out of their fucking minds. And they just killed themselves to prove it! It’s suspected by many scholars that Shakespeare wrote Romeo and Juliet not to celebrate romance, but rather to satirize it, to show how absolutely nutty it was. He didn’t mean for the play to be a glorification of love. In fact, he meant it to be the opposite: a big flashing neon sign blinking KEEP OUT, with police tape around it saying DO NOT CROSS.

*

It’s not about giving a fuck about everything your partner gives a fuck about; it’s about giving a fuck about your partner regardless of the fucks he or she gives. That’s unconditional love, baby.

Leave a Comment

Filed under Recenzii

Efectele secundare ale vieții, de Vlad Zografi

Efectele secundare ale vieții, de Vlad Zografi, Editura Humanitas, 2016

Am citit cartea asta acum vreo două luni, cred, dar ocupată cum am fost, m-am luat cu altele și n-am mai scris nimic despre ea. Am găsit acum câteva citate și m-am gândit să le copiez aici, să fie mai la îndemână, și cu ocazia asta să notez și două-trei impresii.

Pe scurt, romanul este unul polifonic, adică vocile a cinci personaje alternează și formează imaginea de ansamblu: Nadia, o jurnalistă de succes, dură cu sine și cu alții, Teo, prietena ei, o femeie dezamăgită în dragoste, care se ascunde în spatele machiajului și jonglează cu doi bărbați pe care nu-i iubește, în timp ce este obligată să aibă grijă de un frate autist, Robi, fratele autist al Nadiei, o voce aparte care atrage instantaneu simpatia cititorilor, Andrei, „Psihedelicul”, un psihiatru amorezat fără speranță de Nadia, admirator al lui Colombo și detectiv de ocazie, și Papadopol, om de știință, al cărui discurs se intercalează pe tot parcursul cărții.

Temele abordate sunt diverse și foarte actuale, de la politică și evenimente recente care au stârnit furia publică și ieșiri în stradă, cum ar fi incendiul de la Colectiv, la emigrare, viața corporatistă, viața virtuală, muzică, boală, moarte, suferință, dragoste, fericire. Personajele sunt bine individualizate, deși m-am întrebat pe parcursul romanului „cine știe care este monologul interior al unui autist?” sau „totuși, cine vorbește așa în ziua de azi?” atunci când discursul lui Teo, mi se pare, amesteca limbajul relaxat, fără inhibiții, cu unul ușor desuet. Nu pot să zic că m-am atașat de vreunul dintre personaje, doar m-am identificat puțin cu obsesia Nadiei pentru corectitudinea gramaticală, dar până și mie mi s-a părut exagerată. :)) Poveștile lor individuale sunt însă interesant de urmărit, mai ales că toate sunt profund raționale și analitice, iar finalul, atenție, este unul deschis. Personal, am avut senzația că totul a rămas suspendat, ba chiar mai rău ca înainte, și lipsa asta de rezolvare mi-a creat o stare de disconfort, de frustrare. Altora le-a plăcut că și-au putut imagina propriul deznodământ.

Oricum, la capitolul scriitori români contemporani mai am mult de citit și descoperit, dar îmi pare bine că celor care mi-au plăcut în ultima vreme li se adaugă și Vlad Zografi. Lista rămâne deschisă.

N-am mai avut nevoie de catifea atunci când am început să pictez. Mi-au cumpărat acuarele şi pensule, hârtie aveam la discreţie. Pictam ce auzeam. Le-am spus asta, nu m-au crezut. Erau sunete care mă făceau să văd culori, mi se întâmplă şi azi. Destul de rar. O uşă care se deschide e galben spre ocru, o farfurie care se aşază pe masă e verde-deschis, clămpănitul la tastatura calculatorului e portocaliu, apa care izbeşte faianţa chiuvetei e alb, ţipătul copiilor din curtea şcolii e roşu-deschis, vocea lui Teo e mov.
==========
La ziar, agitaţie, un ţârâit mecanic suprapus pe ecoul gongului. Nu m-am certat cu nimeni, îmi lipsea energia, am fost tolerantă cu imbecilii mei. Am renunţat şi să le corectez greşelile – toate „ca şi“-urile lor de hiper-căcat, toate „atenţionările“ şi „concluzionările“ şi „locaţiile“ şi „pe justiţie“ – ba, pe mă-ta! Semi-analfabeţi. Dă-i dracului! Am lucrat automat, am scris câteva rânduri, am trimis două e-mailuri şi am şters-o.
==========
De fiecare dată când iau metroul observ că lumea citeşte cărţi, cărţi groase sau e-book-uri, cu un aer preocupat. Mă întreb dacă oamenii ăştia sunt într-adevăr mai cultivaţi decât cei de prin autobuze şi tramvaie, sau e doar efectul absenţei oricărui peisaj dincolo de fereastră – iar atunci cultura, vreau să zic Cultura, care mă hipnotiza în adolescenţă şi pe care o divinizam, n-a fost inventată decât pentru cârtiţe.
==========
N-a insistat, aşa că acum suntem ceea ce s-ar putea numi prieteni. De fapt, la Crocodil toţi suntem prieteni, participând şi noi la devalorizarea generală a cuvântului.
==========
Şi angoasa, şi speranţa sunt profund integrate în acele scenarii coerente pomenite mai devreme, la care s-a ajuns prin şlefuirea permanentă a sistemului nervos obligat să răspundă provocărilor. Organismul care nu s-ar fi temut pentru propria-i existenţă ar fi fost rapid eliminat, şi n-ar fi avut urmaşi care să perpetueze genele indolenţei. Organismul incapabil să spere n-ar fi perseverat, şi nici el n-ar fi avut urmaşi. Cele mai înalte sentimente umane, dragostea, altruismul, compasiunea, recunoştinţa, smerenia, devotamentul, îşi au cu toate originea umilă în egoismul mecanic al individului programat genetic să-şi perpetueze o zestre de care nu e conştient. Ele nu sunt un scop în sine, nimic din universul acesta mare n-a dorit şi n-a urmărit apariţia lor. Ele sunt doar rezultatul jocului pe care selecţia naturală a început să-l controleze odată cu autoreproducerea primei molecule. Toate sentimentele sunt efecte secundare ale vieţii. Sufletul e un efect secundar, un parazit util apărut pe drumul evoluţiei, la fel ca pasărea aceea care ciuguleşte insectele de pe spinarea bătucită a hipopotamului. Îmi cer scuze că mă văd nevoit să spulber atâtea speranţe şi atâtea angoase care au însoţit mereu cu credinţă omenirea.
==========
Ciugulea din cozonac ca o găină uriaşă. Sunt condamnată deci să mă specializez în arta înmormântării, fiindcă aşteaptă la rând şi mama Nadiei. Gândul că voi urma destinul Filimonei m-a electrocutat. Am să devin şi eu o găină uriaşă, un tanc binevoitor, am să merg în fiecare săptămână la cimitir şi am să-i plictisesc pe crocodili cu poveştile morţilor mei. Mi s-a făcut dor de motocicliştii cu care băteam pe vremuri drumurile. Divinitatea n-are pic de talent literar!
==========
Seara a venit Nadia. Era prima ei vizită după internarea lui Robi, amândouă fuseserăm ocupate cu ceea ce prin abuz de limbaj numim viaţă.

4 Comments

Filed under Recenzii