Tag Archives: Cartea Românească

Pentru ca tu să fii protejată

 

 

 

 

 

 

 

 

în fața mea

încă o zi cu soare

nu mai am

prieteni bună dispoziție

farmec

nimic care m-ar face

agreabilă

vezi tu

singurătatea asta

e de vină

cu pulpe fierbinți

mă mușcă de gură

aș fi putut să privesc

mai adânc în ochii

băiatului cu lumina

să zăbovesc înainte

să caut banii

să refac din cifrele

de pe chitanță

o poveste agreabilă

o poveste

de o zi

Not for sale, Domnica Drumea, Cartea Românească, 2009

2 Comments

Filed under Poezii

Ultima țigară a lui Fondane, de Cătălin Mihuleac

Ultima tigara a lui FondaneUltima țigară a lui Fondane, de Cătălin Mihuleac, Editura Cartea Românească, 2016

Despre Holocaust am mai citit; unii au scris înduioșător și emoționant, învăluind realitatea istorică într-o ficțiune având drept personaje copii, menită să smulgă lacrimi (vezi Băiatul cu pijamale în dungi, de John Boyne, sau Hoțul de cărți, de Markus Zusak); alții au scris cu un umor negru, chiar cu ireverență, ca cineva care s-a săturat de problema evreiască și vrea să râdă puțin de cei care se (sau o) iau prea în serios (Speranța, o tragedie, de Shalom Auslander); unii au scris jurnale (Jurnalul Annei Frank), alții nenumărate memorii; s-au făcut filme după cărți (Procesul de la Nurnberg, Alegerea lui Sophie, Pianistul, Lista lui Schindler etc.), s-au făcut filme mute (capodopera lui Charlie Chaplin, Dictatorul) și documentare. Am aflat despre atrocitățile de atunci din Germania, Ucraina, Polonia, Serbia și alte țări din estul Europei, m-am cutremurat de ce grozăvii poate face omul dacă are o minte bolnavă și destulă putere, de cât de ușor pot fi manipulate masele, de ce consecințe tragice poate avea așa ceva la nivel macro și micro al istoriei.

Dimensiunea românească a acestei drame am văzut-o explorată prima dată în filmul Călătoria lui Gruber (2008, regizor Radu Gabrea) și în romanul de succes America de peste pogrom, al lui Cătălin Mihuleac (2015). În volumul de față, autorul ieșean continuă tematica aceasta prin intermediul a treisprezece povestiri cu personaje, locuri și întâmplări diferite, dar toate unite de același fir roșu: Pogromul de la Iași, din iunie 1941.

Iată ce declară autorul pe coperta a treia:

Cea mai frecventă întrebare care mi se adresează pe tărâm literar este de ce mă preocupă chestiunea Holocaustului românesc dacă nu sunt evreu. Răspunsul meu invariabil este că mă preocupă tocmai pentru că nu sunt evreu. America de peste pogrom și Ultima țigară a lui Fondane trebuie privite ca două replici la adresa acelui patriotism de tinichea care ne face să mototolim paginile neconvenabile din istorie și să le aruncăm la coș, în loc să ni le asumăm cu onestitate. Misiunea acestor cărți este să scadă nivelul îngrijorător pe care ura rasială îl arată în timpurile noastre și să facă lumea mai bună pe raza lor de cititori. În alegerea titlului de față a primat admirația mea pentru Fondane, această ființă superioară, care i-a suflat cu superbă impertinență abstinentului Hitler fumul de țigară drept în ochi.

Mi-au plăcut mai multe lucruri la povestirile lui Cătălin Mihuleac. În primul rând, că, deși toate tratează același subiect, sunt diferite: te plimbi, de exemplu, de la Dorohoi la Iași, la Auschwitz și până în America Latină, într-un du-te-vino permanent între trecut și prezent, trecând printr-o galerie de personaje care mai de care mai memorabile – ca bătrâna singuratică, cititoare avidă (Balada păduchelui) sau ca studenta urâțică de la Medicină (Ucigașul de micsandre) sau ca evreul ascuns în butoiul cu murături, așa! (Gard în gard, la Dorohoi) sau ca fostul torționar ajuns să fie obsedat de filmul Some Like It Hot (Filmul preferat al lui Eichmann) sau ca bătrânul supraviețuitor al Holocaustului, pe care nimeni nu mai are răbdarea să-l asculte (Supraviețuitorul).

În al doilea rând, mi-a plăcut că, indiferent de poveste, realitatea dureroasă este prezentată cu umor, fie el blând, fie sarcastic, și chiar dacă zâmbești discret sau râzi de-a binelea, în colțul ochiului amenință mereu să curgă o lacrimă.

Nu în ultimul rând, mi-a plăcut stilul mucalit, de povestitor experimentat, matur, care știe bine cum s-o întoarcă din condei și care, în câteva ocazii, chiar se implică în poveste și ne lasă să tragem cu ochiul la viața lui (Balada păduchiului, Cu dragoste peșin, Ucigașul de micsandre).

Tatăl ei o botezase Ludwiga, feminizând prenumele babacului Beethoven, principalul păstor al cirezii sale. Pe urmele tizului său, Ludwiga m-a cărat cu ea la Filarmonică și așa am început să mă furajez și eu cu muzică simfonică, fără să ating gradul de cultură al vacilor, pe care tatăl ei le venera mai dihai ca un indian.

Chiar dacă scrie cu umor, Cătălin Mihuleac spune lucrurilor pe nume și denunță neiertător autoritățile, sistemul corupt, Securitatea, istoria, ba chiar și mentalul colectiv:

Dormeau pe unde apucau, pe șuri sau în câmp, fiindcă nimeni nu se îndura să-i primească în casă, cu păduchii țesuți de ei ca lenjeria de corp. Zdrențele care le curgeau pe schelete nu erau confecționate din pagini de ziar, ca îmbrăcămintea celor din lagărele transnistrene de exterminare prin muncă. Totuși, la o privire mai atentă, puteau trece drept pagini de ziar pline cu știri, reportaje și interviuri despre Holocaustul românesc. Erau pagini capabile să înmoaie inimile tuturor cititorilor și, un timp, chiar le-au înmuiat.

Apoi, nu se știe cum, pe la sfârșitul mileniului doi și începutul mileniului trei, lumea a început să se îndoiască de ele și chiar să le conteste cu vehemență:

– Care Holocaust, frate, de unde scoateți enormitățile astea? E propagandă evreiască, în România n-a existat niciun Holocaust!

Recomand povestirile lui Cătălin Mihuleac și pentru tematica abordată, și pentru talentul de povestitor cu care ne-a obișnuit deja și, mai ales, pentru proiectul frumos și ambițios în care se înscriu ultimele lui două volume.

Leave a Comment

Filed under Lecturi, Recenzii

În polobocul cu murături, de Cătălin Mihuleac

Așa cum anunța mai demult, scriitorul Cătălin Mihuleac pregătește un volum de povestiri cu și despre evreii din România de pe vremea Holocaustului, volum ce continuă preocuparea sa pentru acest subiect exploatat și în romanul America de peste pogrom. Mai jos, vă prezint un fragment din povestirea În polobocul cu murături, din volumul Ultima țigară a lui Fondane, în curs de apariție la Editura Cartea Românească. Întreaga povestire poate fi citită aici.

Tachinarea înseamnă un fel de perioadă romantică a certei, dar despre romantism știm că nu e un produs de folosință îndelungată. Locuind gard în gard în Dorohoi, Toni Frost și Vasile Sandu s-au tachinat câțiva ani, după care au trecut la treburi mai serioase.

Frost ținea un negoț alimentar – „Brânzărie și coloniale” – care tria din centrul urbei o clientelă selectă, deloc descurajată de prețurile nu tocmai mici. Vecinul său îi devenise mușteriu ba la ceai, ba la cafea, ba la olecuță de mirodenii, iar când n-avea bani gheață, era trecut cu roșu la catastif și plătea la leafă.

— Tu sugi sângele meu și al poporului! îi reproșa Sandu boscorodind glumeț când îi returna datoria.

Negustorul se disculpa candid:

— Păcatele mele, dacă ți-aș suge sângele, aș muri otrăvit – așa! –, chiar și pentru un țânțar ar fi curată sinucidere să te deguste – așa!

Într-adevăr, după anumite criterii mai exigente, Sandu avea un aspect nu tocmai sănătos, iar megieșul său îl sfătuia sincer să stea la dos în preajma Crăciunului – așa! –, să nu cumva să-l confunde dorohoienii cu vreun porc – așa! – numai bun pentru sacrificiul alimentar tradițional – așa!

Ar fi total eronat să se creadă că Vasile Sandu – funcționar învechit în serviciul de la Circumscripția de Stare Civilă – reprezenta întruchiparea noțiunii de victimă. Avea și el o trusă cu scule de tortură, pe care o completa ori de câte ori îl vizita muza tachinării. În primul rând, își bătea joc de obiceiul lui Toni Frost de a rosti câte un „așa” la fiecare trei cuvinte:

— Tu, liftă parșivă, în timp ce vorbești, tragi de timp cu „așa”-urile tale, doar-doar ți-o veni în cap vreo pungășie proaspătă!

3 Comments

Filed under Citate

America de peste pogrom, de Cătălin Mihuleac

America de peste pogromAmerica de peste pogrom, de Cătălin Mihuleac, Cartea Românească, 2014

De Cătălin Mihuleac am auzit prima dată pe când eram studentă și-l vedeam plimbându-se boem pe străzile Iașiului sau frecventând barul nostru cel de toate zilele din Copou. Știam că e scriitor, fusesem chiar și la un spectacol de teatru bazat pe una dintre piesele lui, dar proza abia acum i-am citit-o. Mai exact, am citit cel mai recent roman al său, care se pare că a făcut mare vâlvă și vă spun cu mâna pe inimă că are și de ce.

Mi-a plăcut foarte mult, atât de mult că mi-e și greu acum să vorbesc despre el, nu prea știu de unde să încep, dar o să încerc totuși. Romanul este structurat simetric, alternând în câte un capitol două voci narative aparent fără legătură între ele. Prima este o voce feminină din zilele noastre (anii 2000), care îi aparține unei românce destul de creative și descurcărețe ce profită de o oportunitate de a scăpa de sărăcia din Iași și se stabilește în America. Proaspătă soție a unui evreu american, aceasta se ocupă de divizia românească a afacerii de familie cu haine second-hand. Suzy Bernstein înregistrează cu un stil sarcastic și pragmatic filozofia de viață a familiei de evrei americani în care a intrat, o familie ce pare să nu aibă trecut, care exploatează orice în beneficiul ei și pare să-și conducă și viața personală după aceleași reguli stricte ale afacerilor. Fire energică și întreprinzătoare, Suzy se convertește la iudaism pentru a se integra în noua ei familie, dar îmbrățișează cu adevărat tradițiile și istoria evreilor, despre care se documentează din cărți și diverse materiale trimise de un prieten istoric.

A doua voce narativă și, deci, al doilea plan al romanului ne poartă în Iașiul interbelic, în familia unui doctor ginecolog evreu, Jacques Oxenberg, solicitat pentru faimoasele sale operații cezariene până și de doamnele creștine, uneori chiar clandestin. După o carieră ajunsă la apogeu și o familie împlinită (soție frumoasă, doi copii talentați – băiatul în ale finanțelor, fata în ale scrisului), urmează declinul adus de politica antisemită adoptată și în România de legionari, sub influența fascismului. Paginile acestea sunt foarte documentate, pline de referințe istorice, nume celebre, date, declarații, precum și de descrieri cutremurătoare ale atrocităților săvârșite în egală măsură de nemți și moldoveni, în numele unei idei: de la eradicarea evreilor din universități și din viața publică până la viol, crimă și genocid (pogromul din iunie 1941 de la Iași). Am găsit chiar și o trimitere la filmul Călătoria lui Gruber, în regia lui Radu Gabrea, pe care vi-l recomand, dacă nu l-ați văzut încă.

Iată și un fragment din aceste pagini dramatice:

Distanţa de la puţica angelică a lui Lev la ţepuşele căpăţânoase, lustruite cu unsoare şi aşezate pe grămezi de lână scărmănată, ale celor care-i sufocă mama, se arată Goldei imposibil de parcurs. Dunga văruită cu păr murdar care separă fesele pătrate ale poliţistului basarabean, picioarele strâmbe şi noduroase ale lui Ilie, furunculul exploziv de pe coapsa ofiţerului german, ouăle care pendulează înnebunite în sacul domnului Vicovschi, gata să se desprindă şi să aterizeze într-o omletă împuţită pe podea, carnea albă a mamei, împunsă de muşchiul afumat care se schimbă cu rândul, putoarea de sudoare aţâţată cu tutun înecăcios şi băutură gloduroasă; toate îi strivesc sufletul, canalizându-se într-o ură oarbă adresată lumii întregi.
Nu, nu spre aşa ceva conduceau sărutările pe care le urmărise topită pe ecran la Trianon; nu, nu putea fi asta contopirea feerică dintre femeie şi bărbat, pe care intenţiona să o cânte toată viaţa, în poveştile ei de la Hollywood. Aşa ceva merită cântat cel mult la cârciuma din colţ.
Golda uită complet de medicamentul bunicii. Rostogolită ca o bilă de popice de mâna răzbunării, se prăvăleşte pe scări şi se lasă înghiţită de stradă. Ştie ce are de făcut, ştie prea bine. Îşi va căuta tatăl şi fratele, le va povesti ce se petrece acasă, iar ei doi îşi vor lăsa treburile baltă şi vor veni într-un suflet, pentru a o salva pe mami din ţepuşele ălora. Cu talentul lui de negustor, Lev îl va convinge pe poliţistul basarabean să-i vândă pistolul, oferindu-i un preţ peste putinţă de refuzat, apoi îi va împuşca pe toţi.
– Poc, poc, poc!
La urmă, le va reteza spurcăciunile şi le va arunca la câini, dar numai după ce tati – chirurg neîntrecut – îi va opera, pe viu, furunculul germanului, că nu se cade să apari în faţa lui Dumnezeu murdărit de bube.
Relatările sordide sunt contrabalansate de un comic de limbaj care ia forme diverse: anecdotele despre spiritul proverbial de afaceriști al evreilor chiar și în viața personală, inserțiile de grai moldovenesc prin dialogurile dintre slujnica familiei și amantul acesteia, glumele lui Suzy etc. Cele două planuri: orașul moldovenesc interbelic și capitala americană contemporană, cu cele două povești ale celor două familii, Bernstein și Oxenberg, se întâlnesc la final în mod previzibil, dar asta nu dăunează cu nimic, ci explică și completează golurile, dând continuitate romanului.
Dincolo de  informațiile documentare, de interes istoric, m-a fascinat felul în care Cătălin Mihuleac a știut să îmbine cele două povești, să schimbe registrul, să alterneze drama cu umorul, să înfățișeze portrete individuale, de familie, de nație, de societate, în general, dincolo de timp și spațiu. Un roman care mi s-a părut foarte bun și pe care vi-l recomand sincer!

4 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii