Tag Archives: Cartea Românească

Pentru ca tu să fii protejată

 

 

 

 

 

 

 

 

în fața mea

încă o zi cu soare

nu mai am

prieteni bună dispoziție

farmec

nimic care m-ar face

agreabilă

vezi tu

singurătatea asta

e de vină

cu pulpe fierbinți

mă mușcă de gură

aș fi putut să privesc

mai adânc în ochii

băiatului cu lumina

să zăbovesc înainte

să caut banii

să refac din cifrele

de pe chitanță

o poveste agreabilă

o poveste

de o zi

Not for sale, Domnica Drumea, Cartea Românească, 2009

2 Comments

Filed under Poezii

Ultima țigară a lui Fondane, de Cătălin Mihuleac

Ultima tigara a lui FondaneUltima țigară a lui Fondane, de Cătălin Mihuleac, Editura Cartea Românească, 2016

Despre Holocaust am mai citit; unii au scris înduioșător și emoționant, învăluind realitatea istorică într-o ficțiune având drept personaje copii, menită să smulgă lacrimi (vezi Băiatul cu pijamale în dungi, de John Boyne, sau Hoțul de cărți, de Markus Zusak); alții au scris cu un umor negru, chiar cu ireverență, ca cineva care s-a săturat de problema evreiască și vrea să râdă puțin de cei care se (sau o) iau prea în serios (Speranța, o tragedie, de Shalom Auslander); unii au scris jurnale (Jurnalul Annei Frank), alții nenumărate memorii; s-au făcut filme după cărți (Procesul de la Nurnberg, Alegerea lui Sophie, Pianistul, Lista lui Schindler etc.), s-au făcut filme mute (capodopera lui Charlie Chaplin, Dictatorul) și documentare. Am aflat despre atrocitățile de atunci din Germania, Ucraina, Polonia, Serbia și alte țări din estul Europei, m-am cutremurat de ce grozăvii poate face omul dacă are o minte bolnavă și destulă putere, de cât de ușor pot fi manipulate masele, de ce consecințe tragice poate avea așa ceva la nivel macro și micro al istoriei.

Dimensiunea românească a acestei drame am văzut-o explorată prima dată în filmul Călătoria lui Gruber (2008, regizor Radu Gabrea) și în romanul de succes America de peste pogrom, al lui Cătălin Mihuleac (2015). În volumul de față, autorul ieșean continuă tematica aceasta prin intermediul a treisprezece povestiri cu personaje, locuri și întâmplări diferite, dar toate unite de același fir roșu: Pogromul de la Iași, din iunie 1941.

Iată ce declară autorul pe coperta a treia:

Cea mai frecventă întrebare care mi se adresează pe tărâm literar este de ce mă preocupă chestiunea Holocaustului românesc dacă nu sunt evreu. Răspunsul meu invariabil este că mă preocupă tocmai pentru că nu sunt evreu. America de peste pogrom și Ultima țigară a lui Fondane trebuie privite ca două replici la adresa acelui patriotism de tinichea care ne face să mototolim paginile neconvenabile din istorie și să le aruncăm la coș, în loc să ni le asumăm cu onestitate. Misiunea acestor cărți este să scadă nivelul îngrijorător pe care ura rasială îl arată în timpurile noastre și să facă lumea mai bună pe raza lor de cititori. În alegerea titlului de față a primat admirația mea pentru Fondane, această ființă superioară, care i-a suflat cu superbă impertinență abstinentului Hitler fumul de țigară drept în ochi.

Mi-au plăcut mai multe lucruri la povestirile lui Cătălin Mihuleac. În primul rând, că, deși toate tratează același subiect, sunt diferite: te plimbi, de exemplu, de la Dorohoi la Iași, la Auschwitz și până în America Latină, într-un du-te-vino permanent între trecut și prezent, trecând printr-o galerie de personaje care mai de care mai memorabile – ca bătrâna singuratică, cititoare avidă (Balada păduchelui) sau ca studenta urâțică de la Medicină (Ucigașul de micsandre) sau ca evreul ascuns în butoiul cu murături, așa! (Gard în gard, la Dorohoi) sau ca fostul torționar ajuns să fie obsedat de filmul Some Like It Hot (Filmul preferat al lui Eichmann) sau ca bătrânul supraviețuitor al Holocaustului, pe care nimeni nu mai are răbdarea să-l asculte (Supraviețuitorul).

În al doilea rând, mi-a plăcut că, indiferent de poveste, realitatea dureroasă este prezentată cu umor, fie el blând, fie sarcastic, și chiar dacă zâmbești discret sau râzi de-a binelea, în colțul ochiului amenință mereu să curgă o lacrimă.

Nu în ultimul rând, mi-a plăcut stilul mucalit, de povestitor experimentat, matur, care știe bine cum s-o întoarcă din condei și care, în câteva ocazii, chiar se implică în poveste și ne lasă să tragem cu ochiul la viața lui (Balada păduchiului, Cu dragoste peșin, Ucigașul de micsandre).

Tatăl ei o botezase Ludwiga, feminizând prenumele babacului Beethoven, principalul păstor al cirezii sale. Pe urmele tizului său, Ludwiga m-a cărat cu ea la Filarmonică și așa am început să mă furajez și eu cu muzică simfonică, fără să ating gradul de cultură al vacilor, pe care tatăl ei le venera mai dihai ca un indian.

Chiar dacă scrie cu umor, Cătălin Mihuleac spune lucrurilor pe nume și denunță neiertător autoritățile, sistemul corupt, Securitatea, istoria, ba chiar și mentalul colectiv:

Dormeau pe unde apucau, pe șuri sau în câmp, fiindcă nimeni nu se îndura să-i primească în casă, cu păduchii țesuți de ei ca lenjeria de corp. Zdrențele care le curgeau pe schelete nu erau confecționate din pagini de ziar, ca îmbrăcămintea celor din lagărele transnistrene de exterminare prin muncă. Totuși, la o privire mai atentă, puteau trece drept pagini de ziar pline cu știri, reportaje și interviuri despre Holocaustul românesc. Erau pagini capabile să înmoaie inimile tuturor cititorilor și, un timp, chiar le-au înmuiat.

Apoi, nu se știe cum, pe la sfârșitul mileniului doi și începutul mileniului trei, lumea a început să se îndoiască de ele și chiar să le conteste cu vehemență:

– Care Holocaust, frate, de unde scoateți enormitățile astea? E propagandă evreiască, în România n-a existat niciun Holocaust!

Recomand povestirile lui Cătălin Mihuleac și pentru tematica abordată, și pentru talentul de povestitor cu care ne-a obișnuit deja și, mai ales, pentru proiectul frumos și ambițios în care se înscriu ultimele lui două volume.

Leave a Comment

Filed under Lecturi, Recenzii

În polobocul cu murături, de Cătălin Mihuleac

Așa cum anunța mai demult, scriitorul Cătălin Mihuleac pregătește un volum de povestiri cu și despre evreii din România de pe vremea Holocaustului, volum ce continuă preocuparea sa pentru acest subiect exploatat și în romanul America de peste pogrom. Mai jos, vă prezint un fragment din povestirea În polobocul cu murături, din volumul Ultima țigară a lui Fondane, în curs de apariție la Editura Cartea Românească. Întreaga povestire poate fi citită aici.

Tachinarea înseamnă un fel de perioadă romantică a certei, dar despre romantism știm că nu e un produs de folosință îndelungată. Locuind gard în gard în Dorohoi, Toni Frost și Vasile Sandu s-au tachinat câțiva ani, după care au trecut la treburi mai serioase.

Frost ținea un negoț alimentar – „Brânzărie și coloniale” – care tria din centrul urbei o clientelă selectă, deloc descurajată de prețurile nu tocmai mici. Vecinul său îi devenise mușteriu ba la ceai, ba la cafea, ba la olecuță de mirodenii, iar când n-avea bani gheață, era trecut cu roșu la catastif și plătea la leafă.

— Tu sugi sângele meu și al poporului! îi reproșa Sandu boscorodind glumeț când îi returna datoria.

Negustorul se disculpa candid:

— Păcatele mele, dacă ți-aș suge sângele, aș muri otrăvit – așa! –, chiar și pentru un țânțar ar fi curată sinucidere să te deguste – așa!

Într-adevăr, după anumite criterii mai exigente, Sandu avea un aspect nu tocmai sănătos, iar megieșul său îl sfătuia sincer să stea la dos în preajma Crăciunului – așa! –, să nu cumva să-l confunde dorohoienii cu vreun porc – așa! – numai bun pentru sacrificiul alimentar tradițional – așa!

Ar fi total eronat să se creadă că Vasile Sandu – funcționar învechit în serviciul de la Circumscripția de Stare Civilă – reprezenta întruchiparea noțiunii de victimă. Avea și el o trusă cu scule de tortură, pe care o completa ori de câte ori îl vizita muza tachinării. În primul rând, își bătea joc de obiceiul lui Toni Frost de a rosti câte un „așa” la fiecare trei cuvinte:

— Tu, liftă parșivă, în timp ce vorbești, tragi de timp cu „așa”-urile tale, doar-doar ți-o veni în cap vreo pungășie proaspătă!

3 Comments

Filed under Citate