Sylvie Garcia sau descoperirea exorcizării prin scris

Dacă stați în vreo seară la una dintre terasele din Centrul vechi bucureștean, este posibil să vedeți un bătrân înalt, cu părul alb și zâmbet afabil, ducând un pachet de cărți sub braț. Trece pe la mese și le arată clienților posibil interesați, cu câteva recomandări despre fiecare. Cărțile sunt mereu altele, ceea ce mă face să mă întreb cât de mare o fi fost biblioteca dumnealui, dar mai ales ce fel de viață și de lume e asta în care la bătrânețe ești obligat să-ți vinzi biblioteca puțin câte puțin, ca să supraviețuiești. Aseară am ales dintre exemplarele sale o carte în franceză despre care nu știam nimic: Sainte-Anne, déliez-moi, de Sylvie Garcia (EST, 2010).

Curioasă, am răsfoit-o imediat și am fost bulversată încă de la primele rânduri. Cele puțin peste 200 de pagini înregistrează trăirile autoarei din vremea în care a fost internată în spitalul psihiatric Sainte-Anne (de unde și titlul: Sainte-Anne, eliberează-mă). Disperare, singurătate, teamă, chin, neputință, toate exprimate poetic, sincer, ca (și pentru?) o exorcizare.

L’enfer, c’est soi-même. Sa tête qui refuse de se taire. Plus que de l’enfermement et de l’attachement, je souffre de moi-même. Je n’ai aucune envie, aucun désir. Je suis morte dans ma tête.

Sylvie Garcia vorbește despre tentativele de suicid, despre relația cu personalul spitalului, discuțiile cu psihiatrii și, mai presus de orice, despre gândurile și sentimentele ei din anii în care a fost în derivă, bolnavă, o amenințare pentru propria viață, tânjind după familie, dar fără să fie lăsată să o vadă.

J’étais sans larmes, ayant pleuré des semaines et des semaines, et ma gorge était serrée, si serrée que, parfois, une flaque de silence, seule, envahissait le bureau. Mais là, je me sentais en sécurité, épaulée, entendue, écoutée. Je lui disais tout mon mal-être, l’hiver que j’avais dans le coeur bien plus terrible que ce janvier réel, la tristesse du matin quand je m’éveillais dans cette chambre froide comme une morgue, les soirs où la nuit me parlait de suicide. Et exprimer, même en se faisant violence, surtoût peut-être en se faisant violence, me maintenait du côté de la vie.

Printre fragmentele care recompun timpul petrecut în spitalul psihiatric, sunt inserate scrisorile adresate familiei sau chiar doctorilor, la fel de emoționante și de răscolitoare ca restul cărții, precum și poezii scrise de autoare în perioada aceea. Scrisul este o modalitate de a ieși la liman, de a se povesti atunci când cuvintele nu vor să fie rostite, de a comunica, atunci când prezența familiei și prietenilor nu este permisă.

Chacun sa vie, même si on croise quelqu’un qui pleure, on détourne les yeux, surtoût, ne pas être humain, s’arrêter, parler, réconforter, parce que l’on lit dans les larmes des autres sa propre décomposition et que c’est insupportable. Alors que, parfoit, il suffirait d’une parole, d’un geste, pour apporter l’embellie, le doute qui se lève, la vie qui redevient un peu moins dure. On est avare de son temps, de sa bonté, l’autre n’existe que s’il sourit et surtoût ne dérange pas.

Ce m-a surprins plăcut, atât cât am răsfoit-o (o voi citi pe îndelete cât de curând), este că, deși zilele, lunile, anii de depresie, la o vârstă destul de fragedă, au fost o povară îngrozitoare și o experiență traumatizantă, scriitoarea nu relatează toate acestea pe un ton patetic, afectat, ci cu luciditate și cu puterea pe care ți-o dă introspecția îndelungată. Iar demersul acesta al ei de a se povesti, de a se arăta goală și sinceră, cu toate vulnerabilitățile și fricile ei, mi se pare nu numai un bun exercițiu de exorcizare a tuturor demonilor, ci și o mărturie importantă despre importanța recunoașterii depresiei ca maladie ce trebuie tratată.

Eu sunt tare bucuroasă că întâmplarea mi-a scos în cale această carte, după care probabil îmi voi face curaj să citesc și Demonul amiezii, al lui Andrew Solomon. Un articol (în franceză) despre autoare găsiți aici.

4 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

4 Responses to Sylvie Garcia sau descoperirea exorcizării prin scris

  1. Nu stiu de ce batrînul tau cu parul alb mi-a amintit de Scrinul negru, al lui Calinescu. Si eu mi-am vîndut mare parte din carti cînd am plecat, dar stiam ca-mi voi reface biblioteca aici – si asa s-a si întîmplat. Prefer sa cred ca batrînul le vinde ca sa se bucure si altii de ele, oferind hrana spirituala celor carora nu le lipseste mîncarea 🙂 .

    Cît despre Sylvie Garcia, interesant, am s-o caut, mersi!

  2. E extraordinar ce scrii aici!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *