Sticletele, de Donna Tartt

Sticletele, Donna TarttSticletele, de Donna Tartt, Editura Litera, 2015, traducere din engleză și note de Justina Bandol

Romanul de față a fost aclamat de publicul larg și de critică, a câștigat prestigiosul premiu Pulitzer în 2014, a făcut obiectul unor recenzii serioase și stufoase, dar și al unor impresii pripite. Prin urmare, nu prea știu cu ce aș putea eu veni în plus sau diferit, dar pot să încerc să scriu în câteva rânduri impresiile mele după lectura cam fragmentată a celor peste 1100 de pagini din versiunea românească.

Mai întâi, pe scurt despre subiect (sau, mă rog, cât de scurt pot să scriu având în vedere lungimea romanului): Theodore Decker este un puști de treisprezece ani care tocmai a fost exmatriculat, așa că trebuie să meargă cu mama la școală, la o întâlnire cu directorul. Relația cu mama (fire artistică, educată, sensibilă) este foarte strânsă, mai ales că tatăl este un alcoolic abuziv. Pe drum spre școală, se opresc la o expoziție de artă, unde mama îi arată tabloul Sticletele al pictorului olandez Carel Fabritius. Tot acolo, Theo este atras de o fată roșcată care vizitează expoziția împreună cu un domn mai în vârstă. Muzeul este însă ținta unui atac terorist, care face atât victime materiale, cât și omenești. Printre ele, mama lui Theo și domnul în vârstă, care înainte să-și dea ultima suflare îi lasă un inel și îi face semn să salveze tocmai tabloul admirat mai devreme.

De aici, totul capătă dimensiuni dickensiene, așa cum s-a tot spus: copilul orfan ajunge să locuiască mai întâi cu familia bogată a prietenului său în New York, apoi cu tatăl și noua prietenă a acestuia în Las Vegas, unde se împrietenește cu Boris, la rândul său orfan de mamă și cu un tată abuziv. Cei doi explorează lumea drogurilor și a alcoolului, chiulesc de la școală, fac foamea împreună și, prin experiențele împărtășite, se leagă pe viață. Moartea subită a tatălui și pericolele care îl înconjoară îl aruncă din nou pe Theo în necunoscut, așa că fuge înapoi la New York. Ajunge să stea cu Hobie, partenerul de afaceri al lui Welty, bătrânul din muzeu, să deprindă meseria acestuia de restaurator de mobilă, preia sarcina de comerciant, care îi revenise lui Welty, și o iubește în secret pe Pippa, fata roșcată din muzeu.

În tot acest timp, tabloul rămâne ascuns, obsedându-l și alinându-l în egală măsură, amintindu-i de mama lui și planând amenințător deasupra sa. El va face obiectul aventurilor din a doua parte a romanului, în care un Theo adult se reîntâlnește cu Boris, se bagă în tot felul de încurcături, păstrează urmele traumelor din copilărie și o ia pe căi greșite, dar încearcă să se îndrepte.

Tabloul este firul călăuzitor al întregului roman, atent construit în jurul lui, care ne poartă prin drama copilului rămas orfan într-un mod atât de neașteptat și de violent, prin diferențele de clase sociale, prin lumea tulbure, periculoasă și hazardată a drogurilor, dar și prin lumea subterană a traficului cu opere de artă, tot timpul cu atenție la detalii, cu talent scriitoricesc, cu pasiune pentru cuvântul scris și obiectul descris, cu o analiză minuțioasă și adâncă a stărilor fizice și psihice induse de consumul de stupefiante și cu o bună individualizare a personajelor atât de diferite.

Sigur că lectura poate deveni obositoare și multe voci au spus că primele două treimi din carte sunt cele mai bune, că multe pasaje prelungesc inutil cartea și ar fi putut fi omise, dar pe mine nu m-au deranjat nici lungimea cărții, nici detaliile, nici ramificațiile de pe parcurs, pentru simplul motiv că este foarte bine scrisă. Am găsit multe pagini frumoase, pe care am simțit nevoia să le recitesc, sau pagini de impact, revelatoare, cum ar fi descrierea mamei ca o pasăre, observațiile despre natura moartă din pictură, durerea după moartea mamei, lucrul terapeutic cu mobila, râsetele cu Boris, sevrajul, fascinația pentru tablou și semnificația tabloului pentru Theo, precum și filozofia privind binele și răul, care constituie și concluzia cărții.

Sticletele tabloulAl meu. Al meu. Teamă, idolatrie, tezaurizare. Plăcerea și teroarea fetișului. Întru totul conștient de nebunia mea, îmi descărcasem imagini ale tabloului pe computer și pe telefon, ca să mă pot delecta cu ele în privat, trăsăturile de penel redate digital, o fărâmă din lumina solară a secolului al XVII-lea comprimată în puncte și pixeli, dar, cu cât culoarea era mai pură, cu cât senzația de impasto era mai intensă, cu atât îmi doream mai cu nesaț obiectul însuși, tabloul – de neînlocuit, triumfător, scăldat în lumină.

***

Cum de putusem să mă cred mai bun, mai înțelept, mai elevat, mai prețios și mai demn de a trăi pe lume datorită secretului pe care îl păstram în depozit? Și totuși, asta se întâmplase. Tabloul mă făcuse să mă simt mai puțin muritor, mai puțin comun. Fusese pentru mine sprijin și reabilitare, subzistență și împlinire. Fusese cheia de boltă care ținuse edificiul întregii catedrale. Și era cumplit să descopăr acum, când pământul îmi fugise atât de brusc de sub picioare, că toată perioada mea adultă fusese susținută în secret de o bucurie imensă, ascunsă și sălbatică: convingerea că viața mi se balansa într-un echilibru fragil deasupra unei taine care putea în orice clipă s-o spulbere.

E o lectură pe care o recomand, atât pentru frumusețea scriiturii, cât și pentru povestea în sine și pentru informațiile interesante și utile din cuprinsul cărții (și din numeroasele note de subsol). Iar dacă pentru Theo simțiți, pe rând, ba simpatie, ba milă, ba dezaprobare, ba admirație, ba condamnare, amintiți-vă că în toți există bine și rău și că,

Nu cumva binele poate uneori să-ți intre în casă pe căi ocolite și ciudate, pe ușa din spate?

Ba da. Bănuiesc că poate. Sau, ca să citez un alt paradox remarcabil al tatei: uneori trebuie să pierzi ca să învingi.

20 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

20 Responses to Sticletele, de Donna Tartt

  1. Vai, vai. Ce ma fac? Sint 100% sigura ca o sa-mi placa (cum sint sigura ca o sa-ti placa si tie The Secret History), doar ca n-aveam planuri pentru lecturi asa lungi la scurt timp dupa Razboi si pace. Plus ca vreau sa citesc si The Luminaries. Of.

  2. wow… 1100 de pagini nu sunt de colea… mai ceva ca Solenoidul lui Cartarescu! Sunt curioasa in cat tip l-ai citit si… daca ai putut sa-l iei in vreun mijloc de transport in comun 😀

    • O să râzi, dar chiar am cărat cartea cu mine prin oraș și chiar am citit din ea în autobuz. 😀

      Nu știu să-ți zic în cât timp am citit-o, nu prea am avut timp/energie serile și am mai fost și plecată pe munte (unde, deși am fost tentată, nu am luat-o cu mine). Câteva zile, oricum…

  3. Si eu ter sa citesc cartea asta. Mai ales ca Istoria a fost o revelatie!

  4. Cred că eu am făcut greșeala să mă apuc de versiunea în limba engleză :(. Am abandonat la un moment dat, din cauza analizei prea minuțioase a stărilor psihice. Cred că nu eram „in the mood”.

  5. Şi mie mi-a plăcut foarte mult 🙂 Mă tentează şi „Micul prieten”, publicată mai demult de Polirom, dar parcă nu am energie de încă o cărţoaie (acum mă lupt cu cele 850 pagini ale lui Faulks – Amprenta omului).

  6. mie imi place mult Donna Tartt si pot sa ma „laud” ca am citit „Sticletele” , „Micul prieten” si „Istoria secreta”! toate mi-au placut, pe toate le-as reciti!”) timp sa am….

  7. Abia aştept să o iau la citit – că o tot am pe „listă” de ceva timp; şi ba n-a fost timp, ba a intervenit altceva…

  8. Hi Mihaela, so you’ve posted on this book, like you once said in LI’s Translators of Literary Works:-)) I wish I could understand the language, so that I could comment on your post…
    If, however, you feel like commenting on mine in my book blog Slow Read, I’d be totally curious to read your perceptions! I read the book in English, so that’s why you can maybe get something out of my essay, via the excerpts. Anyway, I concentrated on Theo’s PTSD, which I thought was the key element all through the book, title/painting included. So welcome, here’s the link to the post: slow-read.blogspot.fi/2015/08/vaikka-maailma-jarkkyy.html

    • Thank you, Taija, for your comment and for reminding me of our discussion on LI. I’ll check out your post for sure. 😉
      Who knows, maybe I’ll even translate my review into English and post it for my English readers. :p

  9. Pingback: Toată lumina pe care nu o putem vedea, de Anthony Doerr | Cărți și călătorii

  10. Pingback: The Secret History, de Donna Tartt | Cărți și călătorii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *