Singurătatea domnului Haruki Murakami

MurakamiUnii îi contestă talentul, alții s-au săturat de el; mie mi-a plăcut Haruki Murakami de la prima carte citită (Kafka on the Shore) și fiecare roman ulterior (Norwegian Wood, The Wind-Up Bird Chronicle, 1Q84), deși nu i le-am citit pe toate, mi-a confirmat părerea.

Îmi plac subiectele lui suprarealiste și alambicate, îmi place stilul simplu în aparență, dar plin de metafore, referințe și umor, îmi place atmosfera aia magică ce te urmărește câteva zile după ce i-ai terminat cartea.

Am găsit un interviu interesant, din care spicuiesc câteva răspunsuri:

When I start to write, I don’t have any plan at all. I just wait for the story to come. I don’t choose what kind of story it is or what’s going to happen. I just wait. Norwegian Wood is a different thing, because I decided to write in a realistic style. But basically, I cannot choose.

I’m not intelligent. I’m not arrogant. I’m just like the people who read my books. I used to have a jazz club, and I made the cocktails and I made the sandwiches. I didn’t want to become a writer—it just happened. It’s a kind of gift, you know, from the heavens. So I think I should be very humble.

I just went toward Western culture: jazz music and Dostoevsky and Kafka and Raymond Chandler. That was my own world, my fantasyland. I could go to St. Petersburg or West Hollywood if I wanted. That’s the power of the novel—you can go anywhere. Now it’s easy to go to the States—everyone can go anywhere in the world—but in the 1960s it was almost impossible. So I just read and listened to the music and I could go there. It was a kind of state of mind, like a dream.

I’m a loner. I don’t like groups, schools, literary circles. At Princeton, there was a luncheonette, or something like that, and I was invited to eat there. Joyce Carol Oates was there and Toni Morrison was there and I was so afraid, I couldn’t eat anything at all! Mary Morris was there and she’s a very nice person, almost the same age as I am, and we became friends, I would say. But in Japan I don’t have any writer friends, because I just want to have . . . distance.

I want my readers to laugh sometimes. Many readers in Japan read my books on the train while commuting. The average salaryman spends two hours a day commuting and he spends those hours reading. That’s why my big books are printed in two volumes: They would be too heavy in one. Some people write me letters, complaining that they laugh when they read my books on the train! It’s very embarrassing for them. Those are the letters I like most. I know they are laughing, reading my books; that’s good. I like to make people laugh every ten pages.

Întregul interviu (destul de lung) poate fi găsit aici.

4 Comments

Filed under Interviuri, Lecturi

4 Responses to Singurătatea domnului Haruki Murakami

  1. Si mie mi-au placut mult cartile mentionate de tine. Le-as reciti oricand. In special Norvegian Wood mi-a ramas asa…aproape de suflet, ma gandesc des la ea. Si mi-a mai placut si What i Talk About When I Talk About Running care nu e fictiune.
    Poate ca mi-au placut prea mult si asteptarile au fost prea mari cand am citit ultimele carti ale lui.

    • Nu știu dacă ai citit interviul, dar Murakami spune acolo că Norwegian Wood a fost singura lui carte realistă, pe care a scris-o intenționat așa pentru a-și atrage cititori noi, care să-i descopere și celelalte romane. Eseul despre alergat nu l-am citit încă, dar o să ajung și acolo.
      Mi-au plăcut răspunsurile modeste și parcă cu specificul ăla reținut japonez, deși el își reneagă cumva cultura de origine și se îndreaptă spre cea occidentală.
      Oricum, mi s-a părut interesant. 🙂 Cred că la vară, în vreun concediu, o să-mi fac timp din nou pentru cărțile lui. Merită savurate, nu citite pe fugă și cu întreruperi…

  2. L-am descoperit tarziu pe Murakami. Mi-a placut Padurea Norvegiana si sunt curios si de celelalte carti ale lui.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *