Sfârșitul poveștii, de Lydia Davis

Sfarsitul povestiiSfârșitul poveștii, de Lydia Davis, Editura Univers, Colecția Globus, 2014, traducere de Veronica D. Niculescu

Lydia Davis este cunoscută ca autoare de proză scurtă, iar acesta este singurul ei roman, care a și câștigat Man Booker Prize în 2013. Cum până acum nu am dat greș cu cărțile câștigătoare ale acestui premiu (un subiect ce ar merita un articol separat, poate o să revin asupra lui), pentru mine a fost argumentul hotărâtor ca să citesc și Sfârșitul poveștii.

Romanul este, de fapt, autopsia unei relații. Paradoxal, sfârșitul este anunțat încă de la început, așa că nu ne mai rămâne decât să mergem înapoi pe firul poveștii de dragoste, însoțind-o pe protagonistă în analiza ei minuțioasă a momentelor petrecute împreună sau separat, a gândurilor, gesturilor și reacțiilor celor doi de-a lungul timpului. Atenția extraordinară la detalii, grija pentru nuanțe, alegerea migăloasă a cuvintelor potrivite și preocuparea pentru redarea adevărului, fie el și subiectiv, fac din acest roman un adevărat exercițiu de introspecție.

Reflecțiile autoarei, mai moderate la început, când descrie începuturile relației și desfășurarea ei, se acutizează pe măsură ce se apropie de momentul efectiv al rupturii, pentru a deveni cu adevărat intense și puternice când descrie suferința de după despărțire. Dacă nu ești o fire analitică sau introspectivă, dacă nu ai suferit niciodată din dragoste sau orgoliu rănit, dacă ești obișnuit să citești romane polițiste sau SF și afișarea unor stări atât de personale te sperie, atunci există riscul să crezi că romanul de față nu este decât o văicăreală continuă despre chinurile dragostei, numai potrivită pentru coafeze (mă scuzați, așa e vorba). Ei bine, nici nu ai putea să te înșeli mai tare și tocmai în asta stă, cred, secretul acestui roman. Lydia Davis nu cade nicio clipă în patetism, nu se vaită, nu plânge, ci înregistrează totul cu luciditate (Câtă luciditate, atâta dramă, vorba lui Gheorghidiu), la distanță de câțiva ani buni, din dorința de a găsi o explicație, de a pune punct poveștii, de a se exorciza. (Mi-a amintit un pic și de O dragoste, a lui Dino Buzzati.)

De altfel, scrisul ca exorcizare, ca modalitate de a găsi sfârșitul poveștii, vine să completeze căutarea fizică a bărbatului, încheiată ceremonios și sugestiv cu o cană de ceai oferită naratoarei într-o librărie de un bătrân amabil. Scrisul în sine joacă un rol important în roman și autoarea își povestește ezitările, amânările, rescrierile, eliminarea unor întâmplări și adăugarea altora, căutarea faptelor sau a senzațiilor relevante și îndoielile privind adevărul celor povestite. Faptul că este și traducătoare, deci obișnuită să lucreze cu cuvintele, să caute termenii cei mai potriviți, să dea nuanțele necesare, să facă muncă minuțioasă de cercetare și cizelare o ajută și ca scriitoare, dar și la nivel personal, pentru introspecție. Paginile dedicate acestei meserii (71-72), în care m-am regăsit în mare măsură, m-au bucurat pe de o parte, pentru că prin ele se acordă importanță unei profesii neapreciate la adevărata ei valoare de cele mai multe ori, dar pe de altă parte m-au și întristat, tocmai pentru că reflectă o realitate încă tristă.

Și lectura este des invocată, fie când obsesia ei pentru relația încheiată și bărbatul respectiv este prea mare și o împiedică să citească, fie când începe deja însănătoșirea și lectura acționează ca o terapie:

Încet-încet, de parcă paginile pe care le dădeam formau un scut între mine și durerea mea, sau de parcă cele patru margini ale fiecărei pagini deveneau patru pereți ai unui adăpost, un refugiu pentru mine în interiorul poveștii, am început să rămân înăuntru cu mai puțin efort, până când povestea a devenit mai adevărată pentru mine decât durerea. Acum citeam în continuare, tot rigidă și îngreunată de durere, dar având un echilibru între nefericirea mea și plăcerea poveștii.

Alternarea poveștii în sine cu inserții din prezent, din viața ei actuală, din procesul de creație, imprimă un anumit dinamism lecturii și acționează uneori ca un tampon: te ajută să iei distanță când atmosfera devine apăsătoare, sau să înțelegi mai bine anumite alegeri, explicate de autoare. La început, stilul ei mi s-a părut asemănător cu cel al lui Javier Marias, despre care am scris de mai multe ori aici, dat fiind că întâlnești aceleași fraze lungi, curgătoare, melodioase, introspective, cu multe explicații și ezitări, dar pe parcurs mi-am dat seama că Lydia Davis are o voce a ei, distinctă și personală. Sfârșitul poveștii este genul de roman care poate nu te cucerește din prima, dar ajunge să-și lase amprenta asupra ta și să-ți trezească admirație pe parcurs și, cu siguranță, la final. Dacă v-ați regăsit măcar puțin în cele de mai sus, dacă aveți înclinație spre introspecție și analiză, atunci o să vi se pară un regal!

3 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

3 Responses to Sfârșitul poveștii, de Lydia Davis

  1. Pingback: Traducătorii ca personaje literare | Cărți și călătorii

  2. Pingback: Professional Translator - Translators as Literary Characters

  3. cristian sirb

    Este acel tip de scriere, cum ai spus și tu, care te citește în timp, mult timp după ce ai întors ultima pagină.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *